Mircea Dinescu – drumul de la Daphne la Elodia

06.04.11 by

Pe coperta ultimei cărţi de poezie semnată de Mircea Dinescu scrie mare numele autorului şi, mai redus, titlul: poeme noi”. Cu literă mică, ambele. Dacă nu am vedea numele poetului am putea crede că Mircea Ivănescu, cel care a impus la noi acest titlu-şablon aparent tern, este autorul unui nou volum de poezie din seria care l-a făcut notoriu. Dar, nu – poetul de la Sibiu nu şi-ar fi intitulat, la experienţa sa, atât de previzibil cartea. El ar fi scris, mult mai subtil, alte poeme noi”.

Când îmi vine în minte literatura critică despre poezia lui Dinescu, printre primii pe care ea îi creditez automat se numără Lucian Raicu şi Eugen Simion, cel din „Scriitori români de azi, III”. Mare păcat că Eugen Simion nu mai scrie despre poeţii români aflaţi în cursă, aşa cum mare nenoroc că Laurenţiu Ulici şi Marin Mincu nu mai sunt printre noi să susţină „orfelinii” rămaşi să lupte pe câmpurile de onoare unde toţi caută faima, adesea chiar în detrimentul poeziei. Tot e bine că au rămas să-i susţină Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Ion Pop, ultimii mohicani ai unei critici care a citit poezie cu fervoarea cu care poeţii au scris-o.

Dinescu a fost remarcat de critică încă de la debutul cu „Invocaţie nimănui “(1971), iar în 1973, cu „Elegii de când eram mai tânăr”, aceasta l-a declarat „enfant terrible” al poeziei noastre, unde afişul îl ţineau Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu. Lucian Raicu, poate cel mai fin cititor de poezie din România, după cum mărturisea chiar poetul, a detectat în poezia sa un „har mozartian”. Dar parcă tot E. Simion l-a fixat cel mai bine, în „Scriitori români, III” (1984), când criticul ploieştean i-a surprins cu subtilitate profilul dezinvolt, din tuşe fine şi muchii abrazive: „Mircea Dinescu debutează cu o poezie înfumurat melancolică, cu teribilisme de înger rural rătăcit în romantica orăşenească. Invocaţii nimănui şi, în 1973, Elegii de când eram mai tânăr l-au impus numaidecât în atenţia generală. Surprindeau tonul direct şi sincer al limbajului, tristeţea şi impertinenţa juvenilă a poemului reîntors, pe această cale, la tradiţia confesiunii şi a ceea ce se numeşte poezie de inimă. Poeţii din generaţia lui M. Dinescu, veniţi după N. Stănescu, Sorescu, A. Păunescu, complică enorm discursul liric printr-un proces de intelectualizare şi abstractizare a limbajului. Autorul Invocaţiei nimănui merge în sens contrar: reabilitează elegia sentimentală, introduce biografia în poezie, deschide imaginaţia lirică spre social şi comentează, în stil când grav, când aluziv si sarcastic, istoria care îl asumă. Poemele lui au mereu un aer de suferinţă şi provocare, sunt elegiace, străbătute de o nelinişte de origină necunoscută şi, în acelaşi timp, sunt cum nu se poate mai dezinvolte în imagismul lor turbulent.”

