Marin Sorescu despre… scriitorul Tudor Vladimirescu

02.05.11 by

Afirmaţia lui G. Călinescu din celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent (Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 128) m-a frapat şi obsedat deopotrivă. Ilustrul critic scria despre eroul Renaşterii naţionale (cum l-a numit Eminescu) astfel: „Precursor în messianism al lui Eliade şi al lui C.A. Rosetti este însuşi Tudor Vladimirescu, a cărui operă literară, ca să zicem aşa, se alcătuieşte din scrisori şi proclamaţii. Acestea din urmă au un stil viguros şi biblic, folosind imagini multicolore de zugrăveală de tindă bisericească (şerpi, balauri, lănci, întuneric)”[1].

Această genială intuiţie călinesciană (G. Călinescu a scris elogios despre cartea de debut a lui Marin Sorescu, Singur printre poeţi din 1964), am amintit-o, la începutul anului 1991, lui Marin Sorescu, pe atunci directorul meu la editura craioveană Scrisul Românesc. I-am înmânat şi copii-xerox după cele 55 de documente ce poartă semnătura instauratorului epocii moderne româneşti. În dese rânduri, pe bârnele de lemn de la casa sa în construcţie din satul natal Bulzeşti-Dolj, comentam aceste pagini vladimiresciene cu reale virtuţii literare. Efectul n-a întârziat: la Scrisul Românesc craiovean a apărut, în 1993, o carte însoţită de 126 pagini: Tudor Vladimirescu. Scrieri, ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea, antologând cele 95 de documente, cartea încheindu-se cu texte eminesciene despre Tudor Vladimirescu. Marin Sorescu şi-a dovedit potenţa de autentic critic şi istoric literar şi a scris o prefaţă, senzaţională, cu un titlu semnificativ: Tudor Vladimirescu şi literatura stării de urgenţă. Fără alte comentarii (de prisos, de altfel) lăsăm să curgă acest text sorescian prea puţin cunoscut:

Tudor Vladimirescu şi literatura stării de urgenţă

„Dacă răul nu este primit lui

Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de

rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu”

Ca şi toată fapta sa, limba lui Tudor este acţiune, mişcare, repezire năvalnică de apă de munte, cu obârşia pe piscuri. Directă, de la suflet, dezvăluind un năduf, o durere mocnită, ea cere participare imediată. Poruncă, rugăciune şi îndemn frăţesc. „Veniţi fraţilor”…

Tudor Vladimirescu dă gir literar proclamaţiei – proclamaţia sa apărând în literatura română ca o specie aparte, o formă fixă a istoriei în mers, sonetul viu al cronicilor muntene. Tudor e cronicarul care face istoria şi-o şi consemnează fulgerător în texte, menite a fi memorate cu sufletul.

Cu toată vitregia vremurilor, lipsa „condiţiilor de scris”, şi starea de urgenţă, autorul lucra pe text, avea scrupulul cuvântului cel mai potrivit. Manuscrisele rămase de la el atestă reveniri, reformulări, scria pe etape. Notarea cu cerneluri diferite din ciornele sale înseamnă nu un chin al creaţiei, căci îi era limpede ce are de spus: aşteptarea impulsului creator. Şi revoluţionarii au nevoie de inspiraţie! El se adresează „Către tot norodul omenesc din Bucureşti şi din celelalte oraşe şi sate ale Ţării Româneşti”, iar rostirea sa are tăietură populară.

