Mirabila Săpânţa: Stan Ioan Pătraş

01.09.11 by

Mirabila Săpânţa: Stan Ioan Pătraş

Detaliu pe o cruce din „Cimitirul vesel”, surprins de pictorul Petrică Birău

S-a născut în 1908. A preluat microbul prelucrării lemnului din familie, se poate spune că „a avut meseria în sânge”. Pe la 13 – 14 ani, deja sculpta cruci de stejar. Peste alţi 15 ani, mai exact prin 1934 – 1935, a început să dăltuiască pe cruci şi mici poeme, de factură populară.

Meşterul care ciopleşte crucile pentru morminţi se leagă de ceilalţi membri ai comunităţii. Capătă prestigiu, autoritate. Oamenii vin la el într-un moment greu, când cineva apropiat a trecut …dincolo. Şi-atunci, se dezvăluie. Uită relele făcute de cel care s-a dus, sau, trăindu-şi durerea, le aduce la vedere, le face publice. În alte sate, faptele răposatului sunt prezente în bocete, sunt evocate în nopţi de priveghi. Ele pot să fie şi discutate cu cel care ciopleşte crucea şi, cazul de la Săpânţa, o şi pictează. Unii vor ca chipul soţului sau soţiei să rămână întipărit în memorie după meseria avută. Sau după cum au fost: buni, petrecăreţi, răi, beţivi, curvari, muncitori, cu frica lui Dumnezeu…

„(…)Sub această piatră grea,

zace, biata, soacră-mea.

Trei zile de mai trăia

zăceam eu şi citea ea.”

Unii „cercetători” au descris cu lux de amănunte războiul dus de meşter cu ortografia şi cu neologismele prinse din zbor. Nu vom căuta explicaţii unor atare atitudini, mai degrabă ostile ori pornite din minţile uscate ale unor oameni fără nici o legătură cu artele. Rezonanţa subtilă, nuanţată, între registrul formelor de exprimare din epitaf şi concepţia plastică şi profilul celui reprezentat pe cruce ne face să credem că încă nu s-a găsit un exeget al acestui creator singular şi complex.

Coincidenţele – pure coincidenţe – cu formele incipiente de scriere de pe unele piese arheologice, sincronizarea de-a dreptul stranie cu încercările copiilor de vârste preşcolare de a scrie – folosind litere de tipar, strâmbe, cu greşeli gramaticale sau contopiri ale unor semne grafice – şi accesibilitatea acestui limbaj într-o lume în care, deşi alfabetizaţi, puţini stăpâneau scrierea aşa cum era învăţată la şcoală – sugerează altceva. Fie că a făcut-o deliberat, fie că nu, meşterul a intuit principiile artei şi ştiut să se oprească la timp. Picturile de pe cruci nu pot fi separate de epitafuri aşa cum cimitirul creat de Stan Pătraş nu poate fi separat de Săpânţa – satul în care el a trăit – şi nici de oamenii cărora s-a străduit să le fie pe plac.

„Cred ca va fi multă lume

Care vor veni la mine

Şi cu toţi m-or căuta

Pe mine nu m-or afla

Cu mulţi am stat de-a vorbi

Peste douăzeci de mii

La toţi le-a plăcut de mine
I-am primit pe toţi cu bine”

Dorinţa lui din tinereţe de a fi integrat şi acceptat ca membru al comunităţii şi certitudinea din pragul marii treceri că visul i s-a îndeplinit măsoară un destin exemplar şi conturează un profil de personalitate. Cheia este simplă: dacă cimitirul va fi pe placul săpânţenilor şi meşterul le va fi pe plac. Şi când omul îţi este pe plac, te străduieşti să faci şi tu pe placul lui, şi să laşi după el, că ştie el ce şi cum face. Este aproape o taină. Şi, paradoxal, deşi e la vedere, puţini o văd, şi mai puţini o înţeleg şi rar se vor găsi oameni capabili să o urmeze ori încă inocenţi încât să se lase purtaţi de acest imbold sădit în ei.

Nu ştiu cum a izbutit Stan Pătraş să-i determine pe aparţinători să accepte strofe ce făceau atingere imaginii răposatului.

Poate că pe vremea aceea nu funcţiona o lege a presei.

