MARIA TĂNASE, O REGINĂ A CÂNTECULUI ROMÂNESC

28.10.14 by

MARIA TĂNASE, O REGINĂ A  CÂNTECULUI ROMÂNESC

Motto:
„Maria este din
toate satele.”
Tudor Arghezi

Despre Maria Tănase, marele nostru scriitor, Tudor Arghezi, scria: „Maria este din toate satele. Ea ştie să calce cuvântul şi silaba, să arunce zbenghiul accentului unui vers în punctul unde cade şi pasul ideii, să dea fără greş întotdeauna – ghirlande în relief al unui cântec de ap…că.”
La rândul său, marea nostră interpretă Maria Tănase, mărturiseşte: „Uneori mă încearcă sentimentul că melodiile îmi vin de undeva, de departe, din străfundul conştiinţei populare, se furişează în mine, văsând parcă, le ascult şi le interpretez.”
Întâmplarea a făcut ca în anul 1969, la Craiova, să bată gongul inaugural pentru «Festivalul şi Concursul interpreţilor de muzică populară „Maria Tănase”», la care eu să fiu primul preşedinte de onoare al acestui festival, cât şi la a doua ediţie din anul 1971.
Totodată, în anii şaizeci, am cunoscut-o personal la Craiova, unde câţiva ani buni a fost colaboratoare, angajată la Ansamblul de Cântece şi Dansuri „Nicolae Bălcescu”, la „Doina Olteniei” din cadrul Filarmonicii de Stat Craiova şi la „Trofeul Gorjului” din oraşul Târgu Jiu. Pe atunci îndeplineam funcţia de şef al Secţiunii financiare a regiunii Oltenia şi administram bugetele mai multor judeţe ale Olteniei istorice. În plus, soţia mea, Marieta, a fost 25 de ani şef contabil a Filarmonicii de Stat Oltenia, unde Maria Tănase era angajată, cu care era în relaţii apropiate, mergând împreună în unele turnee din judeţele Olteniei, ajungând să-i încânte şi pe consătenii mei din satul natal Goicea Mică, unde a dat un concert la Căminul Cultural din localitate.
Aşa cum o ştiu, mi-a rămas în suflet ca o fiinţă dragă, de neştearsă amintire.
Puteam eu, oare, ca în cărţile mele pe care le-am scris şi tipărit să nu vorbesc şi despre marea noastră artistă şi interpretă Maria Tănase, aşa cum am cunoscut-o?!
Desigur că nu puteam face asta. ar fi fost o împietate pentru memoria şi marea ei personalitate.
Generaţiile mai vechi au văzut-o şi au ascultat glasul ei măiastru fie direct, fie prin intermediul radioului sau al televizorului. Generaţiile mai tinere o pot face după înregistrările audio şi video, precum şi din scrierea unor relatări despre ea, aşa cum o fac şi eu, prin prezenţa acestor rânduri.
Festivalul de la Craiova, care îi poartă numele – şi despre care voi vorbi în continuare – a intrat în tradiţii şi se desfăşoară din doi în doi ani, până în prezent şi în viitor, căpătând o anvergură binemeritată.

1. Scurtă biografie la prezenţa Mariei Tănase pe „Aleea Marilor Personalităţi din Craiova”

Se poate spune pe drept cuvânt că amplasarea, în Craiova, a 24 de busturi în bronz, reprezentând personalităţi importante legate de viaţa politică, administrativă sau cultural-ştiinţifică desfăşurtă în Cetatea Banilor, este una dintre cele mai de seamă realizări a autorităţilor locale.
Acest muzeu în aer liber este permanent prezent în conştiinţa cetăţenilor Craiovei şi va rămâne peste ani şi ani, măsurându-se în decenii şi secole.
Aleea Marilor Personalităţi din Craiova cuprinde 24 de personalităţi, din care marea noastră artistă lirică nu putea să lipsească.
Figurile în bronz, şezând pe socluri de marmură, reprezintă pe: Theodor Aman (1831-1891), Gheorghe Anghel (1904-1966), Tudor Arghezi (1880-1967), Constantin Brîncuşi (1876-1957), Gheorghe Chiţu (1828-1897), Henri Coandă (1886-1965), Gogu (George) Constantinescu (1881-1965), Traian Demetrescu (Tradem – 1866-1896), Elena Farago (1878-1954), Grigore Gabrielescu (1859-1915), Alexandru Macedonski (1854-1920), C.S. Nicolăescu-Plopşor (1900-1968), Vasile G. Paleolog (1891-1979), Amza Pellea (1931-1983), Petrache Poenaru (1899-1975), Aristitza Romanescu (1864-1931), Ion D. Sârbu (1919-1989), Marin Sorescu (1936-1996), Maria Tănase (1913-1963), Nicolae Titulescu (1882-1941), Ion Ţuculescu (1910-1962), Ion Vasilescu (1903-1960), Nestor Vornicescu (1927-2000).
Dintre aceştia, 11 sunt membri ai Academiei Române, treei sunt Artişti ai Poporului sau Artişti Emeriţi, trei au fost miniştri, iar doi primari ai Craiovei.
Şase personalităţi sunt şi Cetăţeni de Onoare ai municipiului Craiova.
Voi reda în continuare modul cum este prezentă Maria Tănase în cartea „Aleea Marilor Personalităţi”, apărută în anul 2006:

«S-a născut la Bucureşti, la 25 septembrie 1913 şi a decedat la 22 iunie 1963 la Bucureşti şi a rămas în conştiinţa oamenilor ca o legendă.
Tatăl său, Ioan Coandă Tănase din comuna Mierea Birnici, judeţul Gorj, în căutare pentru un teai mai buna stat o perioadă la Craiova, unde vindea zarzavaturi cu cobiliţa, apoi în anul 1905 se stabileşte la Bucureşti, unde devine grădinar.
Se căsătoreşte cu Ana Munteanu, o făgărăşeancă care avea un glas frumos şi împreună şi-au înjghebat o căsuţă în strada Livada cu duzi, pe care au înconjurat-o cu o frumoasă grădină cu flori.

