MODERNII : FII PARICIDULUI *

10.04.11 by

După ce Brutus îl ucide pe Cezar, el se aşteaptă ca poporul să facă restul –  însă ordinea care urmează  crimei instituţionalizate nu fusese inclusă în scenariu.

Iată de ce istoria, aşa cum se spune, ,,îşi devorează liderii’’ – capii revoluţiilor,  inapţi în realitate construcţiilor şi metodei sunt consumaţi de propria lor îndrăzneală – istoria, făcută din acumulările şi deşeurile prezentului, se sprijină pe forţa lucrului deja înfăptuit.

Poporul, care e un personaj colectiv ce imită traiectul căderii individuale, nu are resurse să iasă din starea de post-paricid. Aşa cum ar fi spus însuşi Doinaş în piesa lui*, poporul are oroare de libertate şi de asumarea precedentelor de gândire, aşa cum anticii spuneau plastic că natura are oroare de vid.

Ce face însă ca lumea individualităţilor aflate în multiplicitate să se comporte atât de iraţional, cum e posibil ca structuri altminteri inteligente, înzestrate de dumnezeu cu un dram elementar de raţiune să se comporte, atunci când sunt reunite laolaltă, ca şi cum ar fi o fiinţă nouă, absurdă, iată câteva întrebări pe care le ridică deopotrivă Istoria cât şi piesa de teatru a lui Ştefan Augustin Doinaş .

Primul lucru cu care intri în contact este stilistica proprie : formule concise, amintind de simbolistica condensată din ,,Mistreţul cu colţi de argint’’:

,,Orice om e incoruptibil în vărsatul zorilor’’ ,,Aţi adus tot ce trebuie? Da. Minus entuziasmul’’. ,,Nu trebuie spus tot[…] Mulţimile culeg numai sunete izolate, exclamaţii articulate: o vocală ascuţită care exprimă frica, o siflantă pentru uimire, o guturală pentru revoltă, toate acestea alcătuiesc în mulţime cuvântul magic. El n-are sens, dar are rezonanţă. El nu trebuie pronunţat. Nu există gură şi limbă care să-l articuleze, pentru că nu porneşte din laringe, ci din inimă[…]’’(pag. 10, din convorbirea dintre conspiratori)

Îl regăsim pe Doinaş în teatru, instalat cu o asemenea familiaritate, încât ne întrebăm de ce dramaturgia nu a fost una din performanţele sale de notorietate: caracterul autonom al simbolului, dubla funcţionalitate a limbajului, arta măsurii şi de a te opri la timp, făcând slalom printre excesele plastice, iată doar câteva din instrumentele ce puteau consacra un mare dramaturg.

Cu totul nouă ni se pare a fi  energia în a muta planurile de semnificare şi expresie, aproape o reîntoarcere la excentricităţile ce ţin de tinereţe. Suntem obişnuiţi cu un Doinaş care îşi urmăreşte cu răbdare o anumită gradualitate a expresiei – în această piesă apar ,,rupturi’’ între tipurile de lumi edificate prin efortul creativităţii, suntem puşi în faţa unor sentinţe ,,afirmative’’, neargumentate stilistic, proceduri care nu îi erau proprii şi cu care nu eram familiarizaţi.

,,Nu e greu să faci un lucru: e greu să-l faci să dureze. De ce credeţi că repet jocul cu cadavrul? Mulţimile obosesc repede. Vreau să le antrenez pentru pasiuni statornice. ‘’

La un moment dat, în temporalitatea piesei, se petrece ceva neobişnuit: derularea de tip ,,clasic’’ a replicilor  dramatice este întreruptă aproape cu violenţă de o procedură aproape ,,textualistă’’ : unul din personaje, Petronius, se adresează direct publicului dezvăluindu-i că vine ,,din viitor’’ .  Publicul pare a fi cetăţeanul, insul republican prefigurat de alterităţile antichităţii, preluat de istorie şi născut cu acte în regulă de secolul revoluţiei franceze.

