Mircea Popa despre „Avanposturi ale Marii Uniri”

28.02.18 by

Mircea Popa despre  „Avanposturi ale Marii Uniri”

În întâmpinarea primului Centenar al Unirii de la 1 Decembrie 1918, Mircea Popa a editat un valoros op, Avanposturi ale Marii Uniri (Cluj Napoca, Edit. Şcoala Ardeleană, 2017), ca un pios omagiu adus „numeroaselor personalităţi cu vederi înaintate din întreaga Europă, care au intervenit periodic în public în favoarea cauzei” românilor în „lungul proces de afirmarea a drepturilor [lor] sociale şi naţionale”, precum şi „luptătorilor români pentru impunerea drepturilor româneşti”.
Critic şi istoric literar cu reală vocaţie, Mircea Popa are, conform fişei întocmite de Stancu Ilin pentru Dicţionarul General al Literaturii Române, P/R ( Bucureşti, Edit. Univers Enciclopedic, 2006, elaborat sub egida Academiei Române, coordonator general – Eugen Simion), o biobibliografie impresionantă. Născut în localitatea bihoreană Lazuri de Beiuş, la 29 ianuarie 1939, fiul de preot urmează clasele primare la Bogei şi Ciutelec, gimnaziul la Popeşti din judeţul Bihor, liceul la Oradea (1953-1955) şi Vaduu Crişului (1955-1956) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (absolvită în 1960). În 1970, devine doctor în filologie cu o teză despre Ilarie Chendi. Va profesa o scurtă perioadă la Săcuieni şi Aleş din judeţul Bihor, apoi va fi încadrat muzeograf la Muzeul Banatului. Din 1963 îşi urmează chemarea, fiind cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, fiind, din 1980, şeful colectivului de istorie literară. Din 1995, este profesor universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (alături de C. Cubleşean). După debutul în revista „Steaua”, colaborează la numeroase reviste din ţară şi străinătate. Pentru meritele sale ştiinţifice incontestabile, primeşte Premiul „N. Iorga” al Academiei Române pentru vol. corespondenţă, George Bariţ şi contemporanii săi, şase premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, Premiul Festivalului Internaţional „L. Blaga” de la Sebeş, Ordinul Meritul cultural în grad de cavaler, Ordinul „Pentru învăţământ” în grad de comandor, Crucea Transilvană, Medalia Eminescu. Este cetăţean de onoare al localităţilor Lazuri de Beiuş, Popeşti şi Blaj, senior al Clujului.
Opera sa de critic şi istoric literar este impresionantă ca număr, problematică abordată şi acribie ştiinţifică: Ilarie Chendi (1973), Spaţii literare (1974), Ioan Molnar Piuariu (1976), Istoria presei literare din Transilvania (în colab.,1980), Octavian Goga între colectivitate şi solitudine (1981), Introducere în opera lui Ion Agârbiceanu (1982), De la N. Filimon la G. Călinescu (în colab.,1982), Timotei Cipariu – ipostazele enciclopedistului (1994), Estuar (1995), Convergenţe europene (1995), Aspecte şi interferenţe iluministe (1997), Apropieri literare şi culturale româno-maghiare (1998), Reîntoarcerea la Ithaca, Scriitori români din exil (1998), Mihai Eminescu – contextul receptării (1999), Mihai Eminescu în Transilvania (1866-1918). Bibliografie (2000), Presa şi ideea naţională (2000), Alba Iulia – răscruce de veghe (2000), Homo militans (2000), Figuri universitare clujene (2002), Inserţii. Contribuţii şi precizări documentare (2003), Dicţionarul personajelor din teatrul lui I.L. Caragiale (în colab.,2002), Istoria presei româneşti din Transilvania (în colab.,2003), Pagini bihorene (2003), Presa mehedinţeană (2004), Penumbre (2004), Dicţionarul cronologic al romanului românesc (în colab.,2004), Dicţionarul general al literaturii române, I-VII (în colab.,2005), De la iluminism la paşoptism (2004), Dicţionarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga (în colab.,2005), Andrei Veress, un bibliograf maghiar prieten al românilor (2006), Sub semnul Franţei (2006), Presa românească şi ideea naţională (2006), Relaţii culturale şi literare româno-spaniole (2007), Lucian Blaga şi contemporanii săi (2007), Spania descoperită de români (2007), Victor Papilian (2008), Dicţionarul biografic al literaturii române I-II (în colab.,2007), Incursiuni în presa românească (2009), Uleiul din candelă (2009), Cărţi, manuscrise, biblioteci (2010), Continuităţi (2010), De la Est la Vest. Privelişti literare europene (2010), Panoramic jurnalistic (2011), Prezenţe literare (2011), Deschideri (2011), Identificări (2012), Ion Agârbiceanu – constelaţia realului (2013), Cartea Astrei clujene (în colab.,2013), Eminescu – text şi context (2014), Ferestrele Clujului (2014), Regăsiri creştine (2014), Presa clujeană (170 ani) (2014), Sextil Puşcariu şi Muzeul Limbii Române (2015), De la Nord spre Sud (2016), Cuibul privighetorilor. Clujul literar după Marea Unire (2017). Despre cărţile sale s-au pronunţat, între alţii, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Marian Popa, C. Cubleşan, Şerban Cioculescu, Z. Ornea, Paul Cornea, Mircea Muthu, D. Micu, A. Marino, Petru Poantă, Doina Curticăpeanu, Dan Mănucă, Irina Petraş, I. Buzaşi etc.