Aici se va naşte la 13 septembrie 1913, Maria Tănase, cea care avea să devină regina cântecului românesc.
Cursurile primare le face la şcoala elementară din strada Tăbăcari, după care urmează cursurile liceale la „Spiru Haret” şi la „Ioan Heliade Rădulescu”.
La serbările ce au avut loc la licee, Maria Tănase a cântat, a dansat şi a recitat din cele mai frumoase poezii. Este apreciată şi aplaudată.
Temporar este angajată la un bufet în calitate de chelneriţă, muncă pe care o părăseşte destul de repede.
Intră în cercul artistic din Blocul Bazaltin, unde se desfăşurau manifestări culturale.
Aici cunoaşte pe scriitorii Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Ştefan Rolhl, precum şi pe folcloristul Harry Brauner, care o recomandă celebrului etnomuzicolog Constantin Brăiloiu.
La 1 iunie 1931, Maria Tănase păşeşte pentru prima oară pe scena vestitului teatru „Cărăbuş” al lui Constantin Tănase, unde reuşise la un examen cu romanţe.
În vara anului 1939 a înregistrat şase cântece populare româneşti şi romanţe la vestita casă de discuri londoneze „Columbia”.
Călătoreşte la Viena, Londra şi Paris.
La 20 februarie 1937 este primul său concert la Radio Bucureşti, la „Ora Satului”, făcându-se apreciată cu cântecul:

„Cine iubeşte şi lasă
Dumnezeu să-i dea pedeapsă
Târâitul şarpelui
Şi pasul gândacului
Vâjâitul vântului
Pulberea pământului”

Se bucură de aprecieri elogioase exprimate atunci de scriitorii Octavian Goga, Geo Bogza.
În vara anului 1938, Maria Tănase a cântat la Cursurile Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, conduse de marele nostru istoric Nicolae Iorga.
Plină de farmec, Maria Tănase a cucerit integral auditoriul prezent la Vălenii de Munte.
Nicolae Iorga nu s-a putut abţine să nu-i spună: „Te felicit din inimă, domnişoară cântăreaţă! Eşti o adevărată pasăre măiastră, care ştii să zici cântecele noastre cum până la vârsta mea de aproape 70 de ani n-am auzit pe nimeni. De aceea, domnişoară cântăreaţă, încă o dată te felicit, îţi mulţumesc şi-ţi urez succes, să răzbeşti unde meriţi, spărgând toate zidurile pizmaşe care ţi se vor ridica în cale. Trebuie să biruieşti…”*1
Se angajează la teatrul de revistă „Alhambra” din Bucureşti, unde Ion Vasilescu, părintele şcolii româneşti de muzică uşoară, pe versurile lui Nicu Kamer a compus pentru Maria Tănase cântecul „Mi-am pus busuioc în păr”, cu care a avut un succes nemaipomenit, cântec devenit şlagăr, cântat şi în zilele noastre.
Scriitorii Victor Eftimiu şi Cezar Petrescu o felicită şi scriu elogios despre vocea şi interpretarea celei ce avea să devină marea noastră artistă-cântăreaţă.
În anul 1938 cântă la restaurantul „Neptun” din cartierul bucureştean Buzeşti. Tot aici, mai cântau vestiţi rapsozi şi cântăreţi ai timpului şi cântăreţi ai timpului: Ion Luican, Ioana Rada, Zavaidoc, Petre Gusti, Maria Lătăreţu, Alla Baianova.