Cimitirul şi crucile sale îndeplineau şi îndeplinesc încă şi un rol media: răspândesc informaţii, obiceiuri, credinţe, atitudini, norme morale sau abateri de la moralitate. Mulţi erau încondeiaţi zdravăn şi pe cruci. Mai rău decât în ziarele noastre de scandal. Reperele morale treceau şi de momentul morţii şi funcţionau. Probabil, cei cu bani mai încercau să domolească asprimea câte unui vers şi să mai învăluie tarele supărătoare ale celui deja trecut pe a lume. Este un mister nedezlegat aici. Tainele acestor dialoguri cu rudele şi felul în care meşterul îi convingea să accepte un portret mai puţin convenabil au fost luate de Stan Pătraş în mormânt. Şi tot acolo va fi şi misterul realizării chipurilor pictate ale celor doi conducători iubiţi. Dar chiar şi ei, „mult stimaţii şi iubiţii cârmaci” – demn de subliniat şi reţinut – sunt prinşi într-o anumită „comunitate” şi, înrămaţi (poate şi pentru a sugera că erau captivi în lumea lor). În scenele pictate pe cruci, cei trecuţi întru odihnă rareori sunt înrămaţi. Sunt prezentaţi în casa lor sau în spaţiul deschis, definit de meserii practicate sau, uneori, de apucături – păcate – mărturisite.

Straniu mers/ din om în lume

Cei care n-au trăit la sat se vor mira de nota ironică şi de comicul unor situaţii. Nopţile de priveghi puneau localnicii în situaţii neobişnuite pentru noi cei de astăzi. Să facă fel şi fel de glume, să preîntâmpine spaimele şi tristeţea celor din familia mortului, să-i pregătească pe toţi pentru marea trecere. Priveghiul era doar un pretext. Cei veniţi sau invitaţi îşi privegheau propriul lor echilibru psihic. Şi al celor mai tineri. Nu trebuie aşadar să surprindă prea mult registrul naiv ironic al epitafurilor. Rămân însă acele chipuri de pe cruci. Numai cine nu are sensibilitate nu vede. Numai cei care au uitat să mai trăiască nu simt că acolo respiră o lume arhaică, a cărei frumuseţe atinge universalitatea. Şi din perspectiva celor zugrăvite pe cruci va fi nevoie să desluşim şi păstrarea unor cuvinte şchioape cu greşeli gramaticale în epitafuri. Nu întâmplător sunt aşa. Şi nu întâmplător repetă jocurile din graiul copiilor. Cine spunea că înaintea morţii ne retrăim viaţa şi ne întoarcem pe drumul pe care am venit şi ca într-un film derulat de-a’ndoaselea ne revedem viaţa, copilăria? Să fie acest limbaj special al epitafurilor un semn? Repere pe drumul către lumea de dincolo?

Cimitirul are o viaţă a lui. Crucile şi mormintele sunt prinse în ciclurile prefacerilor. Lemnul putrezeşte, chiar dacă e protejat, numele şi versurile şchioape se şterg şi altele, mai noi, vin să le ia locul. Fie că a gândit sau nu atari aspecte, Stan Pătraş, legat organic de sat şi de cutume străvechi, şi-a continuat lucrarea în felul lui.

Lumea satului, aşa cum e, nu este formată numai din oameni gospodari, îngrijind vite sau pregătind prescuri, lucrând la fân ori tăind şi belind apoi mieii şi pregătind bucate. Cei buni trăiesc alături de cei mai puţini buni, meşterii de cei care nu vor să înveţe o meserie, femeile serioase alături de cele cărora le fug ochii după bărbaţi. Căci vorba ceea: „câţi cu nădragi, toţi mi-s dragi”. Ca într-o lume răsturnată, în universul cimitirului – crucile scrise şi pictate de Stan Pătraş – regăsim tot ce este în sat. Cimitirul e ca o „carte a cărţilor”, şi satul se poate citi în el. Şi niciodată nu se va oglindi într-o selecţie, oricât de genial ar fi cercetătorul care o face. Şi niciodată într-un comentariu, fie el oricât de avizat.

