Marin Sorescu şi gândirea Samkhya

16.03.16 by

Marin Sorescu şi gândirea Samkhya

În urmă cu ceva timp, publicam articolul „Obiectiv – subiectiv, relaţie duală în cadrul înţe­legerii sau formă speculativă de ameţit omeni­rea ? !“, o mai veche frământare ce nu mi-a dat şi încă nu-mi dă pace. Nu mă lasă să vegetez sau, altfel spus, să trec şi eu cu capul între umeri prin lume şi, evident, să-mi meargă bine, asemenea celor care o fac. Motivul ? În primul rând, obsesia conform căreia ceva (idei false – premisele irele­vante, superstiţii, prejudecaţi, speculaţii, teorii, tot felul de „învăţături“ de la „deştepţii“ prezentului sau de la cei de când lumea, sfătuitori de profesie, la care musai trebuie adăugaţi specialiştii în ma­nipulare), mi-au întunecat mai întâi mintea, înţele­gerea şi, evident, capacitatea de a povesti şi a mă lăsa povestit, pentru că acolo, în poveste, stăruie să încolţească sâmburele de adevăr. În al doilea rând, motivul are caracter contextual, chiar dacă îşi trage seva din stereotipia cu care văd descris (redescris), un fenomen despre cum „se întâmplă“ (dacă se întâmplă ?!) ceva. Trebuie să vă reamintesc că : „Lu­mea este tot ce se întâmplă. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor“ – Tractatus Logico-Philoso­phicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel încât ma­terializarea sa, a facerii, să rămână semn, imanenţă pe pânzele vremurilor. Asta, dacă vrem să fim !
Citesc şi, sincer, mai că îmi dau lacrimile când văd că în exprimarea multora, a noastră, în general (ca să fiu delicat !), încă mai stăruie limba de lemn specifică şedinţelor de partid de dinainte de ’89. Blestemaţi dacă am fi fost şi tot am fi sărit din tiparele vremurilor de atunci, după atâta amar de ani ! Dar fără carte nu se poate ! Am şi spus-o, am şi scris pe tema asta, însă nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru (zicem şi ne mai şi credem deştepţii lumii !), cu Internetul ! Tastez ceva şi „informaţia“ îmi este pusă pe tavă. Apoi, doar două funcţii ale calculatorului „copy“ şi „paste“, la prima vedere, m-au şi făcut genial“. Machea ? ! Fals ! Cum nu se poate mai fals, dar se poartă ! Nu neg utilitatea acestor mari invenţii contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), însă, fără erudiţie, fără autoreflecţie, fără filologie, fără a întoarce cuvântul, în lumea cuvintelor, pe toate părţile, tot la un fel de a bate câmpii rămânem ! Adevărul e că, în lumea lui neica nimeni, lume productivă şi consumabilă de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia răsare, zice un proverb românesc, iar de aici spusa cu : „nimic nu pui, nimic răsare“, ni se potriveşte mănuşă, chiar dacă, paradoxal, po­vestea cu nimicul are structură şi poate fi for­mulată filosofic, însă pentru o chestiune dintr-asta îţi trebuie minte, nu glumă !
Cum nu mi-am propus o lecţie de morală şi pentru că mi-am amintit şi cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din mulţimea de vorbe“ (Biblia, Bucureşti, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2) mă întorc la oile mele şi mă întreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, 80 de ani de la naştere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, să apară scris sau rostit, pe ici, pe colo : „…marele scriitor s-a născut la… a scris, a pu­blicat în… bla, bla… ?“ Adică, mai pe înţelesul tuturor, să apară scris sau rostit ce se găseşte publicat în cele două, trei pagini de internet ? Dacă îi facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot prover­bul românului ne limpezeşte la cap : „dacă tăceai, filosof rămâneai !“. Pe aia cu datul în petec, nu are rost să v-o mai reamintesc ! „Adevărul e“ – o să sară unii – „că nici nu şti cum să o mai dai ! Dacă nu zici nimic, de ce nu zici ? ! Dacă zici, de ce zici ?“ Din nou, fals ! Şi iar vin şi mă întreb : e normal ca un astfel de moment să se reducă la câteva manifestări culturale nesemnificative, unele chiar mediocre ? Sau e moral să fie trecut neobservat momentul?