Recentul său volum cu un titlu sugestiv, Avanposturi ale Marii Uniri, nu este unul de circumstanţă, având în vedere sărbătoarea Centenarului; este unul de conţinut, aducând în prim planul istoriei contemporane personalităţi străine obiective, care a recunoscut dreptul românilor într-un singur stat naţional şi unitar. Vom evidenţia succint biografia câtorva astfel de personalităţi, mai puţin (sau deloc pentru unii) cunoscute.
Ziaristul italian Roberto Fava (născut în 1859), garibaldian prin formaţie, sosit la Cluj să vadă, la faţa locului, Procesul Memorandului, judecat la Cluj, în 1894, tipăreşte la Parma, în 1894, cartea sa de impresii: Ricardi Rumeni. Note di un voiaggio in Transilvania e Romania. Iată cum comentează el acest proces: „Un episod foarte grav al luptelor raselor care zbuciumează de atâţea ani acea nenorocită regiune, o monstruoasă dramă judiciară care era gata să se desfăşoare la Cluj, sub auspiciile şovinismului maghiar, şi care cu drept cuvânt a fost numit procesul naţionalităţii române, deşteptase atenţiunea întregii prese europene; şi eu plecasem ca (sic!) corespondent pentru unele mari ziare din Italia şi din străinătate, pe acel pământ, unde/se duce/ mândra şi fatala luptă între civilizaţia latină, reprezentată prin nobilii descendenţi ai coloniilor lui Traian, şi barbaria asiatică, ai căror fideli urmaşi sunt strănepoţii lui Attila”. Ziaristul italian continuă seria de articole şi conferinţe dedicate românilor transilvăneni în special, observând cu pertinenţă şi obiectivitate adevărata stare de lucruri, oferind „un minunat ghid de cunoştinţe folositoare, selectate din domenii foarte diverse, cum ar fi istoria, filologia, folclorul, literatura, etnografia, arhitectura, pictura, portul, muzica, tradiţiile locului etc.” (Mircea Popa).
Scriitorul norvegian B. Bjørnson (1832-1910) „face figura unui scriitor-cetăţean, angajat cu toate fibrele fiinţei sale în lupta împotriva nedreptăţii şi asupririi”, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. Într-o serie de reviste şi ziare europene, el denunţă caracterul reacţionar al Legii lui Apponyi privind regimul naţionalităţilor. Contele maghiar „declară pace, dar în acelaşi timp poartă război. Şi chiar în contra naţionalităţilor”. Apărând justiţia şi libertatea, el milita pentru asigurarea autonomiei tuturor naţionalităţilor din Imperiul austro-maghiar, idee susţinută şi de Lev Tolstoi. Pentru atitudinea sa europeană, românii l-au apreciat la justa sa valoare („noi românii l-am preamărit şi-i vom păstra memoria cu adâncă pietate nu numai pentru că şi a noastră cauză o susţinea, ci şi pentru că ideile reprezentate de dânsul sunt acele care ne conduc în întreaga noastră activitate politică”), alegându-l membru de onoare al Ligii Culturale, aşezându-l „în rândul drepţilor nemuritori” (N. Iorga).
