Memorialul tăcerii II. DESPRE COLOCVIUL DE LITERATURĂ DE LA BUZĂU – 1982

29.08.14 by

Unul dintre cei prezenți la Colocviul de la Buzău, Sorin Antohi, pare destul de inițiat în mecanismele securității comuniste. Într-un articol din revista ”Argeș” nr. 2/2008, intitulat ”Pagini salvate dintr-un samizdat colectiv”, el explică și justifică soarta unora dintre manuscrisele sale și a altor scriitori ieșeni: ”Din cele 1.685 de „documente” ale Securităţii care mi-au fost oferite de CNSAS în septembrie 2007 (v. articolul meu Din nou despre raporturile mele cu Securitatea, Timpul, noiembrie, 2007, pp. 6-7), 23 proveneau dintr-un manuscris de grup început în toamna lui 1982 şi pierdut pe 18 mai 1983, când unicul său exemplar a fost confiscat de Securitate”.
Când am aflat că Sorin Antohi, un scriitor consacrat, avea de mult semnat pactul cu Securitatea nu știu de ce vestea nu m-a surprins deloc. Anul în care a fost racolat ar avea o oarecare importanță și, mai mult ca sigur, există undeva și această precizare. Oricum, după felul pedant în care descrie întâlnirea de la Buzău, fie și doar în câteva fraze, se înțelege că el deja avea un spirit de observație numai bun pentru necesitățile Securității. Citez din același articol publicat în revista ”Argeș”: ”Dan Petrescu şi cu mine am participat pe 17-20 decembrie 1982 la colocviul Tânărul scriitor–Literatura actuală–Actualitatea literară, o reuniune pornită probabil din bune intenţii şi transformată pe parcurs într-un fel de capcană pentru vreo patruzeci de „optzecişti” din toată ţara. „Acţiunea” a avut loc la Buzău, la Casa de Cultură a Ştiinţei şi Tehnicii pentru Tineret, ceea ce va fi facilitat neîndoielnic supravegherea „în timp real”: eram cazaţi cu toţii în micul hotel al Casei (dacă ridicai receptorul telefonului din cameră pentru a suna la recepţie auzeai toate convorbirile din celelalte camere; pe masa din sala de conferinţe mergea non-stop un magnetofon; unde or fi înregistrările?). Am găsit printre cele 1.685 de pagini pomenite la început declaraţii ale unora dintre organizatori, o listă a Securităţii (U.M. 0896 Buzău) cu datele personale, adresele şi prezenţa participanţilor, aparent transcrise din registrul hotelului etc. În acel cadru, confraţii ne-au invitat şi pe noi, pe Dan Petrescu şi pe mine, să citim ceva. Cum aveam la noi romanul, fiindcă ne venea rândul la scris şi voiam să recitim ansamblul, am decis să ne producem cu asta – Dan nu avea alte proze la îndemână, iar ceea ce scriam noi de regulă erau eseuri puţin pretabile la o lectură publică. Citind cu glas tare, cu ochii la rolele magnetofonului şi la publicul tot mai atent, mi-a venit să declam cu vocea lui Ceauşescu un citat din Gheoghiu-Dej inserat în text. Deşi nu mă apropiam de legendara capacitate a lui Ioan T. Morar de a-l impersona suprarealist şi parodic pe Geniul Carpaţilor, colegii noştri scriitori s-au amuzat. Securitatea, dimpotrivă”. Așadar, după mulți ani, Sorin Antohi găsește, în ”documentele” Securității, oferite de CNSAS, ”declarații ale unora dintre organizatori”. Cu excepția lui Gheorghe Ene – lider nedeclarat dar subînțeles al optzeciștilor buzoieni – și cea a fostului activist comunist Dudu Ștefan, în cei 32 de ani (!) care au trecut de atunci nu am auzit pe nimeni altcineva vorbind în clar despre acel Colocviu de tristă amintire. Regretatul Gică Ene vorbea cu cine vroia să-l asculte. Din păcate, mulți dintre noi nu l-am luat niciodată prea în serios. Mai rău, l-am tachinat cu o inconștiență prostească. Cineva îi construise cu migală un portret perfect de ”Gică Contra”, iar el le dădea cu seninătate apă la moară acestora. Nu stătea decât rareori