Mircea Cărtărescu – un Narcis fără Goldmund (I)

01.03.11 by

Mă-ndoiesc că Mircea Cărtărescu n-ar fi speculat propriu-i viitor atunci când a prezis că nu mai e poet – aşa cum nu e cert că nu a mai scris sau gândit poezie după intervalul 1988-1992, adică un fragment din „era glaciară”, cu iarnă grea surprinsă-n Colentina, finuţ retuşată în volumul nimic (Humanitas, 2010). Chiar nu se prind criticii, care au jubilat că pot afla date precise din laboratorul poetului, că omul poate fi ironic şi se poate juca în felul său cu dorinţa lor ştiinţifică de „datare”?

Să admitem, de dragul jocului, că poetul spune adevărul gol-goluţ (the naked truth) şi că aia e perioada datată cu carbon paişpe de criticii, în care care poetul a mai scris ceva („Dragostea” a apărut în 1994), că ele sunt postumele din timpul vieţii, artefactele unei epoci de mult dispărute, stranii şi de neînţeles (muzeul Antipa al renunţării sale). Ce ar însemna asta? Nimic, ca să-l parafrazăm pe Cărtărescu însuşi, omul care nemaivoind să fie bard în Valahia Minor a dorit să scrie romanul Totului. Bine, dar poetul, acelaşi poet, scrisese parcă şi volumul de poeme cu titlul ăsta! „Iar totul este făcut mai ales din nimic”, iată finalul unui poem cărtărescian în care „nimicul” este anunţat. Joaca asta a lui Cărtărescu cu „criticii săi” are ea un rost, dacă nu cumva e o formă ironic-benignă de relaxare în disputa (ficţională) pe care o are fiecare scriitor autentic cu receptorii săi profesionişti. Uite, Iaru, de pildă, chiar nu mai scrie poezie, apare doar la televizor pe post de agitat civic. Stratan a murit, doar Coşovei continuă cursa. Chestie de psihic şi de condiţie fizică. De karmă, ar zice unii.

Chiar dacă statistic lucrurile pot arăta astfel, cred că Mircea Cărtărescu mai posedă poezii pe care nu le-a dat publicităţii. Pot, de asemenea, să fac supoziţia că unele sunt de dată recentă. N-a scris el Mircea Dinescu poezii noi, după ce s-a crezut că poezia l-a părăsit? Sau a părăsit-o? În fine. paleontologii literari vor dezlega şi enigma asta cândva.

Mi-amintesc că acum mulţi ani poetul a ironizat o anumită formulă lirică la modă în România, în perioada când optzeciştii se trudeau să schimbe canonul. El i-a ridiculizat pe pioşii formulei sacramentale, aceea care oficiază în poezie, cu o expresie care i-a adus destule duşmănii: „izmeniţi amatori de orfisme”. Şi-a făcut duşmani printre poeţi, iar unii jubilează azi, când poetul a pus lira-n cui. Căci, să nu ne facem că plouă, există un meci între M.C. şi destui poeţi din toate generaţiile, provocat de apariţiile sale ca teoretician al postmodernismului, dar şi de vedetă literară susţinută de un important critic literar şeizecist şi de un renumit filozof şaptezecist. Între timp, un critic douămiist cum este Alex. Goldiş, a descoperit, după lectura poemelor din nimic, că poetul nu era, de fapt, decât „un mare iluzionat, infinit mai apropiat ca spirit de o tradiţie metafizică decât de tranzitivitatea poeţilor americani”. Problema, aşa cum o detectează Goldiş, nu e că poetul a lucrat în „travesti”, ci că nu poţi schimba atât de uşor tradiţia în care scrii cu formula îndrăgită de tine. Credeţi sau nu, mediul în care evoluezi, ca şi tradiţia care te conţine, îşi pun amprenta asupra ta, chiar şi când te-ai născut aproape de Obor. Ne scriem poezia nu doar cu cuvintele tribului, dar şi cu aburul respirat de înaintaşi, cu pneuma lor „sacră”, căci, cu vorbele lui T. S. Eliot din „Tradiţia şi talentul personal”, „nici un poet, nici un artist, în oricare dintre arte, nu înseamnă nimic singur.” Iar Cărtărescu fără poezia înaintaşilor, nu poate fi înţeles şi probabil că poetul, printre puţinii din poezia română a secolului trecut, ştie, odată cu acelaşi Eliot, că adevăratul poet „trebuie să fie conştient de curentul principal, care e departe de a curge pe vadul marilor reputaţii.” L

La noi, însă, printr-un fenomen de vampirism comparatist, orice poet important este automat comparat cu Eminescu. Dacă rezistă, bine, dacă nu – nu. Însă poetul adevărat este cel care, rezistând oricărei comparaţii, mai ştie că „materia artei sale nu este niciodată exact aceeaşi”, dar şi că trebuie să se supună, în acest furor procustian al criticii de evaluare, cu judecăţi elaborate de norme ale trecutului. De aceste furci caudine ale criticii nu scapă nimeni. Nici Eminescu măcar.