Scotus Viator (1879-1951), pseudonimul istoricului britanic Robert William Seton-Watson, milita pentru dreptul popoarelor mici şi mijlocii la independenţă şi unitate, apreciat de L. Blaga pentru faptul că „el ne cunoaşte de când eram greu apăsaţi în rosturile noastre şi cuvântul său a căzut, desigur, foarte greu în cumpăna judecăţii istorice. Scotus Viator e un nume de legendă pentru noi”. După vizite de documentare în Transilvania şi întâlniri cu mari personalităţi româneşti (I. Maniu, Vaida-Voevod, Gh. Pop de Băseşti, V. Lucaciu, Şt. Ciceo Pop, O. Goga, V. Goldiş, I. Rusu-Şirianu etc.), el încriminează, în mai multe articole, politica oficialităţilor maghiare în contra celorlalte naţionalităţi. „Impresiile mele despre Ungaria sunt acum mai puţin favorabile decât oricând. După ce am judecat corect, întreaga viaţa politică ungară este coruptă şi putredă, iar edificiul hiegemoniei maghiare se prăbuşeşte încet, dar sigur”(mai ales în vol. Probleme rasiale din Austro-Ungaria). El constată că România a fost greu încercată în timpul Primului Război Mondial, ia atitudine împotriva celor care încearcă să revizuiască Tratatul de la Trianon şi a Diktatului de la Viena („România suferă azi o gravă şi nedreaptă ciuntire”). Seton – Watson este, în opinia lui Mircea Popa, „un istoric cu viziune modernă şi cu metodă de reliefare critică, un istoric pătruns de simţul obiectivităţii şi autenticităţii faptelor, dar şi de idealul pe care un popor şi marii lui reprezentanţi l-au tradus în operă şi l-au făcut realizabil”.
Dr. Carol Lueger, fost primar al Vienei de la cumpăna veacurilor 19 şi 20. În 1892, a cunoscut şi sprijinit doleanţele românilor din Memorandumul prezentat la Viena de către delegaţia română. Dacă împăratul Frantz Iosif a refuzat chiar primirea Memorandului, expediindu-l la Budapesta, primarul Lueger şi-a exprimat solidaritatea cu doleanţele românilor din Transilvania, invitând delegaţia română la mitingul organizat chiar de primar. În cuvântul său la acest miting, Lueger a condamnat „ atacurile mojice” din presa maghiară, precum şi atitudinea fruntaşilor politici budapestani care „ au cârma în mână şi o folosesc pentru a apăsa naţiunile slave şi pe cea română”. Subliniind loialitatea românilor transilvăneni faţă de monarhie, Lueger consideră că trebuie apăraţi „meii contra lupilor”, şi că „nouă, sumanul ţăranului român ne este tot atât de vrednic ca şi cămaşa ungurească”. Românii l-au preţuit pentru atitudinea sa demnă şi democratică, considerându-l adevărat prieten, l-au invitat (şi a acceptat) să participe la festivităţile a patru decenii de domnie ai regelui Carol I. „Într-un moment de seamă al luptei politice pentru existenţă şi independenţa naţională, gestul nobil şi prietenesc al lui Carol Lueger a contat foarte mult, oferind o rază de speranţă şi de susţinere pentru mişcarea de eliberare naţională din Transilvania” (Mircea Popa).
Ludovic Mocsary (1826-1916), parlamentar şi om politic, „corbul alb al maghiarimii”, cum îl numeşte autorul cărţii, pentru că el a dovedit, de-a lungul carierei sale politice, un apărător consecvent al drepturilor naţionalităţilor, dovedind un realism politic european, respect pentru adevăr şi echitate naţională, reprezentându-i pe românii din Caransebeş în Dieta maghiară: „adevăratul scop al kişdedovurilor este ca să maghiarizeze pe copiii nemaghiari. Lucru acesta nicidecum nu se poate ierta statului şi locuitorilor ungureşti, căci în ţara asta sunt şi alte popoare care ţin la legea şi limba lor”. Această atitudine democratică l-a determinat pe N. Iorga să afirme că a păstrat, timp de 30 de ani, „în sanctuarul inviolabil al conştiinţei sale credinţa în dreptate […] Pentru dreptate a sprijinit astfel un ungur cultura românească în Ungaria”.