Vedeţi de ce regret că Eugen Simion nu mai întâmpină poeţii ca odinioară? Întreg portretul făcut poetului în acel op din 1984 este antologic, de la începtul din care tocmai am citat, până la premoniţia din finalul studiului său: „Mircea Dinescu este poet – nimic mai mult, dar nici mai puţin (parafrazez o propoziţie celebră) – şi unii confraţi, îmi dau seama, nu-l simpatizează şi vor să-l vadă plutind ca Ofelia cu o coroniţă de ziare pe cap… Firea lui nestăpânită îl face vulnerabil, în faţa adversarilor lui, spirite potolite, metodice, cu multă ştiinţă şi răbdare în astfel de situaţii. Dar s-ar putea ca spiritul nerăbdător al poeziei să învingă, în timp, şi cei care îl contestă să fie într-o zi arătaţi cu degetul”. Excepţional „avertisment”, ca şi pronostic, al unui critic în anul de graţie 1984 (ne reamintim rapid de Orwel şi de Amalric)! Cine să fie cei care îi contestau lui Dinescu talentul şi poezia? Presupun că ideologii culturali ai epocii, cărora poezia sa bătăioasă le dădea dureri de cap şi vertijuri estetice. De altfel, în volumul „Cine sunteţi, Bujor Nedelcovici?”, în care romancierul dialoghează cu Sergiu Grigore, acesta şi-l reaminteşte pe Dinescu în episodul în care poetul îi era alături atunci când îi cerea lui D.R.Ppopescu, şeful USR la acea vreme, să-i înlesnească o audienţă la Petru Enache,….: Dinescu singur mi s-a alăturat, însă când…. (relatare carte). Ce mi se pare compasiv în textul lui Simion, care ar fi trebuit să fie unul doar de critică aplicată, este felul în care, referindu-se la versul său, „Ofelie cu o coroniţă de ziare pe cap”, criticul îl creionează pe poet ca pe victima perfectă a zelatorilor săi ideologici. Parcă spre a-l adeveri pe critic, poetul a publicat în 1989 „Moartea citeşte ziarul”, însă tocmai la Amsterdam. În România poetul nu mai putea să spună ce voia, era deja interzis, însă 1989 este anul în care „spiritul nerăbdător al poeziei lui Mircea Dinescu” învinge, iar contestatarii săi sunt, fapt remarcabil pentru ideea poetică de justiţie în viaţă, „arătaţi cu degetul”! Şi, atunci, să nu-ţi pară rău că Eugen Simion nu mai scrie despre poeţii contemporani, inclusiv din perspectiva caracterului dificil al omului care poate influenţa opera, dar şi al barbariei receptării de tip ideologic care face încă ravagii în România?

Am făcut acest ocol, cam lung, recunosc, pentru a putea ajunge unde vreau: la drumul parcurs de poezia lui Mircea Dinescu, de la debutul căruia se împlinesc anul acesta 40 de ani. E mult, e puţin? Eu cred că este remarcabil pentru un poet să supravieţuiască 40 de ani în poezie la un nivel înalt şi să lase o urmă durabilă în istoria poeziei unei literaturi – literatură care adesea, nu doar la noi, se scrie pe nisip.

De aceea, când un poet de anduranţă de talia lui Dinescu vine cu o nouă carte de poeme scrise în ultimii şapte ani, în plin furor al epocii media unde poetul s-a acomodat rapid, fără nici o rezervă, aşteptările din partea criticilor şi a publicului său sunt ridicate. Mai ales că ultima carte a sa de poeme a apărut în 1996 („O beţie cu Marx”), fapt neremarcat de majoritatea cronicarilor până acum. Aşadar, sunt 15 ani de când poetul nu a mai publicat o carte de poeme originale, chiar dacă numele său a fost prezent pe piaţa cărţii de poezie cu trei antologii eficient promovate. Să-şi fi urmat, în acest sens, poetul propriul sfat dintr-un vers mai vechi: „Renunţă în primul rînd la poezie / şi te va durea stomacul mai puţin…”? Nimic nu e imposibil.

Cu volumul Femeile din secolul trecut, Mircea Dinescu pare mai aproape de cântecul muntenesc ilustrat de Anton Pann, cântat de Zavaidoc şi rafinat erotic, pînă la dezmăţ lingvistic, de cerşetorul de cafea, Emil Brumaru. Dacă la debut poetul bea cu femei prin scorburi „dulcele venin”, acum el ne propune propriul său vin, în timp ce femeile de altădată au rămas în secolul în care l-au întâlnit, umbre erotice într-un muzeu de ceară al epocii. Ceea ce era cântec învăluitor, de o superbă puritate (E. Simion), devine vitriolant şi direct, cu o concreteţe a limbajului care poate speria, dar şi amuza. „Mănuşa de melancolie” e tăvălită azi prin decameronul timpului, ca şi prin acel „verde-n faţă” cu care poetul ne-a obişnuit încă de la „Democraţia naturii”.