_____________________________________________________
*1 Tudor Nedelcea, Pasărea măiastră, Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 1999, pg. 13
La mesele de la acest restaurant se aflau aproape în fiecare seară celebri scriitori şi cărturari precum Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Ion Pillat, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Ion Vasilescu, Ion Marin Sadoveanu, George Folescu, Gheorghe Ciprian, Petre Ştefănescu Goangă, artişti, pictori, ziarişti, alţi oameni de cultură.
La 16 aprilie 1939, Maria Tănase este recomandată de savantul Dimitrie Gusti de a participa la o expoziţie ce avea loc în luna mai 1939.
Împreună cu orchestrele lui Grigoraş Dinicu şi Fănică Luca traversează oceanul şi la 5 mai 1939, în prezenţa doamnei Sarah Delano, mama preşedintelui S.U.A., Theodore Roosevelt, are loc inaugurarea oficială.
După ce Grigoraş Dinicu a executat cu mare virtuozitate lucrările „Ciocârlia” şi „Hora stacato”, a cântat Maria Tănase, în faţa lui Edgar Hoover, fost preşedinte al SUA, scriitorul André Gide, compozitorul Yehudi Menuhin şi alte personalităţi politice şi artistice.
George Enescu o vizitează şi o felicită cu căldură.
Tot aici îl cunoaşte şi pe marele sculptor Constantin Brâncuşi, de care se apropie sufleteşte.
În vara anului 1939, Constantin Brăiloiu a organizat un festival la Craiova, pe scena Teatrului Naţional din Craiova. Este invitată şi Maria Tănase, care este primită în gara Craiovei, în sunetul muzicii, păşind pe un covor special aşezat în onoarea sa. Avea atunci doar 26 de ani.
În octombrie 1943, Maria Tănase revine din nou la Craiova, la „Săptămâna culturală a Olteniei”, printre cei prezenţi fiind Elena Farago, organizator, Ion Minulescu, Mircea Damian, Gib Mihăescu, ş.a. Aici execută cu măiestrie neasemuită cântecele „Lung e drumul Gorjului”, „Mă dusei să trec la Olt”, „Doină din Dolj” şi „Doina Oltului”.
În anii celui de-al doilea război mondial, Maria Tănase, călătoreşte în Italia, S.U.A. şi Turcia, cu spectacole la Istambul şi Ankara. În anul 1941 se căsătoreşte cu Clery Papadopol Sachelarie.
Este apreciată şi încurajată de vestitul dirijor Ionel Perlea, George Ciprian, Ion Manolescu, Ion Vasilescu.
În timpul războiului cântă la spitalele de răniţi şi căminele de orfani.
Scriitoarea Lucia Demetrius afirmă cu sinceritate „Aşa cum cântă Maria Tănase, nu mai cântă nimeni”.
Maria Tănase a jucat şi în unele spectacole, piese, comedii, cuplete precum: „Dor de ducă”, „Un cântec de inimă”, „Iată femeia pe care o iubesc”, „Nu vreau să mor”, „Mascata”, „Parada vedetelor”, „Cadavrul viu”, „Sfinxul din Hollywood”.
Îl încurajează pe talentatul acordeonist şi cântăreţ Fărămiţă Lambru, lansându-l în lumea cântecelor.
În anul 1953, lansează cântecele „Doina Oltului”, „Cântec din ţara Oaşului”, „Drag mi-s cântecele mele”.
Mai târziu alte cântece făceau înconjurul ţării precum „Ciuleandra”, „Habar n-ai tu”, „Bătrâneţe haine grele”, „Dorule, dorule”, „Trandafirul”, „Îţi mai aduci aminte, doamnă” (pe versuri de Cincinat Pavelescu), „Butelcuţa mea”, „Hăulita din Gorj”, „În gară la Leordeni”, „Mă dusei să trec la Olt”, „Uhăi bade”, „Văleleu”, ş.a. În total Maria Tănase avea în repertoriul său peste 350 de cântece.
În anul 1962, la cererea sa, s-a transferat de la Teatrul Satiric Muzical „Constantin Tănase” la Orchestra populară „Taraful Gorjului”, secţie a Ansamblului artistic „Nicolae Bălcescu” din Craiova şi a devenit colaboratoare permanentă la „Orchestra populară” a Filarmonicii de Stat „Oltenia” din Craiova.
Cu ambele orchestre, Maria Tănase efectuează o serie de turnee de mare succes în judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Olt, Vâlcea şi alte judeţe.
Peste tot era primită ca o regină.
Maria Tănase, ca solistă vocală, împreună cu orchestrele de muzică populară şi instrumentişti virtuoşi, au transmis din generaţie în generaţie comorile muzicii populare româneşti. Amintim doar câteva nume: Ionel Budişteanu, Fănică Luca, Nicu Stănescu, Ioana Radu, Maria Lătăreţu, Victor Predescu, Ion Luican, Emil Gavriş, Ştefan Lăzărescu, Ion Cristoreanu, Felician Fărcaşu, Ana Balaci, Ioan Bogza, Victoria Darvai, Aurelia Fătu Răduţu, Angela Moldovan, Doina Badea, Dorina Drăghici, Ileana Sărăroiu, ş.a.
Unul din autorii acestor rânduri a cunoscut-o personal şi a primit-o într-o audineţă, însoţită de Ariton Rogneanu, directorul Ansamblului „Nicolae Bălcescu” în care a solicitat o sumă de bani – pe care a primit-o pentru a cumpăra instrumente importate din Marea Britanie. Acestă întâlnire, interesantă, amiabilă, este scrisă cu amănunte în cartea „Din amintirile Craiovei”.*2
Credem că foarte potrivit, ca în încheiere să fie redate cele mai sugestive cuvinte care aparţin scriitorului şi filosofului Lucian Blaga: „Am convingerea că femeia aceasta a fost sortită să scormonească sufletul poporului nostru până-n străfund, să-i smulgă comorile de cântece şi înţelepciune, să se strecoare, reamintindu-ni-le, fiorul veşniciei şi prin forţa ei interpretativă, să zvârle pretutindeni în lume lumina lor inedită, obârşită de straturile vulcanice ale melodiei şi filosofiei.”
Chipul său frumos, de data aceasta turnat în bronz nemureşte „Aleea Marilor Personalităţi din Craiova”, cu privirea sa blândă şi pătrunzătoare, în semn de cinstire şi preţuită demnitate a urmaşilor olteni pe care i-a iubit cu sinceritate şi dragoste.

____________________________________________________
*2 Petre Gigea-Gorun, „Din amintirile Craiovei”, Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2005.

În prezent un ansamblu de cântece şi dansuri din Craiova ce poartă numele de „Maria Tănase” este aşteptat cu nerăbdare pe scenele din principalele oraşe ale Olteniei şi la sate, unde sătenii sorb cu plăcere măiestria orchestranţilor şi a soliştilor, dar şi amintirea celei ce a fost regina cântecului românesc.»

***

Pentru aceste mari personalităţi – în partea unu a cărţii amintite, am adăugat un capitol intitulat „Exegi monumentum aere perenius”, deci „Am desărvârşit un moment mai tare decât bronzul”, în care pentru fiecare dintre aceştia, am selectat din opera sau aprecieri despre ele.
Despre Maria Tănase am scris cele ce urmează:

*
„Maria este din toate satele. Ea ştie să calce cuvântul şi silaba, să anime zbenghiul accentului unui viers în punctele unde cade şi pasul ideii, să dea fără greş – întotdeauna – ghirlande în relief a unui cântec de opincă. Cine calcă silaba românească, stihul şi cântarea, ca subtila Maria Tănase? Diavolul. Nici el.”
Tudor Arghezi

*
„Astăzi, Maria Tănase a încetat de a mai fi o fiinţă. Ea este numai cântec. Şi cum poţi plânge oare un cântec?”
Ion Vinea

*
„Eu cred că Maria Tănase deschide cu excepţionala-i personalitate, epoca adevăratei interpretări a cântecului nostru popular.”
Ionel Perlea

*
„Când o aud pe Maria, glasul şi cântecele ei le intuiesc venind din străfundul milenarei plămade tracice. Mă regăsesc, cu tot ce-i mai bun în mine, în stihurile şi melodiile interpretate de ea.”
Mihail Sadoveanu

*
„Maria reprezintă fără îndoială, o personalitate complet originală în viaţa noastră artistică. Când o ascult retrăiesc puternic viaţa complexă, vibrantă a satului nostru.”
Ion Pillat

*
„Am convingerea că femeia aceasta a fost sortită să scormonească sufletul poporului nostru până-n străfund, să-i smulgă comorile de cântece şi înţelepciune, să se strecoare, reamintindu-ni-le, fiorul veşniciei şi prin forţa ei interpretativă, să zvârle pretutindeni în lume lumina lor inedită, obârşită de straturile vulcanice ale melodiei şi filosofiei noastre populare.”
Lucian Blaga

*
„Mărie, Mărie
Ia să-mi spui tu mie
Care floare-nfloare
Noaptea pe răcoare
Floarea crinului
Şi cu-a dorului
Astă floare-nfloare
Noaptea pe răcoare.

Mărie, Mărie,
Ia să-mi spui tu mie
Care frunză bate
Când vântul nu bate?
Frunza plopului
Şi cu-a dorului
Astă frunză bate
Când vântul nu bate.”