Oszkar Jaszi, sociolog maghiar (1875-1956), critică politica oficială maghiară în chestiunea naţională: „E doar o naivitate să crezi că o parte din această ţară, partea locuită de naţionalităţi ai putea s-o ţii într-o apăsare politică şi culturală fără ca cealaltă parte să simtă aceasta sau chiar să-i fie de folos. Îngenunchierea valorică a periferiei naţionalităţilor stânjeşte şi tulpina maghiară a acestei ţări, şi libertatea şi bunăstarea ei materială”. Ideile cuprinse în lucrarea sa, Despre formarea statelor naţionale şi chestiunea naţionalităţilor, a stârnit curiozitatea şi respectul gânditorilor progresişti europeni, inclusiv a românilor, mai ales după apărarea „eminentului şi de tot respectul poet român O. Goga”, împotriva căruia presa maghiară ducea o dură şi nedreaptă campanie pentru românismul său. Mircea Popa evidenţiază ideile lui Jaszi privind dreptul la autoafirmare a popoarelor din Imperiul austro-maghiar („maghiarizarea cu forţa a românilor şi slovacilor ar fi însă imposibilă şi chiar atunci dacă n-ar avea ei popoare afine în Europa”), precum şi „afirmarea deschisă a opiniei sale că în epoca modernă orice politică şovinistă şi îngust-naţionalistă este inutilă, zadarnică, ineficace şi neavenită”. Din păcate, ajuns ministru şi pus să aplice reformele teoretizate de el, „s-a văzut că n-a fost sincer”.
Szvetozar Hurban-Vajanski, poet slovac (1847-1916), judecat public şi întemniţat la Seghedin (pentru ideile exprimate în art. Hienismul în Ungaria), unde îşi ispăşeau pedeapsa şi promotorii Memorandumului. S-a solidarizat cu problematica românească şi prin publicarea unor poezii sugestive: Fraţilor români şi Românilor, ceea ce a trezit simpatia şi respectul românilor. „Relaţia lui S. Hurban Vajanky şi luptătorii români memorandişti cu care s-a cunoscut în temniţa de la Seghedin a lăsat urme durabile în conştiinţa ambelor popoare” (Mircea Popa).
Jan Urban Jarnik (1848-1923), profesor la Universitatea din Praga, cunoscător al limbii şi culturii române, membru corespondent străin (1879) şi membru de onoare străin (1919) al Academiei Române. În 1879, a susţinut examenul ca docent pentru limba română, cu teza Importanţa limbii române pentru studiul limbilor romanice. A editat mai multe lucrări despre etnofolclorul românesc şi a colaborat la elaborarea Dicţionarului limbii române, coordonat de Al. Philippide. În Primul Război Mondial a ajutat soldaţii români internaţi în spitalele din Praga, organizând lecturi în limba română pentru aceşti soldaţi neajutoraţi, le traducea corespondenţa. El a stabilit punţi de legătură între români şi cehi, între cele două popoare. Când se va „ivi curcubeul păcii asupra omenirii învrăjbite” după prima confragraţie mondială, Jarnik era mândru de a fi realizat o bună cunoaştere între conaţionalii săi a „prietenilor limbii române sau pentru cultivarea limbii şi literaturii române”.
Milan Hodža (n. 1878), slovacul care s-a intersectat cu destinul poporului român prin lupta comună pentru emanciparea politică şi socială a celor două popoare. Sub titlul Colaborarea româno-slovacă în parlamentul din Budapesta, Hodža aduce mărturii preţioase şi dovezi ale comportamentului iraţional al autorităţilor maghiare: „Mânia majorităţii maghiare s-a descărcat în parlament prin scene barbare, de care era capabilă. Conducătorul românilor, dr. Vaida Voevod, a fost alungat din parlament de cei 300 de deputaţi fanatici”. În Clubul Naţionalităţilor (înfiinţat în 1905), el a militat dimpreună cu alţi intelectuali maghiari din Imperiu pentru păstrarea „ existenţei noastre spirituală prin limba noastră”, impunând sloganul „Totul pentru naţiune!”, prin acţiuni pragmatice precum organizarea de întruniri, organizarea politică şi economică a ţărănimii, legătura permanentă cu mulţimea, cu popoarele asuprite de aceeaşi guvernanţi.
