Modernitatea şi permanenţa dorului „dureros de dulce“ în „sfâşietoarea“ autocunoaştere din «Odă – în metru antic», de Mihai Eminescu

05.04.16 by

Modernitatea şi permanenţa dorului „dureros de dulce“ în „sfâşietoarea“ autocunoaştere din «Odă – în metru antic», de Mihai Eminescu

Diamantul de încercare pentru veritabilul geniu poetic valah-modern, sau „modernist“, din secolul al XX-lea încoace se relevă în Odă (în metru antic), de Mihai Eminescu, şi se datează din decembrie 1883:
«Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată; / Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, / Ochii mei ’nălţam visători la steaua / Singurătăţii. // Când deodată tu răsărişi în cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce… / Pân-în fund băui voluptatea morţii / Ne-ndurătoare. // Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, / Ori ca Hercul înveninat de haina-i; / Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării. // De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet, / Pe-al meu propriu rug mă topesc în flacări… / Pot să mai re-nviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix ? // Piară-mi ochii turburători din cale, / Vino iar în sân, nepăsare tristă; / Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă !» (EP, I, 147 sq.).
Aidoma altor capodopere ale romantismului universal create de Mihai Eminescu («Luceafărul», «Scrisoarea I» etc.), şi Odă (în metru antic) înregistrează o serie de variante care au pregătit înrăzărirea acestui neasemuit cristal poetic. Mai întâi, liricul erou al acestei ode a fost geniul militar / războinic, întruchipat de Napoleon, după cum dovedeşte varianta din anul 1882, «Odă către Napoleon» (cu desfăşurarea în 11 strofe safice), din seria de *inedite (în certificarea eminescologului Petru Creţia) publicate de revista bucureşteană, «Manuscriptum» (infra, sigla Man):
«…Şi în jurul vieţii tale-ncepute / Negru, oceanul mişcă lume de valuri / Arătând mărirea, puterea, geniul / Singurătăţii. // […] // Trist, adânc, gânditor, dară trist prin tine, / Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri, / Indiferentă stai, nemişcată şi mare / Frunte de marmor. // […] // Peste pământ ai mişcat a popoarelor valuri, / Mândru bătrânul titan în înconjur de soare / Poartă războaiele tale ca pete pe manta-i / Şi-a lor cenuşă. // […] // Ai murit tu ? Lumea nici astăzi nu crede. / Înfăşurat în mant-ai coborât piedestalul / Ş-amestecat în popor, l-au mişcat cu putere / Ochii-ţi imobili.// Apoi, sătul de icoana-ţi, de tine singur, / Te-ai reurcat pe scări de marmură albă, / Ai resuit piedestalul şi iarăşi imobil / Stai printre secoli.» (Man / TTib-41, 7).
Tot din anul 1882 datează şi poema «Un Phoenix e o pasăre-n vechime», în trei strofe:
«Bătrânul Phoenix arde în văpaie / Şi din cenuşa proprie renaşte, / Dar, spre-a-nvia mai mândru el din moaşte, / Îi trebui lina vântului bătaie. // Aş vrea să fiu ca pasărea aceea, / Ca Phoenix care arde blând în pară / Pierind în vânt ca glasul care zboară / Ca un suspin, ca unde, ca scânteia. // Dar din cenuşă reînvie iară / Minune scumpă-a lumii acesteia. / El moare azi, în forma-i, dar ideea / Chiar şi de vrea nu poate să mai moară.» (Man / TTib-41, 7).
În anul 1883, în paralel cu „travaliul de cristalizare“ a capodoperei «Luceafărul» (poem publicat în aprilie 1883), Mihai Eminescu înrăzăreşte şi diamantul din «Odă (în metru antic)», publicată peste câteva luni (în decembrie 1883), făcând să fuzioneze aici, cu neasemuita măsură a geniului său, «Odă către Napoleon» şi «Un Phoenix e o pasăre-n vechime», eroul liric al noii poeme devenind de fapt geniul lui Hyperion (din «Luceafărul») căruia i s-a dat statutul din „ora de iubire“ (statut ce „i se refuzase“, în ultimă instanţă, în «Luceafărul»).