la aceeași masă cu alți ”scriitori”. De la prezența unui număr de două persoane în sus i se părea ceva nefiresc, devenea agitat, retractil, evaziv. Își bea berea și pleca grăbit în altă crâșmă. Am avut șansa uriașă de a-i asculta multe destăinuiri. Din păcate, o tot spun, nu-l puteam lua niciodată în serios. Nici nu aveam cum, din moment ce, din senin, în toiul discuției, simțeai că devine sufocat de bănuieli neîntemeiate și te pune la încercare, te verifică să vadă dacă nu cumva ai intenții necurate, ascunse. Brusc nu mai avea încredere în cel cu care discuta. Uneori aveam senzația că se ferește de el însuși. Într-o dimineață, la câțiva ani după acel nefast Colocviu, într-o scurtă conversație de rutină, pe stradă m-a somat să scot ”microfonul” de sub pardesiu. Am rămas mut, jenat de paranoia sa, neavând decât o fulgurantă reacție de resemnare. Acesta era Gică Ene! Țineam degetele strecurate sub pardesiu, cu palma sprijină de un nasture, la burtă, doar cu degetul mare la vedere, iar el se purta ca și cum sub veșmânt aș fi avut un pistol cu amortizor! Totuși, în principiu, mă consolam cu gândul că eram unul dintre puținii oameni în care el avea cât de cât încredere. Uneori, ca în scurta scenă descrisă mai sus, avea privirile unui om hăituit. Umbla tot timpul cu o geantă diplomat doldora de hârtii: ciorne, manuscrise, reviste, cărți etc. – de care nu se despărțea nici când era nevoit să se ducă la closetul vreunei cofetării sau berării. Pur și simplu trăia cu coșmarul că e supravhegeat până și-n somn. De câteva ori a fost bătut, inclusiv imediat după 1989 în plină democrației a noilor securiști vechi. Dezinformarea funcționa la maxim, a doua zi se lansa zvonul că s-a îmbătat și că ar fi supărat niște necunoscuți care l-ar fi taxat. Nu putea fi adevărat, pentru că Gheorghe Ene era arhicunoscut în oraș, toți îi spuneau ”Dom profesor” cu un respect venit din legendara sa cultură filologică. Boema a fost pentru el una mai mult livrescă dar cu priză la omul simplu, care, firește, se simțea măgulit că avea ocazia să bea o bere cu un ins exotic, extravagant, imprevizibil în discursuri fascinante, ironice, sarcastice, sulfuroase la adresa sistemului comunisto-securistic. Îi spuneam mereu că poartă geanta Diplomat ca și cum ar plimba un cățel de rasă. O ținea tot timpul în mâna întinsă, părea a fi tras înainte de geantă precum câinele întinde lesa. Când a pierdut geanta, un timp destul de îndelungat a umblat cu o sacoșă de plastic tot așa, doldora de hârtii, pixuri, bilete de pronosport și alte mărunțișuri. Îi plăcea fotbalul. Un timp a fost un fel de impresar voluntar al echipei din satul său natal, Căldărăști, unde se stabilise definitiv, predând română la școala de acolo. Țin minte că odată a pierdut legitimațiile jucătorilor. Paradoxal, cu excepția colegilor în ale scrisului, toată lumea îi arăta simpatie și respect. În ceilalți fierbea fierea ascunsă a invidiei. Regimul nu-l marginaliza pentru cine știe atitudine dură împotriva sa, ci pentru potențialul imens de contestatar cu latență de vulcan capricios. Avea izbucniri însă și le controla. Ceva nevăzut părea a ieși afară din trupul său firav, ceva văzut sau simțit numai de el, ceva la care parcă privea făcând ochii mari și liniștindu-se imediat. Nu știu, nu mi-a spus niciodată că l-ar fi bătut vreun securist ”la interviu”. În schimb, îl băteau ”întâmplător” fel de fel de golănași invizibili. Cred că de ei se temea tot timpul. Iar în spatele lor nu putea fi altcineva decât miștocarii cu ochi albăstriți de întuneric. (Foto: Gheorghe Ene și George Cușnarencu la Colocviul din 1982).
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*