*
„Maria Tănase a fost şi rămâne creatoarea incomparabilă a cântecului popular românesc, interpretat în stil ştiinţific, cu respectarea fonetismelor regionale, dar şi cu acel talent indefinisabil, care-i conferă unicitatea. Mărturisesc că dispariţia ei mi s-a părut mai dureroasă decât aceea a unui bun şi vechi prieten. Cu ea a pierit parcă şi cântecul popular, în expresia lui cea mai pură. Care va fi, oare, marele poet de azi, hărăzit cu darul de a nemuri amintirea minunatei Maria Tănase?”
Şerban Cioculescu

*
«„Doamna cântecului românesc” mi-a inspirat dragoste pentru folclor şi de la care am învăţat şi cum să privesc o floare şi cum să îndrăgesc doinele noastre.»
Mariana Bădoiu

*
„Numele Mariei Tănase a devenit un simbol pentru tot ce înseamnă dăruire, pasiune, înălţare în nobila slujire a cântecului românesc.”
Doina Badea

*
„În întreaga mea strădanie de culegere şi preţuire a comoriloe de cântec românesc m-am întâlnit în tot locul cu Maria Tănase – cu cântecul ei, cu prezenţa ei cuceritoare printre oameni, cu spiritul pioşeniei şi neasemuitei sale iubiri pentru folclor. Nu pot să nu recunosc că-n momente de restrişte, pilda ei m-a încurajat şi mi-a dat puterea de a urma o chemare, cu modeste mijloace, dar cu suflet dăruit pe de-a-ntregul.”
Gh. M. Dumitrescu Bistriţa*3

2. Din cântecele Mariei Tănase

Când s-a spus că Maria Tănase este „pasărea măiastră” a ţării, nu s-a greşit cu nimic. Ea a fost toată viaţa numai cântec şi tot aşa va rămâne şi după moarte, deci de-a pururi.
Înainte de a muri i-a dictat câteva versuri soţului ei Clery Sachelarie, ca într-un testament pentru un ideal dincolo de moarte.

„Cu racheta o să sui
În tăria cerului
Şi fac haltă de ajustare
Doar în cele două Care
Eu mă urc în Carul Mic
Şi cu-un fir de borangic,
Trag cu mine la plimbare
Tot tarafu-n Carul Mare.”*4

____________________________________________
*3 Petre Gigea-Gorun, Antonie Solomon, „Aleea Marilor Personalităţi din Craiova”, Editura Sim Art, 2006, pg 91-94; 151-152
*4 Dana Andronic: „Ea este numai cântec”, Jurnalul Naţinal, 25 iunie 2008

Dar ea, pe patul de moarte, a lăsat şi un testament, pe care l-a semnat şi pe care îl voi reda în continuare, la timpul potrivit.
La rândul său, Tudor Arghezi ne-a lăsat şi el un testament, ca de altfel şi poeta Elena Văcărescu, toţi fiind legaţi cu trup şi suflet de poporul lui, în care s-au născut şi pe care l-au iubit până la ultima suflare.
Nu mă pot abţine, ca prin frumuseţe şi similitudine a conţinutului, să nu scriu, mai jos, poemul „Testament”, scris de Tudor Arghezi:

„Testament

Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte.
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă,
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi,
Al robilor cu saricile pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară,
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni,
Le-am prefăcut în visuri şi-n icoane.
Făcui din zdrenţe muguri şi icoane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie când să-njure.

Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.

Durerea nostră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din pădure
Şi dând în vânt, ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii întregi.

Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova făurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte că-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.”

Eu, ca scriitor, parcă mă simt mai bine după ce am pus alături acest testament, ca în final să vin şi cu testamentul scris al Mariei Tănase.
Dar să trecem la cântecele marei noastre cântăreţe, artiste şi interprete.

a) Cântece de dragoste

Marea cântăreaţă Maria Tănase a selecţionat cu grijă cântecele din repertoriul său, fiind atrasă sufleteşte doar de anumite melodii.
Dar nu numai melodiile au contat pentru ea, ci şi textul, respectiv mesajul pe care îl transmite cântecul respectiv.
Fac această afirmaţie în cunoştinţă de cauză. Astfel, în deceniul al cincelea din secolul trecut, o perioadă de timp a fost solistă a Ansamblului de Cântece şi Dansuri „Nicolae Bălcescu” din Craiova, Ansamblul de muzică populară „Doina Olteniei” din cadrul Filarmonicii de Stat „Oltenia” Craiova şi la „Taraful Gorjului” din Târgu Jiu.
În acea perioadă, după cum am amintit, soţia mea, Marieta Gigea, era şef contabil la Filarmonica de Stat „Oltenia” Craiova şi asigura drepturile băneşti ale tuturor colaboratorilor. Era în legătură strânsă cu Maria Tănase, atât în Craiova, cât şi în unele turnee în care mergeau împreună.
Într-o discuţie, când soţia mea îi lăuda cântecele şi interpretarea, marea artistă i-a spus, completând: „Coană Marieta, eu îmi aleg cântecele care-mi plac. Altfel, nu pot să cânt pe scenă. Parcă mă opreşte cineva, lăuntric, din mine. eu nu pot să cânt vreo melodie cu tractorişti, pentru că nu pot, nu pentru că am ceva cu ei.”
A spus-o, râzând cu subînţeles, întrucât în timpul cât am fost împreună la o cafea, la masă, în deplasări, se apropiaseră sufleteşte.
Firea sa exuberantă şi romantică o ducea către sentimentul cel mai nobil al omului şi anume cel al dragostei. De aceea, cele mai multe cântece din repertoriul său de peste 1300 melodii, sunt de dragoste.
Simţind acest fapt, compozitorul Ion Vasilescu, poate cel mai mare compozitor al muzicii uşoare româneşti, a compus special pentru Maria Tănase în toamna anului 1938, cântecul „Mi-am pus busuioc în păr”.
După cum mărturiseşte muzicologul George Sbârcea, cântecul a fost compus într-o singură seară, la Buşteni, pentru a fi cântat la premiera Teatrului „Alhambra” în noul an 1938, scriind următoarele:
„După ce, în vila de la Buşteni, Ion Vasilescu s-a instalat la pianul de lângă fereastra deschisă către munţi, inima Mariei Tănase a prins să bată cu putere. Ce era asta? Cântec sau descântec? Pe măsură ce asculta, era cuprinsă parcă de beţie. Melodia curgea cu dulce şopot şi la gândul că ei îi fusese destinată, fremăta de bucurie fără seamăn.
În clipa când Maria Tănase a apărut, către miezul nopţii, la repetiţia generală a noului spectacol de revistă, ca să cânte compoziţia maestrului Ion Vasilescu, ochii ei aveau luciri de perle.”
Şi mai departe, muzicologul George Sbârcea afirmă: «Cântecul „Mi-am pus busuioc în păr” a iscat vraja primăverii în sala cufundată în tăcere. A fost, nu doar un cântec al lui Ion Vasilescu, ci a fost în aceeaşi măsură şi un cântec al Mariei Tănase. L-au cântat după ea multe interprete cu voci frumoase şi cu daruri teatrale. Dar ca ea, nu l-a cântat nici una. Cântecul „Mi-am pus busuioc în păr” a fost şi rămâne un cântec al primei lui interprete, al singurei lui interprete adevărate.»
Pe bună dreptate, în conştiinţa multor generaţii care l-au ascultat şi încă la altele care îl vor asculta în viitor, cântecul, atât ca măiastră melodie, cât şi ca text, este extraordinar:

„Mi-am pus busuioc în păr, măi,
Să pot avea pe vino-ncoa’
Să fiu ochioasă, năbădăioasă
Să se-mbulzească şi să mă iubească băieţii.

Măi busuiocule, măi nu fi rău
Hai si ajută-mi cu farmecul tău.

Mi-am pus busuioc in sân, măi
Pe sufleţel să-mi şadă el,
Să mă mângâie şi să nu spuie
Cine-i iubitul şi cine îmi este sortitul.

Măi busuioace, măi busuiocel
Vezi şi-l alege p-ăl mai frumuşel.

Că zică lumea ori şi ce
Poate să spună că sunt nebună
Că e prostie, vrăjitorie
Păi, zică lumea ori şi ce
Eu tot cred în farmece.”

Desigur, textierul a avut în vedere faptul că busuiocul în concepţia populară a ţăranului are efect afrodisiac şi ajută la naşterea şi menţinerea dragostei între un băiat şi o fată.
La sate multe fete pun busuiocul sub pernă sau îl poartă la ureche, în speranţa că le va ajuta să-şi apropie iubitul de care se îndrăgostesc. Dar să continuăm cu textul cântecului, atât de fermecător:

„Mi-am pus busuioc la poartă
Ca să-l vrăjesc p-ăl de-l iubesc
Să-şi uite casa, să-şi uite masa
Şi cu tot dragul pe seară să-mi treacă el pragul.

Măi busuioace, măi, nu fi sanchiu
Adu-l devreme şi ţine-l târziu.

Că mi-am pus busuioc în pat, măi
Să-i placă lui, iubitului
Să-i fie bine când e cu mine
Să mi-l îmbete ca să-şi uite de alte fete.

Măi busuioace, tu ştii ce vreau eu
Ţine-mi-l mie, doar mie mereu.

Că zică lumea ori şi ce
Poate să spună că sunt nebună
Că e prostie, vrăjitorie
Zică lumea ori şi ce
Eu tot cred în farmece.”

Şi acum, o melodie populară, izvorâtă din neliniştea îndrăgoatitului, intitulată „Până când nu te iubeam”:

„Până când nu te iubeam,
Unde mă culcam dormeam,
Dar acum când te iubesc,
Nu pot să mă odihnesc.
Ies din casă să mă duc,
Nu ştiu încotro s-apuc
Săraca inima mea
De la tin’ nu se mai ia.”

Declaraţia de dragoste a tânărului este sinceră şi directă, fără ocolişuri, aşa cum o spune în cântecul „Am iubit şi-am să iubesc” pe care interpreta ni le comunică cu optimism şi farmec:

„Draga mea, draga mea,
Foaie verde măr domnesc,
Am iubit şi-am să iubesc, of, of
Măcar să mă prăpădesc
Cel ce-mi place tot iubesc.

Haida, haida de trei ori,
Că-ţi miroase gura a flori
Şi buzele micşunele
Moare neica după ele.

Lasă-te puică de mine
Să fie bine de tine
De-aş mai trage cât am tras
Şi de tine nu mă las
Fac doi paşi şi-o săritură
Şi-s la tine-n bătătură
Şi mai fac doi paşi de-ai mei
Sărut ochişorii tăi

Haida, haida de trei ori,
Că-ţi miroase gura a flori
Şi buzele micşunele
Moare neica după ele.”

În melosul popular, dorul, acest sentiment omenesc, este prezent în numeroase cântece. Se pare că acest cuvânt este intraductibil în alte limbi străine, el fiind specific poporului român.

Un cântec arhicunoscut este şi „Lung îi drumul Gorjului”, care de fiecare dată când este ascultat, rămâne proaspăt în mintea ascultătorului:

„Foie verde-a bobului
Lung îi drumul Gorjului
Da-i mai lung al dorului
Că la Gorj te duci şi vii
Dorul n-are căpătâi.

Mărioara de la Gorj
Ia la neica vreo doi zloţi
Şi nu te iubi cu toţi.
Ţine-ţi neica plata ta,
Mie-mi place dragostea
Şi când il pup pe neica.

Mărie cu ochi ca mura
Pupa-ţi-ar neicuţa gura
Pe mine mă mustră lumea
Că te pup în toată ziua
Şi eu nu te văz cu luna.”

Dintre toate numele femeieşti, Măria sau Mărioara este cel mai des întâlnit în cântecele populare.
Noul dintre este şi binecunoscutul cântec „Mărie şi Mărioară”, cu o melodie ritmică şi plăcută:

«Şi-am zis verde sălcioară
Mărie si Mărioară
Ia un par de ma omoară
Parul sa fie de plop
Să nu ma omori de tot
De trei zile zac în boală
Şi nu-mi zice nimeni „scoală”
Dar de-i zice dumneata
M-ar mai trage inima.»

Cu mult patos, Maria Tănase a interpretat cântecul „Aseară vântul bătea”, în care fata îşi spune întâlnirea sa cu băiatul care o iubeşte, într-o seară bătea puternic:

„Aseară vântul bătea
Badea-n brate mă strângea.
De-ar fi bătut vântul mult
M-ar fi strâns de m-ar fi rupt.
Dar noroc că vântu-a stat
Şi bădiţa m-a lăsat.
Dar a plecat suparat
Că n-am stat la sărutat.
Că eu cât trăiesc pe lume
Bădiţei nu-i zic pe nume
Că-i zic puişor şi pui
Este-al meu şi sunt a lui.”