În toată istoria universală a odei, dând expresie – elevat, solemn – unui elan admirativ faţă de Patrie / Limbă, faţă de un Ideal / Idee, faţă de o personalitate excepţională, eroică, faţă de un eveniment crucial etc. (cf. PTDelrc, 291), de la anticii greco-latini, în frunte cu Pindar («Ode Triumfale» / «Epinicii») şi Horaţiu («Ode şi epode»), la post-evmezicii / contemporanii italieni – Manzoni, Leopardi, Carducci, d’Annunzio, Pascoli ş. a. –, francezi – Ronsard, Malherbe, Victor Hugo, Lamartine, Claudel ş. a. –, englezi – Spencer, Milton, Coleridge, Shelley, Keats, Tennyson ş. a. –, germani – Weckherlin, Opitz, Klopstock, Schiller, Hölderlin ş. a. –, ruşi – Derjavin, Lomonosov ş. a. –, valahi – Cantemir, Asachi, Alecsandri, Aron Cotruş, Ion Barbu ş. a. –, la apreciabilă distanţă şi la apogeul modernităţii lirosofice a speciei se arată incontestabil / indiscutabil „steaua singurătăţii“ din «Odă (în metru antic)» de Mihai Eminescu.
Genialul poet valah a turnat în monumentală structură clasică „substanţa lirică polivalentă“ a paradoxurilor noastre existenţiale conjugate la indicativul-prezent al ens-ului proiectat între incandescente limite tragice, atomice, ori macroscopice, în sublimată vectorizare: «Nu credeam să-nvăţ a muri…».
„Învăţarea morţii“ decurge – în registrele paradoxului – din „învăţarea nemuririi“ dacice, din esenţa Zalmoxianismului (cf. PTDelrc, 471 sqq.).
Aşadar, „diamantul de încercare“ al ultramodernei «Odă (în metru antic)» de Mihai Eminescu se circumscrie pre-expresionist / paradoxist hyperionicei cunoaşteri / autocunoaşteri (supra) în dorul «dureros de dulce» care copleşeşte eroul liric – geniu întrupat printre pământeni – la scurtă vreme după ce i se acordă de către Demiurg „statutul“ din „ora de iubire“ atât de râvnită şi lângă mărul edenic.
Tudor Vianu sublinia că «…voluptatea se asociază acum cu izvorul însuşi al durerii; „Oda (în metru antic)“ vorbeşte nu numai de o suferinţă „dureros de dulce“, dar şi de „voluptatea morţii“…» (VAEM, 75).
A învăţa să mori, revers la dacica ştiinţă de a te face nemuritor, revers la Zalmoxianism, este «proba de foc» a ens-ului hyperionic (cf. PMEm, 218).
Prima secvenţă a odei surprinde eroul liric în ipostaza de Hyperion, „adolescent în pragul majoratului“, „aflat poate la a optsprezecea rotire a soarelui“, „pururi tânăr, înfăşurat în mantaua“ (misterică / iniţiatică) de nemuritor, poate de zalmoxian Sol / Mesager Celest, cu ochii atenţi, călăuziţi doar de **«steaua singurătăţii»; într-o vârstă a participării la ordinea cosmică, fireşte, eroul hyperionic din această odă, „nu credea să înveţe a muri vreodată“.
A doua secvenţă ni-l relevă ca ens de geniu, dar în planul comun-teluric, după „intervenţia“ misterică / iniţiatică a „stelei-singurătăţii“ (steaua-logosteaua / obişteaua, înrâuritoarea destinului în etnoastronomia valahă, moştenită de la cei cu ştiinţa de a se face nemuritori), cunoscând „statutul“ din „ora de iubire“ („oră“ solicitată imperios Demiurgului, în centrul potenţial al universurilor / lumilor, unde a ajuns ca Hyperion, străbătând „cutele timpului / spaţiului“, ale „chaosului“, ale Genunii „văi sure“, cu unică înfiorare cosmică:
«Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire…» (M. Eminescu, Luceafărul).
Eroul liric iese din „nemuritoarea“ stare androginică (cf. PB, 189 d – 192 a, p. 36 sq. / PTDelrc, 16 sqq.), din „sfera Androginului“, devenind „emisfera-Yang“ în căutarea „jumătăţii de aur“; este sublimată aici „împlinirea“ cuplului sub pecetea lui Eros, în „re-editarea“ celui edenic, prin dor, prin suferinţa dureros-de-dulce, act a cărui pretrecere / trăire, vieţuire / vremuire înseamnă de fapt a bea «voluptatea morţii neîndurătoare»; căci fiecare clipă este pentru El (Eroul-liric / Hyper-eon-ul din „ora cu dor“) – Ea („emisfera-de-aur“ / „fiinţa iubirii înspre absolut“ etc.), în fulgerătoarea rotire terestră a inimilor, desigur, „încă un pas spre moarte“; moartea-i „ne-ndurătoare“ aici / acum; dar în Ţara-fără-Dor, ori în Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte (în raiul conferit eroilor de Dumnezeul Cogaionului, Sacrul Întreg Cosmic unde fiecare Dac este partea pură, adică: Samasua > Samoş, „Soarele-Moş“, „Tatăl-Cer“), are chiar «aripi negre şi chip frumos» (cf. «Memento mori»); eroului liric însă i s-a dăruit dorul şi „prezentul viu“ (întregul lui Husserl, alcătuit din ieri + azi + mâine).