Când faci o cruce, ai foarte puţin loc pentru cuvinte. Cum să prinzi în câteva versuri şchioape o viaţă de om? Cum să fixezi pe câteva sute de cruci o lume, când lumea este în continuă prefacere?! Meşterul a operat el însuşi o selecţie. A fost ajutat de împrejurări, de lipsa de timp, de lipsa de spaţiu pentru a înscrie acele reprezentări. Poate chiar de neputinţele lui într-ale scrierii. Semnele încrustate în lemnul crucii amintesc de cele găsite în siturile unor cetăţi dacice, pe cioburi. Şi multe sunt aproape intraductibile. Şi cum ai putea să exprimi în limba română literară ceea ce nu a ajuns încă până acolo? Cum să dai chip de adult unui prunc ce abia se naşte? Numai în mintea stearpă a unui pretins intelectual de asfalt se puteau naşte nedumeriri.

Lumea veche românească nu stă sub semnul scrierii. Erau alte forme de exprimare, poate mai potrivite. Iar spaţiul, deşi e redus, niciodată n-a fost epuizat. Ca şi spaţiul disponibil al scoarţele populare, al porţilor maramureşene, al bocetelor prilejuite de conducerea pe ultimul drum. Ca şi spaţiul în care se desfăşoară viaţa. Dacă n-ar fi limite, nu ar fi viaţă. Şi dacă ar fi abundenţă, şi întreg acel spaţiu ar fi ocupat, mişcarea lăuntrică s-ar încetini şi viaţa ar fi înăbuşită.

Efect de oglindă

Monumentele funerare nu sunt picturi şi nu sunt doar epitafuri şi nu sunt doar cruci. Şi nu sunt doar suport media pentru informaţii – un altfel de suport media. Ele sunt unicate şi fiecare este parte a unui întreg, cimitirul, şi cimitirul este parte a unei instituţii cu mult mai complexe: satul românesc. Şi are funcţii bine definite în interiorul satului. Cuvintele, multe în stare născândă, şi literele, strâmbe, dăltuite în lemn, şi culorile şi formele geometrice sau antropomorfe de pe monumente nu pot fi văzute unele fără celelalte. Un pictor o să vadă mai degrabă chipurile zugrăvite, un cercetător din Japonia se va opri poate asupra motivelor geometrice de pe unele cruci, asemănătoare celor de pe scoarţele populare şi incredibil de asemănătoare cu motive geometrice din artele japoneze tradiţionale. Un turist ce vine din America de Sud va găsi analogii cu artele incaşilor, cel care a studiat picturile rupestre va descoperi aceeaşi siguranţă şi forţă a trăsăturilor.

Artişti plastici moderni, unii de la noi, alţii de aiurea, s-au inspirat din lucrările lui Stan Pătraş, uitând să mai menţioneze sursa. Ca şi cum asta le-ar fi ştirbit din valoarea creaţiei proprii. Un asemenea efect de oglindă – fiecare se descoperă pe sine în ceea ce vede şi descoperă forme şi, poate, înţelesuri rezonante trăirilor sale – este propriu doar marilor creaţii. Am întâlnit oameni grăbiţi să-şi dea cu părerea şi să eticheteze pe Stan Pătraş înainte ca să-i vadă lucrările. „Ia, un meşter naiv, acolo, care a scris epitafuri stângace.” Sunt însă şi alţii, care şi-au depăşit propriile limite, urcând mai sus de condiţia lor.

 

Să ne întoarcem, iarăşi, la izvoare

 

Ioachim Nica, artist plastic din Cluj-Napoca, l-a sfătuit pe tânărul miner Petrică Birău, fiu de oier din Ţinutul Momârlanilor, când acesta se prezentase cu o mapă de lucrări pentru concursul de admitere la Arte plastice, să se întoarcă acasă, şi să se ferească de „profesorii” ce pregătesc pictori pe bandă rulantă. Ştiam despre asta chiar de la cel sfătuit să se întoarcă în lumea lui. Şi când, în 2006, am ajuns la Cluj, pentru un interviu cu maestrul Ioachim Nica, l-am întrebat şi despre acest îndemn.

„Aţi văzut Cimitirul din Săpânţa? mi-a întors el întrebarea.

„L-am văzut, am răspuns eu, prudent. M-am văzut pe mine şi satul din care mă trag. …Nu ştiu dacă am văzut tot ce ar fi trebuit să văd.”