Poate că avea într-un fel dreptate Marin Mincu atunci când spunea, fie şi pe un ton sentenţios, că „are loc un fenomen permanent de infuzie şi transfuzie a eminescianismului în corpus-ul actual, trecut şi viitor al literaturii româneşti”. Nu e de colo să te fi născut în tradiţia poeziei româneşti. Până şi un poet care nu s-a născut, profeţea acelaşi Mincu, este „deja marcat de aceeaşi ereditate”!

Revelaţia lui Goldiş nu e mai puţin importantă: adică poetul a lucrat toată viaţa într-o paradigmă, fără să ştie că drumul ales îl va plimba tot în tradiţia metafizică. Una spunea, alta fuma – cu vorba lui Arghezi.

Departe de a-mi propune să dezghioc formula în care a fost scrisă poezia lui Cărtărescu, voi remarca, dincolo de poeticile implicite din anumite poeme de aici, că miza poeziei sale, cel puţin în ton şi expresivitate „voluntară”, a fost aceea a receptării cât mai corecte cu putinţă, dacă despre corectitudine în actul receptării putem vorbi nepedepsiţi de Dumnezeul hermeneuticii. Dincolo de eteroclismul artei sale, în care sunt amestecate stiluri up-datate din poezia română cu noi cuceririi ale expresiei din şcolile americană sau de aiurea, Mircea Cărtărescu, ca orice poet bun, a tins să-şi facă propriul limbaj, a detestat obscuritatea şi a căutat o cât mai completă adresabilitate. Paradoxul aici începe: când în sfârşit a reuşit, s-a oprit. Formula „ultimă” din nimic este cea a unui clamoros adio (şi O. Nimigean a scris un ironic-acrişor volum de poezii, prin 1996, „Adio, adio, dragi poezii” – asta nu l-a împiedicat să revină cu „Nicolina blues”), prin care îi spui lumii că o părăseşti, ba chiar o şi faci. Însă, ştim cu toţii, nu ai vrea ca ea să te părăsească, la rându-i. Tragi cu coada ochiului să vezi dacă regretă cineva plecarea ta – mai nimeni. Asta doare.

Poemele din nimic cultivă angoasa sfârşitului, de sorginte bacoviană („deşi nimic…” ) cu reveria erotizantă din „Dragostea”, unde o ea joacă rolul de iubită care concurează poezia. Orice femeie e geloasă pe poezia celui care o scrie, inevitabil. Orice femeie „deşteaptă”, desigur. „Muza veche” trebuie îndepărtată. Suntem martorii tribulaţiilor şi ai sfârşitului primei iubiri, provocate de această concurentă vitalistă care e o iubită ideală, dar şi de dezgustul a sfârşi ca poet într-o ţară în care poeţii „încep cu picoarele umflate şi sfârşesc cu capetele umflate” (am citat aproximativ din Delmore Schwartz, fiul unui evreu emigrat din România în Brooklyn). John Lennon, cu poezia sa de dragoste care sfidează convenţiile sociale, cu puritatea inimii ultragiate, este cel care îl aduce cu picioarele pe pământ pe cel care credea în „aer cu diamante”. Nu, aerul local e cu microbi şi cu ploi acide, cu găşti pestilenţiale şi trădări rafinate. Prietenii, cei zgomotoşi din tinereţe, intră ca-n pământ, se maturizează, se duc la casele lor, şi poezia nu face faţă acestei trădări. Nu, e greu să fii, aici, Berryman („Omul şi-a luat cea mai tare sarcină din câte erau, / son fin”), Ginsberg („Rămâneţi iresponsabili”) sau chiar Schwartz („Câinii sunt shakespeareeni, copii sunt străini”): ori trebuie să sari de pe pod ori să iei droguri şi să te revolţi în mediile gay. Un poet român va putea cu greu face asta, în ciuda conştiinţei lirice înaintate. Dar ce face un poet român, mă va întreba un tip sagace şi care nu e sedus de explicaţia mea? Simplu: va spune, când se va acri, că „poezia e pentru subdezvoltaţi” sau că „doar ce nu e poezie / mai poate rezista ca poezie”, un soi de paradox de om matur şi şcolit în Occidentul care se şterge la fund cu „poezia mare”, aproape conştient, deci treaz, că juriile cultural-corporatiste nu dau premii decât prozatorilor şi eseiştilor care publică în cele mai citite ziare din lume. Poezie? Sărăcie…

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*