A treia secvenţă înfăţişează eroul odei arzând „de viu“ pe rugul iubirii trădate / înşelate, aidoma „semenilor“ din timpii mitici, Nessus-centaurul şi Hercules / Herakles (eroul civilizator ivit din nucleu de la Old European Civilization în mitologiile: greacă, latină etc.; în mitologia valahă persistă şi azi ca Făt-Frumos – Cavaler Dunărean / Zalmoxian). Hyper-eon-ul liric eminescian şi-a aflat vulnerabila „jumătate de aur“. Şi este acum ca un Hercules / Herakles nuntind cu Deianeira (după biruirea lui Aheloos, zeul acvatic), dar pentru care-i pedepsit cu a exilului cale. Însă pe drumul exlilului este mereu ameninţat de centaurul Nessus / Nessos ce „vrea să-i violeze mireasa“, fapt pentru care-l ucide pe monstru. Cu puţin timp înainte de a-şi da duhul, Nessus îi face Deianeirei un „perfid dar“ („un filtru magic“), încredinţând-o că prin puterea cadoului vrăjit «şi-ar aduce soţul înapoi ori de câte ori ar fi ispitit de altă femeie» (KD, 261). Puterea „cadoului perfid“ nu se putea exercita decât impregnându-se în cămaşa eroului-soţ. „Într-un moment critic“ Herakle / Hercules, primind şi îmbrăcând cămaşa „impregnată“, oferită de iubitoarea-i soţie, Deianeira, ţesătura se lipeşte de trup şi ia foc. Hercul / Herakle «încearcă să-şi smulgă cămaşa în flăcări, dar ea e lipită şi se rupe numai o dată cu carnea» (KD, 262). În clipa-i finală, a trecerii eroului „carbonizat“ din viaţă în moarte, un nor se-ncheagă prin voinţa zeilor şi-l ridică în Olimp, redându-i-se statutul de nemuritor, de zeu olimpic. Dorul, „focul“ din inima eroului liric eminescian, fiind dublu, şi ca al centaurului Nessus, dar şi cum al eroului civilizator Hercul, nu şi-l poate stâmpăra / „stinge“ nici «cu toate apele mării». El se încearcă, în ciuda zeilor, prometeic, a se menţine tangent la sfera absolutei iubiri.
A patra secvenţă a odei eminesciene se constituie în tabloul situării eroului liric între limitele tragic-existenţiale prin autocunoaştere; a se menţine tangent la sfera absolutei iubiri / cunoaşteri devine „propriul vis“, însă „mistuitor“; e „limita de sus“; e visul nemuritorului; în vreme ce, la „limita telurică“, la limita „orei de iubire“, corporală limită, eroul liric eminescian îşi simte carnea topindu-i-se în flăcări (ca în cazul lui Hercul / Herakle), însă pe «propriu-i rug»; iminenta transformare în cenuşă a trupului de erou liric ridică problema eternei reîntoarceri – «pot să mai renviu luminos […] ca pasărea Phoenix…» – din sublimul timp mitic, de aur.
A cincea secvenţă (a numărului „nunţii“) „fixează“ eroul liric eminescian ca ascet («cu nepăsarea tristă în sân») pe calea fără «ochii tulburători», fără ispite / păcate, rugând pe Dumnezeu să-i redea purul statut existenţial „anterior“, hyperionic; este condiţia / condiţionala „morţii liniştite“, „iniţiatic-zalmoxiene“ („mioritice“): «ca să pot muri liniştit, pe mine / mie redă-mă !» Şi moartea-i de trup, de-aici, din planul teluric, este percepută în spiritul mitosofiei autohtone, daco-valahe, ca nuntă cosmică, „mioritică“, ori ca sublimă contopire cu cosmicul Întreg / Tot (care este Dumnezeul Cogaionului / Samasua / Samoş), întru nouă înrăzărire de fiinţă.
Această odă pentastrofică eminesciană respectă tiparul safic („inventarea-i“ fiind atribuită poetesei legendare, Sapho din Lesbos, în orizontul anului 600 î. H.), tipar cultivat parcimonios în literatura universală (de Horaţiu, Catullus, Seneca, Hölderlin, von Platen, Tennyson, Swinburne, Ezra Pound);
un vers safic este alcătuit dintr-un dublu-troheu (   ) / ditroheu („dipodie trohaică“) + un dactil (  ) + un troheu ( ), cu cezura după ditroheu; dactilul şi cei doi trohei postpuşi formează tripodia logaedică; măsura este de 11 silabe:
  /   /    /   /  .