„Aţi văzut esenţa”, mă linişteşte maestrul. „Nici unul dintre artiştii plastici ai noştri – şi mă refer la cei mai mari – nu se ridică la înălţimea şi la forţa creatoare a lui Stan Pătraş. Dacă meşterul s-ar fi dus la Şcoala de arte, ar fi rămas un nimeni. Un oarecare. Ar fi deschis nişte expoziţii, acolo, îl cunoşteau câteva zeci de «artişti» ca şi el, tipărea nişte cataloage, poate un album sau două … Nimic, zero…”

Ascultându-l pe maestrul clujean, o vreme chiar rectorul Academiei de Arte frumoase, mă gândeam că Stan Ioan Pătraş, cioplitorul de cruci din Săpânţa, cel luat în zeflemea o vreme că n-ar şti să scrie gramatical, va rămâne, prin arta lui, alături de titani: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Pavel Dan, George Topârceanu, George Enescu, Ştefan Popa Popa’s… Stan Pătraş a făcut pentru limbajul artelor plastice de la noi ceea ce a făcut Mihai Eminescu pentru limba română sau Ion Creangă pentru arta naraţiunii…

„Aţi scris ceva despre asta?” l-am întrebat aproape în şoaptă.

„N-am scris, altele erau «directivele»! Şi-apoi, mi-am spus că eu sunt pictor, nu cronicar!… Dar l-am sfătuit pe Petrică să nu se ducă la «moara de făcut pictori» A îndemna un tânăr ce simte nevoia de a picta să facă studii aşa-zis superioare, înseamnă să omori ceea ce ar putea să dea autenticitate unei viitoare opere. E ca şi cum ai extirpa sufletul, înlocuindu-l cu un implant, cu o tinichea. Dificultăţile de exprimare te pot conduce la ceva ce nu a mai făcut nimeni înainte… Şi prin ceea ce tu pictezi cu greu – vorbim despre pictură în acest caz – eşti mai aproape de cel care vede şi simte şi trăieşte ca şi tine. Şi privind, va crede că şi el poate să facă la fel, chiar mai bine… Eram mic, am copilărit într-un oraş din Moldova, şi mergeam la tarabe evreieşti să cumpăr «haine de-a gata». Erau din materiale sintetice, cine să vadă că stau pe noi de parcă erau puse cu furca?!…  Am renunţat la portul nostru tradiţional şi am cumpărat din astea… Costau câţiva lei! Ei s-au îmbogăţit, păcălindu-ne, şi noi ne-am uitat tradiţiile, frumuseţea costumului popular… Iată, suntem în august, e caniculă… Ce bine te simţi în cămaşă şi  pantaloni de in! Dar de unde să cumperi aşa-ceva?!…

„Şcoala strică”, îmi spunea cu un alt prilej un inventator incredibil, Justin Capră, primul şi singurul din lume deocamdată, dintre cei cunoscuţi, născocitorul unui dispozitiv antigravitaţional. L-am cunoscut, am scris despre invenţiile lui. „Nu degeaba spuneau românii: unde e minte multă e şi prostie multă… Şcoala fabrică pictori şi sculptori pe bandă… De din ăştia nimeni n-are nevoie. S-au dus vremurile… Da cine să înţeleagă…?! Când muierea îl bate la cap pe bărbat să se ducă la lucru şi să-i aducă bani în casă, şi acela e slab, şi cedează, poate să aibă el talent cu carul, că tot se-alege praful… Şi în artă, nu talentul este vioara întâia… Ci încorsetările vieţii – cu un termen la modă în lumea modernă, restricţiile; şi-apoi, nevoia de exprimare. Forţa unui gheizer – izbucnirea sa către cer – este dată de presiunea subterană. Asuprirea, umilinţele, sărăcia, suferinţele îndurate generaţii şi generaţii, ele au alimentat puterea de creaţie a românilor…”

Se ascund, şi-n Cimitirul vesel, tristeţi

În timpul documentării, când fotografia formele antropomorfe de pe crucile de lemn, pictorul Petrică Birău, surprinde umbra proprie alungită, proiectându-se pe lemnul unei cruci noi. Şi are inspiraţia să-şi fotografieze umbra. Şi unghiurile ei refac conturul capului unor femei zugrăvite pe cruci de meşterul cioplitor.

Forme superpozabile. Desenele stângace ale lui Stan Pătraş repetau şi ele umbrele din cimitir la un anumit ceas al după amiezii, când se apropia seara! Graţie şi flerului său şi rigorii în a se documenta, pictorul re-descoperise una din tainele cimitirului. Ochi de pictor!

Şi n-a lucrat alături de maestru. Şi nu locuieşte în casa lui. …Şi nu se hazardează să dezvolte observaţia făcută. O va lăsa însă printre celelalte. Cineva, cândva, o să vadă!