Eminescu susţinea, pe bună dreptate, că pe vremea lui Matei Basarab limba română era pe deplin formată. Tudor Vladimirescu utilizează limba română pe deplin formată, din timpul lui Matei Basarab, îmbrăcată însăşi ea, în cămaşa morţii: e o limbă în flăcări, care se mistuie în faţa norodului. Veri de ce neam vor fi fost, aceştia se grăbesc să pună mâna pe coase, lănci, cât mai repede, până nu arde de tot minunata limbă a proclamaţiei. Nu vă leneviţi, ci siliţi de veniţi în grabă cu toţii: „care veţi avea arme, cu arme, iar de nu veţi avea arme, cu furci de fier şi cu lănci”. Această mobilizare îi era scumpă iarăşi limbii române, pentru că de când se desfiinţase armata naţională trecuse mai mult de un secol: lunga „epocă de dezarmare, de robie şi de ruşine” (Eminescu). Nu întâmplător, Bălcescu avea obsesia acestei instituţii naţionale, ca o pavăză a neamului, iar primii noştri poeţi sunt autori de naive, dar sincere ode.

Tudor din proclamaţii este biblic, aforitic, în acelaşi timp limpede şi ambiguu, ca profeţii. Preceptul dintelui pentru dinte este rar utilizat de români, şi numai în momente năpraznice, când chiar nu se mai poate răbda. Este momentul când cineva îndrăzneşte să rostească: „Până când?” „Până când să-i suferim a ne suge sângele din noi?”. Se vorbeşte de „dărăpănarea”, „prădarea şi stingerea ţării”, „încât au rămas mai goi decât morţii cei din mormânturi”.

Sticloasă şi oţelită este şi corespondenţa slugerului Tudor, cum se vede din scrisoarea adresată către dumnealui clucerul Constantin Ralet, isprăvnicuţ ot Mehedinţi: „Arhon Clucer! Până acum numai prin auzire auzeam că dumneata strigi către toţi cum că eu aş fi ieşit la hoţie, ca să prad lumea, şi nu credeam, pentru că eu mă ştiu că nu sunt hoţ, anume Paul Nicolcescu, căruia-i dai voie ca să mă prinză dimpreună cu toţi cei ce se află cu mine, ori viu ori mort”.Urmează o ironie amară: „Din aceasta te cunoşti că eşti om pricopsit!” Ce distanţă de la această „ceartă” plină de nobleţe a stilului şi de generozitate (Tudor îl iartă pe Ralet, dându-i posibilitatea de-a spăla ticăloşia) şi pamfletele neroade de azi, mimând patriotismul, or crezul politic înalt.

Mărturisesc, figura lui Tudor obsedează de mulţi ani pana scriitorului, în căutarea de caractere tari şi personaje destoinice. Acum, când s-a umplut ţara de „revoluţionari”, de impostori răsăriţi ca ciupercile, tunând şi fulgerând, răguşind zilnic microfoanele, chipul însângerat îmi apare parcă mustrător în faţă. Parcă am mai avut noi revoluţionari, dar nu semănau cu aceştia, îmi zic. Şi, mai ales, parcă am avut noi un revoluţionar de-a adevăratelea, îmi zic. Ce-o fi mai făcând sfârtecatul lui trup?. Ce-o fi mai gândind, pentru ţară, retezatul, mândrul lui cap? Îmi zic. Regândit astăzi, Vladimirescu apare în straşnica lumină nepătată, de arhanghel al dreptăţii noastre din veac.

Ca personaj tragic, el îşi asumă destinul mioritic – mereu se unesc doi să-l omoare pe-al treilea „la apus de soare”; dar, totodată, îl şi depăşeşte prin acţiune. Nu aştepta pasiv şi în fluturarea spadei lui se termină proverbiala răbdare românească. Acceptând să facă politică în Balcanii corupţi de bizantinism, venind în politică drept, cu morala lui simplă, ţărănească – el ştia că va fi, până la urmă, victima trădărilor străine şi a nenorocitelor aluviuni care au slăbit şi au cotropit sufletul schimbăcios al târgoveţilor noştri. Dar, ca şi Mihai Viteazul, ca şi, mai înainte, Decebal şi Burebista, el a păşit mândru şi neînduplecat spre moartea regeneratoare de energii; spre o moarte aproape ritualică.