Saint Aulaire (n. 1866), diplomat francez, prezent în România anilor 1916-1920, după o vizită de informare la cele două mari doamne ale României, stabilite la Paris: Elena Văcărescu şi contesa Anna de Noailles, născută Brâncoveanu. Impresiile sale despre români şi istoria lor le-a consemnat în cartea Confesiunile unui bătrân diplomat. Martor al evenimentelor din Primul Război Mondial, bun şi obiectiv cunoscător al istoriei noastre, contele Saint Aulaire a scris pentru posteritate şi pentru cunoaşterea adevărului istoric astfel: „Da, aţi fost un popor martir, în noaptea milenară a unei apăsări îngrozitoare. Cu o răbdare de cele mai rare, aceea care persistă şi care tace, aceste popoare au dovedit că sunt meştere în această ştiinţă a suferinţei care a fost pentru ele o ştiinţă a vieţii. Şi, ceea ce este încă mai greu, ştiinţa supravieţuirii şi a învierii”. Cuvinte grăitoare, pilduitoare spuse de un străin, dar profund cunoscător al istoriei şi realităţilor româneşti; le putem pune oare alături de cuvintele jignitoare, pornografice despre poporul şi cultura română scrise de aşa-zişii intelectuali (sau filosofi, care s-au dovedit a fi plagiatori ordinari) gen Patapievici, Cristian Preda, Vl. Tismăneanu etc., etc.?!
Generalul Henri Mathias Berthelot (1861-1931), membru de onoare străin al Academiei Române, numit de ostaşii români „Tata Bertălău”. A fost şef al Misiunii Militare Franceze în România (1916-1918), inspector general în armata română (1916), comandant al armatelor 5 şi de „Dunăre” (1918). Pentru contribuţia sa esenţială la războiul nostru de întregire naţională, gen. Berthelot a primit cetăţenia de onoare a statului român, împreună cu o moşie în ţinutul Hunedoarei, pe care a lăsat-o conform testamentului său, împreună cu banii din băncile române, Academiei Române, „fie pentru studii şi cercetări într-o universitate franceză, fie pentru cheltuieli de întreţinere pentru completarea studiilor într-o mare şcoală franceză, civilă sau militară”. Este un gest de o mare onoare şi demnitate umană, aşa cum sunt şi îndemnurile sale adresate românilor sub titlul La arme!(„Soldaţi! Batalioanele voastre să se unească cu ale noastre. Ţărani, sculaţi-vă şi luaţi armele împotriva cotropitorului. Acesta este apelul patriei române pentru care aţi suferit”) sau Fraţi români! („Fiţi demni de voi înşivă, fiţi demni de cei de la Jiu, Oituz, de la Argeş, de la Mărăşti şi Mărăşeşti, nu vă lăsaţi înşelaţi de nemernicii ce se ascund la lumina zilei!”). Asemenea apeluri mobilizatoare, patriotice a făcut şi un alt general român, I. Antonescu, în războiul sfânt împotriva bolşevismului. Numai că el n-a fost onorat de regele său, ci a fost „dăruit” lui Stalin şi condamnat la moarte, necunoscându-i-se nici locul unde-şi doarme somnul de veci.
În Avanposturi ale Marii Uniri, Mircea Popa integrează, fireşte, şi mari români care au făcut istorie: Vasile Lucaciu – luptător pentru Marea Unire; O. Goga, slujitor al ideii naţionale; Patriarhul Miron Cristea – luptătorul naţional; Vasile Goldiş – doctrinarul Marii Uniri; Episcopul Clujului Nicolae Ivan; Ion Nistor – istoric al Marii Uniri şi Alexe Mateevici – poetul limbii române. Nu am comentat activitatea acestora, pilduitoare şi curoajoase (de altfel, cunoscută prea bine), din lipsă de spaţiu tipografic. Personalităţile europene care au simpatizat şi / sau au sprijinit cauza naţiunii române sunt mai puţin cunoscute publicului larg. Toţi aceştia, români sau europeni, formează, cum remarcă cu temei Mircea Popa, „o remarcabilă şcoală a democraţiei şi drepturilor popoarelor la care şi-au dat mâna români din toate provinciile istorice într-o încercare de unire simbolică a tuturor forţelor”.
Mircea Popa dovedeşte, prin această carte, Avanposturi ale Marii Uniri, că este un autentic cercetător, care elaborează o lucrare de ţinută academică, la baza căreia aşează o excelentă documentare, plasând evenimentelor şi faptelor româneşti în context european, acribia ştiinţifică fiind caracteristica esenţială. Este o reală contribuţie a unui istoric literar la cunoaşterea istoriei româneşti premergătoare făuririi statului naţional român unitar; este un pios şi binevenit omagiu acelor personalităţi europene care au sprijinit formarea naţiunii şi statului român, prea puţin cunoscute, mai ales în mediul din fostul Regat. Aceste Avanposturi ale Marii Uniri trebuie să fie modele de urmat şi pilde pentru generaţia primului Centenar, de respect al celor care s-au jertfit, într-un fel sau altul, pentru făurirea adevăratei Românii la 1 Decembrie 1918.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*