În urmă cu câţiva ani, şase, şapte, dacă nu mă înşel, în cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de către Primăria şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, cu ocazia „Zilelor Marin Sorescu“, Academicianul Eugen Simion îşi propunea reflexiv : „trebuie să stabilim şi lui Sorescu un loc în literatură, românească şi nu nu­mai“. Nu cred că v-a trecut prin cap ideea con­form căreia distinsul Academician i-ar cunoaşte şi nu prea opera lui Marin Sorescu şi, de aici, ezitarea. Nu ! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel puţin alte două conotaţii, altele decât cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima : îl vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde în literatura română (chiar şi universală), şi a doua : îndemna oamenii de cultură, criticii şi istoricii lite­rari, la studiu, la re-interpretarea operei lui Marin Sorescu, spre re-aşezarea sa în Marele Panteon Cultural. Re-aşezarea lui Sorescu şi a altora aseme­nea lui înseamnă aşezarea noastră, ca popor, în lume.
De atunci şi până acum, pentru a fi drepţi cu noi şi lumea ce ne stă alături, au apărut lucrări foarte impor­tante în creionarea operei şi personalităţii lui Marin Sorescu. Este demn să amintim: Marin Sorescu în scrisori (I), G. Sorescu şi Emil Istocescu, Ed. Autograf (fratele scriitorului a pubilcat 24-25 de volume postume, însă enumerarea lor ar da apă la moară celor ce, la orice colţ de stradă, doar clevetesc şi te circumscriu narcisismului sau egocentrismului, că mai mult de atât nici nu pot şi nici că ştiu), 2009, Sorescu, Caiet îngrijit de Constantin Barbu, Ed. Contrafort, Orga­nizaţia Ziariştilor Independenţi, 2009, Marin Sorescu în Documente şi Scrisori inedite, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Sorescu, Scrisul Românesc, 2010, Marin Sorescu – Ironica Regie la un Spectacol Existenţial, Fănuş Băileşteanu, Ed. Autograf, 2008, Marin Sorescu, La lilieci, Ed. Art, 2010, ediţie îngri­jită şi prefaţată de Sorina Sorescu, Marin Sorescu, Romanul Călătoriilor, jurnal inedit III, Editura Scrisul Românesc, 2008, ediţie apărută cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Craiova, şi La Lilieci – 6 cărţi în căutarea lui Marin Sorescu, Marian Barbu, Ed. Sitech, 2010, lucrare despre care am scris omagiindu-l pe autor la momentul lansării ei.
Pe lângă cei enumeraţi, am putea adăuga şi un punct al nostru de vedere, pus în paginile romanului Acvariul cu fâţe, Ed. NEWEST, Târgu Jiu, 2010, 309 p. :
„…Toţi spun că e demenţial jucată de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singură, nu se cade să mă duc ! Şi vreau să o văd ! Hai, vii ? Te aşteaptă şi te sărută dulce, dulce, puiul tău mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisă, probabil, într-o pauză dintre ore. […]“
,,– Ţi-a plăcut ? Cum ţi s-a părut ? – m-a întrebat Elena la sfârşitul spectacolului.
– Totul, un fel de încrâncenare a omului cu lumea şi cu el însuşi ! Pentru cunoaştere şi nimic mai mult ! Iar de aici, drama !
– Am citit şi eu câteva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate şi aici, în caie­tul‑program… Majoritatea încep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesă de inspiraţie biblică… La fel ca în manualul de liceu !