Din gestul magic al jertfirii sale s-a născut România modernă. Istoria noastră s-a reîmpământit, energiile naţionale s-au descătuşat.

Scormonitor împătimit al istoriei noastre, autorul „Luceafărului”, necruţător cu contemporanii, avea de ce să fie fascinat, descoperindu-l pe Tudor. El a moştenit de la pandur neîncrederea în elementul „superpus”, neproducător, precum şi intuiţia acestuia că nu turcii reprezintă pericolul major al fiinţei româneşti. În „cererile norodului rumânesc”, Vladimirescu apare ca un gânditor politic chibzuit, presat de urgenţe, hotărât să nu mai facă nici o concesie, care ar duce la dărăpănarea ţării, prin influenţa din afară ori prin stricăciune din năuntru. Se îngrijeşte de descătuşarea comerţului, izvorul sigur al tarapanalei statului dar şi semn de libertate: „Havaietul tuturor vitelor şi al mărfurilor, care de la o vreme încoaci s-au obişnuit a să luoa cu nume de havaiet al visterii şi al altora, precum şi vama du prin oraşă şi sate, să lipsească cu totu, rămâind ca să ia vamă numai la marginile ţării de la toţi care intră şi iasă cu mărfuri; fiindcă dintr-această pricină, a greotăţii havaieturilor şi a vămilor, neguţătoriia au încetat cu totu, ajungând ţara în cea desăvârşită lipsă a banilor. Căci această ţară de Dumnezeu păzită, altă tarapana nu are, decât numai cu neguţătoriia trăieşte. Precum şi vama ce să va luoa la margini să fiie uşoară, precum s-au urmat în domniia răposatului Alexandru vodă Ipsilant”.

Chibzuieşte  cum se poate frâna corupţia, vechea meteahnă balcanică:

„Toate dregătoriile ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din ţară.

Asemenea şi toate dările preoţeşti să să scază, rămâind după cuviinţă. Şi preoţi cu dare de bani să nu să mai facă, ci numai care va fi destoinic şi unde face trebuinţă.

Zapcii prin plăşi să nu fiie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, şi acela să fiie pământean, şi prin chezăşie că nu va face jaf.

Caftane cu bani să înceteze cu totu de a să mai face, ci numai după slujbă.

Havaietul înnoirii tuturor sineturilor privilegiaţiilor să să scază, rămâind după cum s-au întocmit de către răposat domnul Alexandru Ipsilant; şi nici pe bresle, nici scutelnici, ajutoare să nu fiie slobod a să mai scoate nicidecum, fără numai când va fi vreo mare trebuinţă a ţării şi cunoscută de tot norodul.

Posluşnicii să lipsească cu totul, fiincă este numai un catahrisis al ţării şi folos al jăfuitorilor; precum şi toţi scutelnicii streinilor să lipsească cu totu.

Dregătoriia spăthării cei mari, dinpreună cu toţi dregătorii şi toţi slujitorii spăthăreşti, să lipsască cu totu, fiindcă este de mare stricăciune ţării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spăthăreşti.

Ţara să fiie volnică a-ş face şi a ţinea patru miie de ostaşi panduri cu căpeteniile lor şi doao sute arnăuţi, scutiţi de toate dările, şi cu leafă uşoară, a cărora leafă să  să inconomicească din veniturile mănăstirilor.

Toate lefile streinilor să lipsească cu totu.

Toţi dregătorii judecătoriilor şi ai calemurilor să să înpuţineze, rămâind numai precum au fost în vechime; şi lefile să le fiie uşoare.

Asemenea şi havaietu jălbilor şi cărţilor de judecată să să scază.

Prăvălniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totu, nefiind făcută cu voinţa a tot norodul; iar a domnului Ispilant să rămâie bună şi să să urmeze.

Mitropolitul cel de acum să lipsască, nefiind orânduit cu alegerea şi voinţa a tot norodul; şi să rânduiască altul, pe care va pohti norodul.