Un altul, mai grăbit, mai vanitos, chipurile cercetător al obiceiurilor dintr-o zonă veche, vine şi face comentarii la tot pasul. Şi comentariile se amestecă cu obiceiuri pe care – pretinde el – le conservă. Aşa cum crucile cele noi, pictate de Dumitru Pop-Tincu, expresie a kitsch-ului, se amestecă printre cele ale lui Stan Ioan Pătraş, adevărate.

În stare născândă

Un artist mare se identifică locului unde trăieşte; un creator autentic este ca o sămânţă ce dă naştere unei alte lumi. Şi ca în cartea vieţii (şi …a morţilor), lumea veche românească şi Săpânţa – renăscută – ni se arată în cimitirul creat de Stan Ioan Pătraş. Curios lucru. Nu găsim Săpânţa, aşa cum este, în Săpânţa – satul de-acum – ci mai degrabă în Cimitirul din ea (în cimitirul creat de Stan Ioan Pătraş). Şi nu găsim în cimitirul acela numai Săpânţa, ci găsim şi lumea românească veche, arhaică: sate – dispărute de mult – cutume, un tezaur cultural alături de care făcătorii de cultură de astăzi sunt precum praful pe lângă Everest. Şi nu găsim numai satul românesc, ci găsim lumea veche, pe vremea când nu se stricase încă… În cimitirul din Săpânţa renaşte lumea întreagă. Toată lumea. Şi o găsim în lemnul putrezit, în chipurile şterse de ploi şi zăpezi, în ciupercile ce se-ntind ca pecinginea pe sub albastrul viu, singular, ţipător câteodată ca şi ţâpuriturile moroşenilor. O găsim în contururi ale chipurilor pictate, ce amintesc uneori, prin siguranţa şi forţa degajată de unele trăsături, de picturile rupestre. Găsim bucuria în faţa morţii, poate doar bucuria că într-un fel sau altul oamenii au scăpat de chinurile vieţii.

Tulburătoare lecţie.

***

Vin oameni de la capătul pământului, din Japonia, din Canada, Mexic, China şi India, Brazilia şi Peru. Şi se văd în cimitirul din Săpânţa pe ei. Ca într-o oglindă.

Ce fel de lucrare să fie asta?!

***

Sunt cercetători care au văzut în monumentele funerare ale lui Stan Pătraş vechile credinţe în viaţa de după moarte şi miturile şi credinţele populaţiilor de agricultori care ştiau că o sămânţă îngropată în pământ bun dă naştere unei alte vieţi. Şi care se bucurau în faţa morţii. Alţii au văzut în acele picturi şi texte doar un mesaj de consolare şi mângâiere sufletească pentru cei ce rămân. Sunt însă voci singulare ce sugerează discret un posibil mesaj către – şi dinspre – omul creator, ce se salvează asumându-şi lucrarea în care s-a angajat. Menirea lui. Şi salvând astfel pe toţi cei care vin către el şi care merg pe acelaşi drum ca şi el. Omul deplin, ce-şi asumă locul în comunitate şi în lume, cel care se dăruieşte prin munca lui, şi prin utilitatea acelei trude, celorlalţi. Epitafurile pe unele cruci ale lui Stan Pătraş, multe dintre ele, susţin această idee. Unii au făcut case şi porţi pentru ceilalţi, alţii prescuri, alţii au tăiat şi au belit oi şi miei, pregătind carne gustoasă, femeile au tors şi au pus stative şi au ţesut la război, cu o măiestrie pe cât le-a fost cu putinţă, mulţi au lucrat la mină, la fân, la pădure. Unde a fost nevoie. Traducând, într-o primă aproximaţie, am putea spune că lucrarea Maestrului aduce Laudă muncii. Laudă Omului. Căci doar muncind, dăruindu-ne astfel celorlalţi, putem renaşte. Şi numai dăruindu-ne altora ne putem regăsi rosturile, cele dintâi, şi poate, cu ceva har, putem cunoaşte Calea.