– Aiurea ! Piesa este o capodoperă. Ca să o înţelegi, îţi trebuie mai mult decât un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, înghiţit de un chit, adică de o balenă. Dar, după aceea… ca să iasă la lumină, din hăul în care a căzut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers în genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigătul lui spre lume şi spre el e semnul fiecărui pas. Din păcate, pe poteca asta, de ape, din care a ţâşnit, cândva, viaţa, te mai poţi odihni doar pe o bancă pusă în mijlocul oceanului… Dacă ai construit-o la timp ! Cunoaştere şi sacrificiu !
– Dar finalul ? – m-a întrebat ea vizibil marcată.
– Finalul ? ! Aşa cum e şi scrisă şi jucată, nu are nimic în comun cu ideile creştine ! Dacă asta vrei să întrebi !
– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Ştii din Lumea ca voinţă şi reprezentare ? Plătim cu moartea pentru tot ceea ce primim… Iar omul, în general, primeşte. Toată viaţa primeşte cunoaştere !
– …Dacă are urechile pâlnie şi e deschis la cap, altfel tot înfundat rămâne ! – am glumit eu. Mă pui în încurcătură ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca să plătească nici măcar un gram din cunoaşterea ce i-a fost dată ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absolută şi recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, în creştinism, e căderea în păcat ! Finalul piesei îl găsesc, mai degrabă, în cultura Samkhya, din gândirea indiană. Cam cu şapte sute de ani înainte de Hristos !
– Mda ! Nu ştiam ! Omul cât trăieşte învaţă ! La fel şi eu !“ (Acvariul cu fâţe, Nicolae Bălaşa, 2010, pp. 292–294).
Că avem sau nu dreptate, rămâne de văzut ! Deocamdată, nimeni nimic! Nu e de înjurat, de huiduit, ,,deştepţii-puieţi ai neamului’’, ,,cărturari cu ştaif’’, tac mâlc! Chiar şi instituţiile culturale române! Ce atâta zbatere?! Putem trăi (vai de mama lui de trai!) şi fără Sorescu, şi fără Eminescu şi fără… Altfel spus, putem trăi şi fără identitate, fără a şti cine suntem, putem trăi şi fără suflete, că tot suntem, (la nivel global), gloabe de pus în jug.
Mă rog, ca nu cumva să trezesc din nesimţire pe careva din mârţogarii prezentului, revenim şi pentru a da greutate afirmaţiilor făcute în romanul Acvariul cu fâţe, sugerăm câteva indicii ce duc spre filosofia indiană (cultura „Samkhya“, fiindu-i inclusă) :
1. reîncarnarea sugerată de Sorescu în expresia „Doamne, mai naşte-mă o dată !“ este una dintre ideile care nu au nimic în comun cu învăţăturile creştine, mai ales că Sorescu se adresează, prin vocea personajului Iona, unui Dumnezeu mort (Nietzsche), incapabil de un „exemplu“;
2. expresia „Eu cred că există în viaţa lumii o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă… până se ajunge la o singura mamă, una imensă…’’ face trimitere către India, însă cu precădere către miturile acestei imense şi vechi civilizaţii.
Ca premisă pentru adevăr şi binele nostru, al tuturor, uneori încurcaţi în iţele nevăzute, trebuie să spun că Marin Sorescu a cunoscut-o, aici, în România, pe indianca Amita Bhose, fostă doctorandă a Doamnei Zoe Dumitrescu Buşulenga. Presupunem că discuţiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, despre şcoala „Samkhya“, şcoală ce admite, chiar con­ceptualizează sinuciderea ca formă supremă de cunoaştere, l-au îndemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona, final ce nu stă sub cupola Creştinismului.
Reluând (sincer, doar cu dorinţa de a-l reactualiza pe marele poet), reamintim faptul că Iona este personaj biblic, însă povestea lui nu are nimic în comun cu povestea din Sfânta Scriptură. Poate doar acel amănut, totuşi, suficient de semnificativ! Iona din Biblie fuge din faţa Cuvântului, iar de aici, din neascultare, drama sa!