Umorul ţărănesc este prezent în unele cântece populare, ca şi în cele cuprinse în repertoriul marei noastre interprete.
Aceasta se poate vedea şi în cântecul „Văleleu”, pe o melodie transmisă cu farmec publicului ascultător:

„Mi-o zis mama că mi-o da,
Văleleu, văleleu
Zestre când m-oi mărita
Văleu, văleu, văleleu,
Douăzeci de perne mari
Toate pline cu ţânţari.
Douăzeci de perne mici
Toate pline cu furnici.
Douăzeci de perne moi
Toate pline de gunoi.
Douăzeci de poloboace
Făr’ de fund şi făr’ de doage
Două raţe crăcănate
Astea cică-s vaci cu lapte
Văleu, văleu, văleleu.”

Un cântec vesel şi accesibil unui număr mare de iubitori de muzică populară este cântecul „Colo-n vale-n grădiniţă”, cules dintr-un sat din Muntenia. El a fost prelucrat pentru solist şi cor de către Dumitru G. Kiriac, ceea ce i-a făcut o şi mai mare audienţă la public:

„Şi-am zis verde lămâiţă
Colea-n vale-n grădiniţă
Paşte calul lui Gheorghiţă
Şi-aoleu, leliţo; Şi-aoleu, fetiţo
Ce-ai cu mine, fă? Iubeşte-mă, mă.
Paşte calul lui Gheorghiţă
Priponit de-o garofiţă
Garofiţa s-a uscat
Calul lui Gheorghe-a scăpat
Aleargă, Gheorghiţă-aleargă,
Aleargă cu capul gol
Că-ţi scapă calu-n mohor.”

După fiecare două versuri, se repetă refrenul, spus pe un ton vesel şi plăcut.
Tot atât de cunoscut este şi cântecul „Mă dusei să trec la Olt”.
După cum se vede, gama cântecelor olteneşti este variată şi localizată chiar prin textul versurilor, fie că este vorba de Gorj, de Craiova sau de Olt, aşa cum rezultă şi din textul ce urmează:

„Mă dusei, şi mă dusei să trec la Olt
Cu a mea, cu a mea, cu a mea mândră cu tot.
Tra-la-la-la-la-la-la-la.
Şi podariul, ai podariu-mi cere-un zlot
Şi pe-a mea, şi pe-a mea, şi pe-a mea mândră de tot.
Dar decât, dar decât să-i dau un zlot
Mai bine, mai bine, mai bine îl trec înot
Mai bine, mai bine, mai bine trec Oltu-not
Că unde-o fi, că unde-o fi Oltul mai mare
M-o trece, m-o trece, m-o trece mândra-n spinare
Şi unde-o fi, şi unde-o fi mai mititel
Unde-o fi, şi unde-o fi mai mititel
Îl trec eu, îl trec eu, îl trec eu că-s voinicel.”

Un cântec suav şi care a fost cântat de multă lume, adică fredonându-l, prin frumuseţea şi naturaleţea lui despre dor şi dragostea oamenilor.
Comparaţia cu mielul şi viţelul care se ţin după mamele lor, este superbă, aşa cum este în textul cântecului „Pe deal pe la Corlăţel”, astfel:

„Foaie verde didiţel,
Pe deal pe la Cornăţel,
Trece Doru mărunţel
Cu dragostea după el.
Ca vaca după viţel
Ca oiţa după miel.”

Necazul tânărului îndrăgostit, ca şi supărarea sa atunci când iubita nu mai poartă mărgelele, cerceii sau basmaua ce-i fuseseră făcute cadou, sunt spuse direct şi cu amărăciune în cântecul „Aseară ţi-am luat basma”, deseori auzit la şezători, serbări sau la nunţi:

„Aseară ţi-am luat basma
Şi-acum te văd fără ea
Păi, cine ţi-o mai lua basma
Să se destrame ca ea.
Aseară ţi-am luat mărgele
Şi-acum te văd fără ele
Cine ţi-o mai lua mărgele
Să stea spânzurat ca ele.
Aseară ţi-am luat cercei
Şi-acum te văd fără ei
Cine ţi-o mai lua cercei
Să stea agăţat ca ei.”

După cum se vede, supărarea face ca pentru refuzul de a purta darurile primite să ducă la un autoblestem destul de acid.
Dintre cântecele de petrecere „Bun îi vinul ghiurghiuliu”, în care pe lângă calităţile pe care le are prelucrând plăceri specifice, se remarcă faptul că atunci când bei vinul cu un om frumos, acesta este mai bun şi mai gustos şi se opreşte în gât, atunci când îl bei împreună cu un om urât:

„Bun îi vinul ghiurghiuliu
Cules toamna prin târziu
Mai pe brumă, mai pe-omăt
Mult mai beu şi nu mă-mbăt.
M-am jurat că n-oi mai be,
Dar eu nu mă pot ţine.
Bun îi vinul, bine-mi place,
Nu ştiu viei ce i-oi face.
Vinişor de poamă rară
Se suie-n cap făr’ de scară
Vinişor de boghizi verzi
Face pe om de nu-l vezi.
Bun îi vinul şi gustos
Când îl bei cu om frumos,
Dar de-l bei cu om urât
Se opreşte vinu-n gât.”

Cântecul popular n-a ocolit şi starea sufletească a celui care constată că iubita lui îl trădează cu un altul, aşa cum rezultă şi din melodia „Când toca la Radu Vodă”.
Este doar o constatare, fără a mărturisi şi surprinderea faţă de această stare de lucruri:

„Când toca la Radu Vodă?
Şedeam cu puica de vorbă
Şi-o ţineam de cingătoare
Şi-mi jura pe sfântul soare
Că de altul n-o mai doare.
Dar aseară-am prins-o-n faţă
Cum o ţinea altu-n braţe
Şi răzimaţi in coviliţă
Îşi dădeau de zor guriţă.”