Iar strofa safică (v. PTDelrc, 418) se compune din trei astfel de versuri şi dintr-un adoneu (ca „al patrulea stih“):    /   (de fapt, un dactil şi un troheu):
Nu cre/deam să-n/văţ a mu/ri vreo/da-tă;
(v-1: m-11)
Pu-ruri / tâ-năr,/ în-fă-şu/rat în / man-ta-mi,
(v-2: m-11)
O-chii / mei năl/ţam vi-să/tori la / stea-ua
(v-3: m-11)
Sin-gu-ră/tă-ţii.
(v-4: m-5).
Pe registrul stilistic se remarcă subtila alternare a indicativului, conjunctivului şi imperativului (piară, vino, redă-mă), în funcţie de „starea“ eroului liric şi de „metamorfozele-i sublime“, ori a timpurilor verbale, de la imperfect (în strofa I: nu credeam, ’nălţam), la perfectul simplu al acţiunii imediat / recent-petrecute, încheiate (răsărişi, băui, din strofa a II-a), apoi la prezent (ard, pot – în strofa a III-a; mă vaiet, mă topesc – în strofa a IV-a), ca în secvenţele „prezentului-viu“ (Husserl), cât şi genialele construcţii oximoronice memorabile: să-nvăţ a muri, dureros de dulce, voluptatea morţii etc***.
Bibliografia „siglată“ şi notele de sub asterisc:
EP, I, II = Mihai Eminescu, Poezii – proză literară, ediţie de Petru Creţia, vol. I – II, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1978.
KD = Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros, 1983.
Man = Inedite de Mihai Eminescu (Adevărul, A vieţii rădăcină e minciună, Sunetul păcii, O, Saturn / O, Saturn, tu care-ţi înghiţi copiii, Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi, Odă către Napoleon, Un Phoenix e-o pasăre-n vechime etc.), publicate de Petru Creţia în revista bucureşteană Manuscriptum, nr. 1, 1991.
PB = Platon, Banchetul, Timişoara, Editura de Vest, 1992.
PMEm = S. Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic, Aarhus / Danemarca, Editura Nord-Victor Frunză, 1988.
PTDelrc = Ion Pachia Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus (ISBN 973-97530-8-6), 2003 (pagini A-5: 504).
TTib-41 = Tibiscus (Uzdin-Serbia; redactor-şef: Vasile Barbu), nr. 4 / 41, aprilie / prier, 1995, p. 7.
VAEM = Tudor Vianu, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Bucureşti, Editura Minerva, 1974.

* Că „ineditele“ din „sfânta creaţie“ a lui Mihai Eminescu au stârnit interesul cercetătorilor nu numai din România, ci şi din celelalte arii ale Daciei – care s-au constituit într-un „întreg“ al Valahimii, care mai păstrează amintirea acestui „întreg“ – se observă şi din periodicul Tibiscus, nr. 4 / 41, aprilie / prier 1995 (siglă: TTib-41), editat de Societatea Literar-Artistică a Românilor / Valahilor din Uzdin-Serbia, unde «redactorul şef şi responsabil», Vasile Barbu, acordă „pagina a şaptea în întregime“ cercetătorului George Tolvai pentru articolul acestuia, Întru o înţelegere a poeticii eminesciene, ilustrat cu patru fotografii ale lui Mihai Eminescu (din 1869, 1878, 1884, 1887), reproducând şi – din cele 52 de „poezii inedite“ din «Manuscriptum», nr. 1 / 1991: «Adevărul» (1871 – 1872), «A vieţii rădăcină e minciună» (1871 – 1872), «Sunetul păcii» (1872 – 1873), «O, Saturn» (1880 – titlul iniţial fiindu-i «O, Saturn, tu care-ţi înghiţi copiii»), «Eu nu vorbesc de Dumnezeul de-azi» (1872 – 1873), «Odă către Napoleon» (1882), «Un Phoenix e o pasăre-n vechime» (1882).
** «Steaua singurătăţii», potrivit etnoastronomiei pelasge > valahe, este steaua-logostea / obiştea din fruntea cerbului de aur cogaionic, stea «purtătoare de noroc», păzind «destinul stabilit de urse» fiecărui ins; rugăciunea pentru înrâurirea destinului făcută către stea-logostea / obiştea se cere a fi «pe pragul uşii casei, în miez de noapte, când liniştea domină cuprinsul»; «se repetă de trei ori» (VMR, 401).
*** Variante ale acestui „eseu“ fost-au publicate în diferite reviste de cultură / literatură şi în volumul Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti, de I. P.-T., Timişoara, Editura Aethicus, 1996, pp. 103 – 109.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment