Mircea Cărtărescu – un Narcis fără Goldmund (II)

02.03.11 by

Poate că Mircea Cărtărescu, acest „dinozaur Denver”, cum se simte când se vede în oglinda poeziei, era deja înţelept la 32 de ani şi a simţit că paradigma istorică în care tocmai se pregătea să intre nu are habar şi nici chef de „marea poezie”, într-o vreme când omul era mic, mic, sub dictatură. Şi, fiincă am adus vorba de poeţii români, pe cine îl ia de model Cărtărescu pentru a realiza ceea ce Bloom a numit anxietatea influenţei, „alegoria relaţiei oricărui scriitor cu tradiţia, mai ales cu tradiţia întrupată într-o figură înţeleasă ca antemergător”? Cine ar fi „înaintaşul” său, pentru a dovedi influenţa? Dacă ne bazăm pe registrul debordant al lexicului poeziei sale – Heliade, poate, Arghezi, cumva, însă dacă ne raportăm la „Levantul”, Cărtărescu nu mai este „vexat” de nici un poet anume din istoria literaturii române. Adică este, dar nu de unul, ci de o sută. Şi Sorescu prinsese „şpilul” (Minorii sunt majoritari, cartea sa de critică literară aplicată celor vechi nu e întâmplătoare). În cele din urmă, poate că nu mai e atât de important pe cine „ucide” în efigie Cărtărescu, ci, cu acelaşi Harold Bloom, dacă a inventat atât de mult uman încât să se dispenseze de literar.

Orgoliul său de literat român care trebuie să fie tradus în engleză pentru a fi cunoscut în Occident nu este egalat decât de simplitatea actului de a scrie poezia sa unică, de fost căuzaş, cu o logică în minte şi-n inimă: „Eu sunt mai important decât ea”. Într-un fel, aşa şi e, orice poet bun e mai important decât poezia sa, din raţiuni pe care nu vreau să le dezbat acum. Poemele din nimic reprezintă subminarea unui ton care nu este deloc al disperării de a rata, ci acceptul dat sieşi şi poeziei că totul poate fi ok, nu existăm, nici măcar literar, doar în termeni de vampirism extrem. Ne maturizăm pe măsură ce aruncăm balast, pierdem ceva. Nu avem chef, dar o facem, altminteri devenim greoi. Cadavrul tinereţii este unul jenanat de la un moment dat încolo (Montale, „eu cred că tinereţea-i anotimpul ce-i mai penibil în viaţă”).

Numai că Mircea Cărtărescu nu este Rimbaud, nu părăseşte nimic cu totul (na, că mi-a ieşit!), nu se apucă de comerţ cu arme, nu dă cu tifla Europei, nici măcar ţării, el continuă să scrie pentru că este aşa cum a văzut recent foarte bine Dorin Tudoran: „… modelul de câştigător absolut. Felul lui de-a fi, de-a trece prin lume, cu pasiunea lui absolut înrobitoare pentru scris – este făcut să câştige.” Poemele sale sunt fişe personale ale despărţirii de o anumită vârstă, firimituri de la un ospăţ regesc cândva, hăinuţe ale copilului de odinioară, de care ţi se face milă, semne cu creta făcute pe un copac din curte unde poţi remarca felul în care ai crescut între timp, alături de prietenii din gaşcă. Acum, gaşca e spartă, liantul care-i ţinea – poezia, tinereţea – a dispărut. Ai zice că Mircea Cărtărescu a crezut în poezie atunci când a crezut în forţa prieteniei, chiar dacă unele dintre poeme par să contrazică afirmaţia asta. El este solitar de cele mai multe ori în poeme, suspină romanţios şi ipocrit după o anume Natalie Wood şi visează o femeie care să nu fie precum cele descrise de amici şi de „dom’nichi” la o cafenea în Berlin, unde expertul numit astfel face o paralelă între dame şi opera de artă: „asta e ca şi cu femeile: când vezi una pe stradă / cu dunga ciorapului puţin într-o parte / îţi dai seama că tipa e abordabilă. / corectitudinea perfectă inhibă, şi la / femei şi în operele de artă”. Ce pot să zic? Dacă „nichi” gândeşte aşa, pot pricepe de ce literatura critică este coruptă de tentaţia formelor imperfecte. Observaţia era, oricum, a unui tip care bea o cafea pe stradă, nu a unui exersat în saloane…

Lăsând gluma la o parte, Cărtărescu este în acest volum de „nimicuri” abandonate un mic maestru al poeziei „vorbite”, un monologal care povesteşte cu farmec mici videoclipuri în care ceva cum e fericirea, inclusiv cea domestică, pare să joace rolul principal: „va fi cald de la sobă în casa copilăriei tale, / vei radia în noua ta rochie, vei pălăvrăgi cu soră-ta o grămadă, / eu voi juca table cu tata socrul / şi vom bea ţuică fiartă, şi lumea va fi atât de mică…”

În plin marasm totalitar, poetul regăsit caută un refugiu şi îl găseşte în iubirea pentru o femeie, în povestea cuplului care se încălzeşte în bucătărie la flacăra aragazului – chiar dacă admite că atunci când era nefericit şi singur scria mai bine. Singurătatea e combustie, vezi bine. Ca şi iubirea devenită literatură, drapată în „aş vrea să iubesc fără să fiu iubit”, cum spune noul Narcis dezamăgit că totul se ruinează în „splendidul jeg al oraşului”. Goldmund, mintea feminină, rătăcitorul în teritoriile iraţionalului se pierde în ceaţă, este „uitat” sau doar amânat până la o nouă erupţie. Poetul umblă fără sinele său artist prin noua lume care se naşte, nu mai scrie marile sale poeme integratoare, nu te mai „rupe” cu stilul său flamboaiant, nu-ţi mai dă peste cap orizontul de aşteptare. Cu toate astea, e în aceste poeme recuperate de editor un plin al viului care poate cuceri un cititor chiar şi sofisticat, până şi un „izmenit amator de orfisme”, care află că „nu există iluzia”, nici Agartha, Shambala, Maya, iar certitudinea este moartea, cu tot cortegiul ei grotesc, terifiant numai bun pentru un deluded idiot. Am putea suspecta poetul de lipsă de credinţă, ca şi de lipsă de respect pentru fosta sa viaţă, dar poetul nu e obligat să recite psalmii altora, nu-i aşa?

Cert este că Mircea Cărtărescu a dorit să scrie o poezie cantabilă, directă, drapată în faldurile unui lexic mirobolant, volatilă şi inubliabilă ca un şlagăr pe care lumea, d’acia, o fredonează încet, pe stradă sau în liftul care coboară „ad inferos”, in Balcania noastră tragică. A vrut să fie cu „lumea”. Şi i-a ieşit.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*