Fata are îndoială dacă badea o mai iubeşte sau nu şi aşteaptă totuşi un semn din partea lui, după cum se vede din cântecul „Bade, din dragostea noastră”:

„Bade, din dragostea noastră
Răsărise-o casă-n coastă,
Dar de când alţi ochi îţi plac
Bade, nu vezi lumea de sărac.
Bade, pentru gura mea
Îndrăgisei perina
Azi ţi-ai vândut caru’ cu boi
Şi-ţi iei alta, ţoale noi
Şi după cum zice popa
Nici eu, bade, nu zic ba.
Fie, dacă-i voia ta,
Dar eu ştiu că nu-i aşa.
Că eu aştept până la vară
Pân’ la strânsu’ de secară
Că nu iubeşti a doua oară
Şi eu aştept până la vară.”

Un dialog sincer şi nevinovat între un băiat şi o fată, la sat, în ton optimist, îl găsim şi în cântecul popular „Fir-ar să fii, măi băiete”:

„Foaie verde trei rozete
Fir-ai să fii, măi băiete
Cu ciucurii de la bete
Că mă sărutaşi cu sete
De-mi rupseşi rochiţa-n spete
Şi trei nasturi de la ghete
Parcă la voi nu sunt fete.”

Desigur, răspunsul băiatului nu întârzie să-l dea, motivând cu sinceritate deplină:

„Ba sunt fete şi la noi
Dar nu-s frumoase ca voi.
Ochii mei se uită-n sus
Şi iubesc pe sub ascuns
Ochii mei se uită-n jos
Şi iubesc ce e frumos
Părul tău cel mătăsos
Mult îi galben şi frumos,
Dar de nu l-ai pieptăna
Şi mai galben mi-ar părea.”

Căci dragostea este puternică, fidelitatea merge până la moarte. Aceasta se vede în cântecul „Neghiniţă neagră”, cu o melodie tristă, dar plăcută ascultând-o:

„Neghinuţă neagră,
Mândruliţo dragă
Vino dupa mine!
Ioane, Ioane
Decât după tine
Mai bine mă fac
Trestie pe lac!
Şi-oi trăi cu drag
Departe de lume
Cu gândul la tine.
Fă-te, mândro, fă-te,
Că şi eu m-oi face
Mică seceruică
Şi-n trestie-oi tăia,
Şi pe tine te-oi lua,
Până ne-o lua moartea
Tu să fii a mea!”

Leana are la Mizil un ibovnic, pe Ionel, pe care-l iubeşte şi doreşte să vină la ea cât mai des şi să rămână peste noapte acasă la ea.
Cântecul „Am ibovnic la Mizil” e plăcut la audiţie, creează o stare de bună-dispoziţie:

„Foaie verde lin pelin,
Ionelule, Leana mea,
Am ibovnic la Mizil, Ionelule
Şi-ar veni, dar n-are trin, măi,
Păi, vino neică şi pe jos, Ionelule
Că eşti tânăr şi frumos.
A dracului noaptea mică
Ziua pe şosea m-apucă,
Venind de la ibovnică!
Leana mea!
Lasă neică să te-apuce,
C-atuncea-i dragostea dulce.
Ridică de tot perdeaua,
Ca să văd să-mi iau mantaua,
Mantaua şi cu tunica, Ionelule,
Că te-apucă ziulica!”

Un cântec „văietat” este „Astă noapte n-a fost noapte”, pe care Maria Tănase îl cântă tărăgănat şi transfigurată.
Dorul pentru iubita lui este pentru tânărul îndrăgostit greu şi aproape de nesuportat:

„Astă noapte n-a fost noapte
A fost jumatat’de noapte
Şi-astă noapte te-am visat
Mândră că te-am sărutat
M-am trezit si-am pipăit
Dar nimica n-am găsit!
Numa’ doru’ inimii
Scris pe faţa perinii
Cu cerneala ochilor
Şi cu geana genelor!
Dimineaţa când mă scol,
Şi văd aşternutul gol
Mă mir, Doamne, cum nu mor!
Cum nu mor de-atâta dor.”

Relaţiile de dragoste se spun în cântec şi cu veselie, aşa cum o face ciobanul, cât şi ciobăniţa atunci când se întâlnesc şi îi apucă dorul de a se vedea şi îmbrăţişa.

Un astfel de cântec, îndrăgit de marea noastră cântăreaţă este şi „Uhăi, bade”, cunoscut mai ales în mediul ciobănesc:

„Uhăi bade, uhăi bade, uhăi mă
Uhăi bade, uhăi bade, ţucă-i mă
Şi mă reazimă de-o salcă
Şi mă ţucă pân’ te calcă
Hai ca vin acum, Călare pe Vânătu.
Vine badea de la miei
Ai şi dacă vine ce-i?
Au, pe lângă stână
Să se facă brânză bună
Să nu fie usturoaie
Ca gura de jinăroaie.
Uhăi bade, cum să fac
Să te-apuc şi să te ţuc
Să te ţuc şi să mă duc
După capre să te-aduc
Ai, ui, pe sub brădui
Cu mândruţa nu ştiu cui
Ba o ştiu, dar nu vă spui
Astă vară-ai fost mânzar
Şi la vară eşti brânzar
Că ştii seama la găleată
La băciţă câte-odată
Hai, ca vin amu, amu,
Călare pe Vânătu.”

Fata se destăinuie la un pahar de vin, pe care-l bea cu plăcere, spunând în cântecul „Dodă, dodă”, cu sinceritate:

„Dragu-mi-i unde-am intrat, Dodă, dodă,
Şi cu cin’ m-am adunat
Păhăruţu-acest de vin
Nu ştiu, Doamne, cu-i să-nchin
Păi văd aci un om frumos
Închina-i-aş bucuros
Că ăst pahar de oi be
Ştiu că n-a fi moartea me
Că şi moartea de mi-ar fi
Tot aş bea vreo două-trii
Pe aista-l dau în sus
Că mi-i drag cine l-o pus
Şi pe cine l-o adus.
Dragu-mi-i unde-am venit
Şi cu cin’ m-am întâlnit
Dragu-mi-i unde-am intrat
Şi cu cin’ m-am adunat, Dodă, dodă.”

De altfel, după fiecare versuri se cântă refrenul „Dodă, dodă”.
Cântece în care numele Maria sau Marioara nu lipsesc le-am prezentat şi mai înainte, cuprinse în repertoriul marii noastre interprete.
În continuare voi prezenta cântecele „Măria neichii, Mărie”, plin de dragoste şi deznădejde, cât şi „Uite dealul, uite via”, unde iubirea îşi spune cuvântul.