Este vorba de putere şi  simetriile ei, aşa cum se manifestă  în stare  pură, în raporturile sale vinovate cu cei mulţi. Despre vinovăţiile succesorilor şi postura inevitabil oedipiană în care se situează cel ce-o preia.

Personal înţeleg cu maximă simpatie preocuparea scriitorului în această zonă a dramaturgiei care pare că a formulat cu mai multă exactitate manifestările paradigmatice ale puterii decât a făcut-o, de pildă, ştiinţa istoriei, care nu a reuşit să dea până acum simetrii sau legi mulţumitoare. Tragedia antică a tratat obsesiile transferului de putere de-o esenţialitate atât de argumentată şi rafinată, încât a intrat aproape peste câmpul logicului şi legicului

Alunecarea în textualismul de care vorbeam, sacrificarea firului cuminte al temporalităţii în favoarea unei perspective asupra ideii, marchează întreaga piesă şi creează senzaţia unui Doinaş imprevizibil, uşor frivol dar interesant.

Sensul piesei de teatru ,,Brutus şi fii săi’’ este acela că lumea modernă e urmaşa unor crime la care fantasma liberalismelor de tot soiul se poate revendica părtaş direct.

Prezentul e populat de ,,fii revoluţiei’’, urmaşi ai lui Brutus , marcaţi de paricidul istoric ce îl repetă inevitabil pe acela religios: uciderea regelui reproduce ca o fatalitate (fatalităţile istorice sunt de fapt vârfuri de aisberg ale simetriilor legice) primul gest de independenţă al omului paradiziac – este vorba de nesupunerea faţă de zeu (regele revendicându-se simbolic din acelaşi gen proxim).

Poporul reprezintă forţa alterităţii si individualităţii care a creat în epocile moderne o adevărată ideologie, dacă nu o filosofie, aceea a democraţiei, a dreptului la liberul arbitru individual.

Modul de manipulare al acestei incandescente compoziţii (mânia populară) e un reţetar universal ce presupune un amestec ciudat de cinism şi dăruire practicat la marginea lucidităţii. E vorba, în acest joc de manipulare, de o abilitate hermeneutică ce face trimitere tot la Tată, căci numai El are dreptul autorizat de a semnifica, de a oferi lumea în imaginea Sa: ,,Brutus : de obicei, cine dărâmă statuia regelui vrea să se urce el însuşi pe soclu. De data asta însă greşiţi, nepricepuţilor’’ ,,Lucretius : Romani. Părinţii poporului vor hotărî cine va sta în locul regelui când regele nu va mai fi’’(pag. 19)

Aşadar ,,noua ordine’’ care se anunţa acum este aceea a unei puteri ,,denominate’’, Brutus nu acţionează singur, ca alţi oedipi, el e un personaj de grup (germenele viitorului personaj colectiv are e ,,publicul sau poporul’’) crima va fi abstractizată de caracterul indirect al delegării de putere. Se avansează ceea ce va fi fost sâmburele unei noi filosofii istorice, anume ideea ,,suveranităţii publicului’’ care va hotărî prin vot (printr-o falsă legitimitate statistică, adevărata legitimitate fiind una religioasă) asupra viitorului stăpân. În acest scenariu, comandoul schimbării joacă un periculos joc la marginea cinismului şi lucidităţii: ,,Cine este poporul? [… ] Nu ştiu precis[…] ‘’ ,, Plebea, mulţimea aceea mirositoare care doarme în culcuşuri murdare?’’ (pag. 23- dialogul între conspiratori)

Este foarte posibil ca pentru Doinaş teatrul să fi fost doar teritoriu de încercare, un experiment. Chiar dacă întâmplarea sau destinul au făcut ca el să nu se dezvolte în acest sens (ca de pildă Sorescu, a cărui operă dramaturgică pare că o eclipsează uneori pe cea poetică), din postumitate ne încearcă în egală măsură admiraţia şi regretul pentru ceea ce Doinaş a rămas doar ca potenţialitate : un virtual mare dramaturg.*Stefan Augustin Doinas „ Brutus si fiii săi”, ed. Expansion –Armonia”, Bucuresti, 1996

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*