Numai că Mircea Dinescu nu este poetul care să-şi menajeze criticii şi nici cititorii. Poemele „noi” din acest album poeticesc (titlul cărţii apare neaşteptat abia în pagina de gardă a cărţii) par, în majoritatea lor, glose la maneaua antonpann-iană, la scara finalului de secol XX, unul care a început în 1914 (cum au constatat istoricii şi psihologii), o dată cu primul război civil european şi cu intrarea Omului nou în scenă, şi s-a încheiat, abrupt, în 1989. Secolul mutanţilor s-a încheiat brusc, la fel cum debutase. Mutanţii, însă, sunt încă printre noi.

Poemul liminar, dintre cele 24 propuse de Dinescu într-o carte la care şi-a dat concursul, inspirat, Dan Erceanu, cu desene şi compoziţii hilar-ironice, este un cântec vesel de lume, care dă oarecum tonul întregului volum, deşi nu-l defineşte pe de-a-ntregul. E un remake mai mult sau mai puţin reuşit al faimosului cântec popular interbelic, „două mere-ntr-o basma” o superb-inutilă sfidare anti-rusească, pe care Dinescu îl acordează la temperatura cântecului golănesc, foarte popular în undergroundul anilor şaptezeci, cu tătuca Lenin, liderul mondial al mutanţilor, pe post de magnet erotic al mulţimii, dar şi al unui simpatic golan care vrea să dea lovitura vieţii sale. N-o dă.

Poetul alternează aceste cântece din zona hip-hop-ului de cartier cu patetice romanţe trase în livresc, în care un filozof cafard, cum este Cioran, devine personaj de romanţ erotic. Poemul care dă titlul culegerii este o variantă personală a unui nemuritor poem villonesc, fără caratele aceluia şi, mai ales, fără acea clipă de nesfârşire pe care o lasă în mintea oricărui cititor lectura „Baladei doamnelor din alte vremuri”. Destule dintre poemele făcute anume spre a fi cântate (volumul se degustă cu un CD alături) sunt pastişe voite ale unor celebre poeme sau cântece care au făcut istorie (Lili Marlen în varianta unui sudic care are nostalgia stepei, dar şi a katiuşelor care brăzdează cerul), vocalize menite anume să „încingă” un cititor care vede cum ceva arhicunoscut primeşte o haină nouă. Şi tot aşa, în poeme ca „moby dick”, „crăciun”, „femeie, tu, uşoară…”, „elodia”, „veronică, veronică”, „descântec de măgar bătrân”, „trei, doamne, şi toţi trei”, adeverind încă o dată ceea ce Eugen Simion detectase încă de la „Proprietarul de poduri”, anume „modul voit impertinent de a vorbi de simboluri mari în termeni de boemă bucureşteană” – simptomatic în acest sens e versul „… la urma urmelor, / şi isus e rodul unui ménage a trois.” Nu cred, ca Radu Călin Cristea, că Mircea Dinescu ar fi scris, în acest sens, cel mai şocant volum din întreaga noastră istorie literară, în orice caz, nu în sensul expresiei lui Nicolae Manolescu atunci când se referea la „Poemul invectivă” al lui Geo Bogza. Cred că Radu Călin Cristea, care ştie de altfel ce diferenţă este între expresivitatea bogziană şi glisarea în sevraj pornografic a lui Dinescu, plusează inutil şi atunci când prevede că „receptarea critică va trage mult aer în piept pentru a asimila şocul acestor poeme ce zguduie limbajul poetic şi îl supun unui implant violent de cuvinte interzise datorită clasicizării unor pudori care nu fac niciodată marea literatură.” Pudorile sau zguduiala limbajului se opun receptării corecte? Oricum, amuzat de furorul receptor al lui RCC, nu pot decât să constat că, fără să se teamă de retard, critica s-a pronunţat deja şi nu a părut să resimtă şocul prezis de criticul de la Adevărul”, ba chiar a produs reflecţie competentă care depăşeşte lejer entuziamul jurnalistic. În fond, asta ar fi menirea criticii – şi era aşa şi pe vremea când Radu Călin Cristea scria competent despre poezia lui Doinaş. Să fim serioşi, în aceeastă culegere Dinescu nu e nici Baudelaire, cu Florile răului”, nici Allen Ginsberg cu poemele sale care au ultragiat o Americă întreagă, nici măcar Charles Bukovski, pe care cititorii români de poezie l-au putut descoperi recent în antologia “Dragostea e un câine venit din iad.” Este Mircea Dinescu pe urmele rapsozilor populari, care la petrecerile sau la nunţile româneşti dau ghies la cântece deocheate, cu texte dintre cele mai picante şi savuroase, chiar dacă nu au talentul poetic vădit de poet inclusiv în asemenea cataplasme fornicatoare.