Scrisesem epistolă către pictorul Petrică Birău, de la Cimpa, coordonatorul unui proiect CODEX AUREUS cu tema Simboluri antropomorfe – monumentele funerare de la Săpânţa, cel care a surprins în imagini fotografice singulare ceea ce nimeni nu a văzut vreodată în Cimitirul vesel. (…) Ar rămâne poate şi timpul. Şi ţi-aş semnala, dacă îmi îngădui, acea mărturisire a ieromonahului Rafail (Noica) – o găseşti în volumul Transformarea psi, 2007, la început – de o profunzime cutremurătoare: «Timpul nu vă păstra nimic din ceea ce el nu a colaborat să se facă.» Imaginile surprinse de tine stau sub semnul timpului. Timpul lor. Şi, mai ales, timpul lemnului…”

O piesă de rezistenţă în patrimoniul cultural al lumii

Truda noastră are un rost şi ajută şi pe alţii să-şi găsească rostul.

În Săpânţa lui Stan Ioan Pătraş, rostul era Satul. Viaţa satului. Viaţă care nu putea să meargă mai departe dacă oamenii – entităţi ale Satului – s-ar fi încăpăţânat să trăiască o veşnicie. Pentru ca cei tineri să pornească pe drumul vieţii era nevoie ca alţii – să părăsească satul, locurile şi rosturile lor vremelnice. Unii mureau la bătrâneţe, alţii de tineri. Că era o boală sau alta, un accident, finalul era acelaşi. În cimitir, alte cruci şi alte mesaje, alte chipuri pictate luau locul celor vechi. Ca şi satul, populat cu oameni, cimitirul – populat cu acele cruci marca „Stan Pătraş” – era viu.

Era cimitirul Săpânţei, Era…

***

Deşi născut în contextul culturii şi tradiţiilor religiei ortodoxe, cimitirul Săpânţei – vesel poate printr-un „accident”, coboară adânc în universalitate, întâlnind culturi precreştine ale lumii vechi. Fie şi numai atât şi este deajuns pentru a da samă despre valoarea unei creaţii, ce poate sta alături de marile valori culturale ale lumii. Este o Laudă lumii. Şi mai ales o Laudă începuturilor. Că orice creaţie – fie o poezie stângace, o pictură, un cântec, o poveste, o casă, o prescură – dacă e cu adevărat creaţie – dă naştere unei lumi noi. Este un început.

Coperta volumului Despre unde-i omul (ce va include şi acest eseu) este realizată de artistul-fotograf dr. Trestian Găvănescu, A.FIAP

Şi un început, dacă ne întoarcem la acele epitafuri, scrise la persoana I-a, nu este nici corect gramatical şi nici împlinit, căci armonia lui este în stare născândă. Adică este pe cale de a se face…

Şi dacă privim iarăşi picturile – şi crucile în ansamblul lor – nici formele nu sunt depline, armonioase. Ele rămân abia schiţate şi amintesc mai degrabă de măştile populare sau de ritualurile negrilor din Africa sau ale indienilor din America. Sau chiar de picturile rupestre.

Dacă Stan Ioan Pătraş a dorit să le „încondeieze” astfel sau este doar rezultatul unor stângăcii, aparent naive, nici nu mai are importanţă. Ceea ce el a realizat atinge universalitatea şi prin el – şi prin el! – cultura populară românească întâlneşte marile creaţii. Cimitirul din Săpânţa face parte din patrimoniul cultural al lumii.


 

Notă: Fotografiile ce ilustrează eseul (cu excepţia imaginilor 000-coperta şi 001) sunt realizate de pictorul Petrică Birău, într-un proiect al Asociaţiei Codex Aureus.

 

000: Coperta volumului Despre unde-i omul (ce va include şi acest eseu) este realizată de artistul-fotograf dr. Trestian Găvănescu, A.FIAP.

 

001: Stan Ioan Pătraş (1908 – 1977), românul care a făcut Săpânţa cunoscută întregii lumi (fotografie din casa memorială ce-i poartă numele)

005: Boli ale lemnului, boli ale lumii, boli ale omului;

006: Chipuri se şterg de pe cruci

007: Femeia ca pământu’

008: Autoportretul meşterului

009: Petrică Birău, pictorul de la Cimpa, aflat în căutarea „celui de nepătruns”

010: Până când moartea ne va despărţi

011: Cine mână oamenii spre moarte?!

012: La vreme de coasă

013: Mirabila Săpânţa…

014: „Nu ştiam că vine seara”

015: Ţie îţi mulţumim, Doamne!

016: Prin viaţă spre cruce (detaliu, Cimitirul vesel din Săpânţa)

017: La fereastra satului, torcând

018: Umbră, pe cruce

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*