Pâinea şi carnea şi toate cele de mâncare, câte es dintr-această ţară, să se întocmească a să vinde prin oraşă, lăsându-să câştig brutarilor şi casapilor şi băcanilor numai la zece unul peste preţu ce să va cumpăra de la lăcuitori, şi toţi precupeţii du prin oraşă să lipsască cu totu.

Toată familiia şi toţi oamenii răposatului domn Suţu să să rădice din ţară, ca unii ce au fost numai nişte ucigaşi ai aceştii ţări.

Dumnealui caminar Binescu şi dumnealui stolnic Viişorean să să izgonească din ţară, ca unii ce au îndrăznit de au ucis norodul cu arme de moarte, fără a-i întreba ce le este cererea.

Hagi Enuş, carile nu s-au purtat ca un neguţător, ci s-au întovărăşit cu jăfuitorii, din care pricină s-au făcut mare pradă ţării, cu totu să să izgonească din ţară afară, vânzând şi rădicând toate câte are în ţară.

Doi hoţi predaţi, anume Iovan Rogobete şi Ghiţă Hoţul cu ceata lui, care s-au predat într-acest an şi nu s-au ţinut, ci şi acum s-au mestecat la fapte tâlhăreşti, ca să puie la ocnă pentru toată viiaţa lor, sau să omoare în faţa norodului, pentru pildă”.

Aceste porunci, zece, o sută sau câte vor fi fiind: „Să lipsască cu totul”, să se scază” – au scos din limba română cuvintele parazite, precum: poslujnici, clironom, teslimat, proftaxi, şart, mumbaşir, filotimos, zabit ş.a.

Iată un alt merit… literar al Vladimirescului!…

Prins în capcana intrigilor sud-est-europene şi-n jocul de interese al puterilor străine, Tudor ispăşea poziţia noastră geografică. El este cel care e hotărât să transforme această geografie nenorocită în istorie demnă, cu orice sacrificiu. Toţi au încercat să-l folosească, pentru interesele lor. Pe măsură ce şi-a dat seama de scopurile lor ascunse, el s-a eliberat pe sine în primul rând, năzuind spre eliberarea norodului. Istoricii rezolvă de multe ori simplist cazul Tudor Vladimirescu. El ne apare ca un erou exponenţial, un profet prin gura căruia vorbeşte Dumnezeul drepturilor noastre. Profeţii sunt bătuţi cu pietre, – se ştie, e o veche metodă. Înşelat de aliaţi şi părăsit de ai săi, dus spre locul de arest, pe un cal străin „cu picioarele legate sub burta calului”, el parcurge un martiriu simbolic – de sfânt învins. Proclamaţiile devin blesteme. Pandurul Cioranul l-ar fi auzit spunând cu o zi, în seara uciderii: „Şi ce vreţi de la un om pe care vicleniile ce aţi urmat, aţi întors chiar oştirea lui de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi şi străini cu totul de această ţară. Gândiţi-vă singuri voi, printr-aceasta la ce căpătâi o să ieşiţi? Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai nainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.

Cămaşa morţii pare a fi piesa principală a portului nostru naţional.

Iată un autor care n-a vrut să fie autor.

Publicând „scrierile” Vladimirescului, aducem în lumină vechea energie românească, oglindită în limbă de unul din cele mai straşnice caractere ale istoriei naţionale.

(iunie 1991)

MARIN  SORESCU

La aceeaşi editură şi cu aceeaşi îngrijire de ediţie a apărut şi volumul: Mihai Viteazul. Scrieri. Prefaţa lui Marin Sorescu cu titlul Cum scria Mihai Viteazul? a fost, de asemenea, la înălţimea eroului său.

Marin Sorescu a dovedit, şi prin aceste insolite prefeţe, că este scriitorul total atât de necesar oricărei istorii literare, dar mai cu seamă literaturii române.


[1] G. Călinescu. Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită. Prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 130.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*