Când însă adevăratul poet Mircea Dinescu se ia în serios pe sine, el îşi revede, ca armurierul din Toledo, panoplia de arme care i-a adus strălucirea şi faima şi dă poeme de mare forţă precum „omul cu parapanta”, „isus nu crede în magi”, „luceafărul”, între care se strecoară poeme pe care le-aş numi intermediare din punct de vedere al valorii. Aceste poeme mediane reprezintă autopastişe dinesciene după câteva poeme care i-au făcut faima în epocă, un semn că poetul se revizitează din când în când: „dreptul la liberă circulaţie” (în maniera sarcastică din „Proprietarul de poduri”), „ultimul dans” (amintind de tonul pur din „Elegii de când eram mai tânăr”) sau cele care amintesc de fulminantul „dodeskaden” (ce-aţi făcut cu nebunii din gări? / măcar ei n-aveau limba de cârpă…): „reflecţii asupra căzii de piatră de la herculane…”, „ţară”, „cântec de locomotivă”, „covrig ceresc”, „blestem”, toate sub semnul sarcasmului reunit cu lirismul îngerului întristat al unui poet care odinioară cupla în sine şi în poezia sa „purul cu obscenul”, obsedat de o nouă alchimie a verbului: „Albastrul adormea în zi / ca o pisică sălbatecă, – gesturile tale / poate că totuşi îl vor îmblânzi / la poarta lumii vegetale. // O, Daphne, dă-mi din când în când / o ramură a înţelegerii depline, / când stau la rădăcina ta plângând / sub smalţul de pe vasele eline”. Amintindu-ne de asemenea versuri ne putem da seama de sensul vorbelor spuse de Păunescu lui Dinescu, la telefonul din rezerva de spital unde poetul îşi aştepta sfârşitul: „Mircea, mi-e dor de cel ce ai fost odinioară…”

Un poet care scrie asemenea versuri tulburătoare – ca premoniţii ale unui trecut în care era instalat în epifania lumii – precum cele citate mai sus, nu poate fi uitat niciodată.

Cu toate astea, Mircea Dinescu nu pare să se fi schimbat prea mult, chiar dacă de la debut au trecut, iată, 40 de ani, iar poetul a publicat 20 de cărţi, cu tot cu antologii. Poetul a mai răguşit, însă ceea ce este evidentă acum e neputinţa sa de a mai privi poezia ca pe un dar al zeului. Ea e mai degrabă un artefact, poetul nu se mai spupune rigorilor inspiraţiei, ci doar necesităţii de moment. Scrie în tuşe groase, pentru că lumea îl provoacă astfel. De fapt, nu mai scrie, altoieşte poemul cu lovituri de ciocan, aducându-l în zona cântecului de lume. Când evadează, o face încă admirabil, dar pentru a avea continuitate trebuie să stai la masa de scris, aşa cum stă măcelarul la butucul său cu satârul în mână, cu ochii pe sângele poeziei care nu moare.

Să sperăm că poetul va reveni mai des acolo, pe măsură ce instinctul său de călător prin mahalaua republicană se va ostoi, lăsând loc reflecţiei lirice şi meditaţiei asupra soartei de a fi un nou Ovidiu, de data aceasta relegat de bunăvoie la Dunăre.

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Dr. Alexandru P.

    Mai potrivit ar fi fost titlul …”poeme moi”!

Leave a Comment

*