Din punctul nostru de vedere, Iona lui Sorescu, acest fir roşu ce traversează omenirea, de la Geneză şi până în clipa ce tocmai ne-a scăpat printre degete, este mai degrabă Fiinţa lui Parmenide, (,,Fiinţa este şi nu poate să nu fie!’’) sau omul aruncat-în-lume al lui Heidegger. Odată ,,venit’’ în lumea pământească, Iona spirit-încarnat este înghiţit de o balenă care, la rându-i, este înghiţită de o altă balenă, şi aşa mai departe… Adică Iona este înghiţit de necunoaştere! (Karl Popper, inspirat, probabil, de ,,Lumea ideilor şi formelor pure’’ şi de re-învăţarea prin re-amintire a lui Platon, are o teorie asemănătore. În ea primează afirmaţia conform căreia contingentul întunecă, ne îndepărtează de esenţă, de ,,adevărurile posibile existente în lumile posibile’’- Hegel, şi, evident, ne îndepărtează de ,,Centru’’, de ,,Principiu’’ (trebuie să existe un Principiu ce stă la baza a tot, ne spune Thales din Milet, cu peste 2500 de ani în urmă,), de acel ,,Unu’’ mărturisit de Moise, de Adevărul Suprem).
Revenind, credem că, în dialogul său cu sine, cu Dumneazeu şi lumea, Marin Sorescu, în Iona, re-scrie Geneza, re-face drumul său spre adevărata sa esenţă, spre Adevărul-Mamă, sigurul scop cu sens al omului-spirit-înstrăinat. Desigur, acest drum este cu trudă, iar ,,scoaterea la lumină’’, altfel spus, întoarcerea în Adevărul absolut, e cu jertfă de sine. Doar plasându-te în esenţă ştii bine ce este esenţa! Doar fiind în lumină ştii ce e lumina!
Dornici de a repune în discuţie capodopera lui Sorescu, admitem, totuşi, şi formula conform căreia piesa de teatru Iona s-ar plasa la graniţa unor mari culturi şi civilizaţii, permanent preocupate de aflarea Adevărului suprem. Repetăm însă, Iona, personajul lui Sorescu, vrea lumina absolută şi recurge, după zbateri şi iar zbateri, la sacrificiul suprem. Suprimarea! Şcoala ,,Samkhya“, – parte a filosofiei şi culturii Indiene, în ansamblul său – admite, chiar con­ceptualizează sinuciderea, ca formă supremă de cunoaştere. Şcoala nu a rezistat vremurilor! Au apărut alte curente, alte şcoli, a apărut Budismul, Creştinismul. Toate, din Orient, până la marginea Occidentului, s-au opus sinuciderii, considerând demersul un mare păcat. Ori tocmai comiterea acestuia, a păcatului prin suprimare, scoate piesa lui Sorescu de sub cupola Creştinismului, şi, în acelaşi timp, de sub imperiul existenţialismului ce are ca trăsătură principală scoaterea lui Dumnezeu din lume.
Dincolo de orice punct de vedere, trebuie avut în vedere şi spusele autorului:
,,Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul decât în măsura în care vin cu nişte precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci să spui – e prea lung. Şi poate că ai şi uitat. Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-asimţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină. Recitesc după câţiva ani Iona, cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem? Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca oscrisoare, în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot. După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei cares-au îmbrăcat în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus? Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate? Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu. E tot ce-mi mai amintesc.’’ 
În alt context, Sorescu spune că ar fi vrut să scrie un tratat de antropologie filosofică, însă a pus pe hârtie o piesă de teatru.
Altădată, într-un interviu, poetul, vădit emoţionat, afirmă: ,,îmi vine să spun că Iona sunt eu!’’
Dar câte nu poate spune autorul unei opere despre ,,facerea’’ acesteia, în funcţie de contex?!
În fine, ţinând sau nu cont de afirmaţiile făcute de autor, de cele făcute de către istoricii şi criticii literari, la cei 80 de ani de la naşterea sa, prin Iona, prin tot ce a lăsat poporului român şi nu numai, Sorescu rămâne el însuşi un Iona, veşnicul spirit în drumul său spre Adevărul Absolut.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*