„Foaie verde iasomie,
Măria neichii, Mărie,
Cât de dragă mi-eşti tu mie,
Nimeni pe lume nu ştie,
Şi nici tu nu ştii, Mărie!
Când vii sara de la grâu,
Cu fuiorul prins în brau,
Eu te-aştept lângă pârâu,
Dar când treci cu Ion prin crâng
Eu te văd şi-ncep să plâng!
Plang, fată, şi-mi pare rău,
Că nu-s eu alesul tău!
Măria neichii, Mărie!”

Aceeaşi stare de spirit este şi în celălalt cântec:

„Uite dealul, uite via
Unde iubeam pe Măria
Uite şi tăvălitura
Unde-mi da Măria gura
Uuu, păi, uuu,
Na guriţă şi te du.
Foaie verde şi-un popas
Sui mândruţo-n deal la peri
Să te-ntreb unde-ai fost ieri
Că de-ai fost după iubit
Mare păcat ţi-ai făcut.
Uuu, păi, uuu,
Şi iarna cu leagănu’.
De n-ai fost după surcele
Vai de păcatele tale
De-ar fi fost vreo sărbătoare
Nu ţi-ar fi păcatul mare
Da’ e zi bună de luni
Nu ţi-ar mai ajuta sfântu’.”

Enumerarea unor cântece, cu textul lor s-a făcut pentru a arăta atât melodicitatea lor, dar mai ales exprimarea tristă şi sinceră a sentimentelor de dragoste, de dor, de supărare sau de necaz a omului de la ţară, pentru care marea noastră cântăreaţă avea atracţie şi apropiere sufletească.
Alte cântece precum „Luncă, luncă”, „Câte mute, câte slute”, „Nici acela nu-i fecior”, „Aş ofta să-mi iese focul”, „Pârâuş, apă vioară”, „Rău mă doare inima”, ca să menţionăm doar câteva din bogatul său repertoriu, dă dimensiunea şi caracterul integru şi sincer al dragostei sale faţă de cântecul popular românesc.

b) Cântece de lume

Alături de cântecele de dragoste, cele mai răspândite în muzica populară, ca şi în cea cultă, cântecul popular este bazat în ceea ce priveşte aspectele cotidiene ale vieţii.
Rapsodul popular se inspiră permanent din cotidian, fie că este vorba de petrecere, de supărare, de întristare, de bucurie, de lipsa de noroc, de dulceaţa vinului şi alte sentimente şi fapte ale oamenilor.
Versurile sunt sincere, calde, izvorâte din trecerea timpului şi a vieţii. Ele sunt directe, niciodată abstracte şi spuse cu sinceritate, cu dor, cu alean sau cu suspin. Nu se ascunde nimic din ceea ce omul simte şi este omenesc.
Maria Tănase a acceptat numai acele cântece şi melodii care i-au plăcut mai întâi ei, ştiind că vor place şi ascultătorilor săi.
Unul din favorurile vieţii este şi „norocul”, pe care îl are omul în viaţă. Ori el nu putea lipsi din cântecul popular şi bineînţeles din repertoriul Mariei Tănase.

„Hai, maică, la iarmaroc
Hai, de-mi cumpără noroc.
Dragu’ maichii, fii cuminte
Că norocu’ nu se vinde
Că de s-ar vinde norocu’
Nu l-ar avea tot omu’
L-ar cumpăra bogătani
N-ar ajunge la sărmani.
Şi l-ar plimba cu trăsura
Şi l-ar vinde cu măsura.
Dragu’ maichii, fii cuminte
Că norocu’ nu se vinde.”

Din cântecele populare se află şi blestemul faţă de un lucru rău sau care trădează în prietenie sau dragoste.
Iată unul din cântecele sale, „Cine iubeşte şi lasă”, cules de folcloristul Hary Brauner din satul Drăguş în anul 1929 şi care i-a adus mare popularitate cântăreţei noastre, ducând-o în celebritate:

„Păi, cine iubeşte şi lasă
Dumnezău să-i dea pedeapsă
Târâişul şarpelui
Şi pasu’ gândacului,
Vâjâitul vântului,
Pulberea pământului.
Că furnica de-i furnică
La trup mare, la cap mică
Şi la mijloc subţirică
De umblă pe sub pământ
Tot se ţâne de cuvânt.
Dar noi oameni botezaţi
De cuvânt suntem lăsaţi.”

Se observă duritatea blestemului, în cazul celui ce lasă fata să sufere, deşi a iubit-o cândva, precum şi comparaţia cu furnica, pe care în cinci rânduri o caracterizează atât de simplu, de frumos şi de complet.
Filosofia lumii în care trăim este sintetizată simplu într-un cântec cu melodie de jale, ca şi mesajul pe care îl transmite:

„Lume, lume, soră lume
Când să mă satur de tine?
Când s-o lăsa sec de pâine
Şi păhăruţul de mine
Poate-atunci m-oi sătura
Când o suna scândura
Când m-or băga în mormânt
Şi n-oi mai fi pe pământ.
Aşa-i lumea trecătoare
Unul naşte, alta moare
Ăl de naşte necăjeşte
Ăl de moare putrezeşte
Lume, lume, soră lume!”

Îndemnul pentru jocul „Ciuleandra”, devenit arhicunoscut generaţiilor de aproape un secol, ca şi ritmul melodic vioi şi cu strigături, îşi găseşte locul în versurile cântecului:

„Foaie verde siminoc
Ţineţi Ciuleandra pe loc
Şi-ncă-odată, măi, băieţi
Hop ş-aşa, ş-aşa.
Ţineţi-o, flăcăi aşa
Pân-o ajunge Puica.
Întăriţi-o niţeluş
Că ajunge acuş-acuş
Mai întăriţi-o de-un pas
C-a ajuns şi n-a rămas.
Două fire, două paie
Luaţi Ciuleandra la bătaie
Tot aşa, că nu mă las
Că sunt cu Puica pe-un pas
Şi-încă-odată, măi băieţi,
Hop ş-aşa, ş-aşa.”

Una dintre cele mai frumoase melodii, cunoscute în ultimele şase decenii, pe care Maria Tănase o cânta cu farmec şi intonaţie, este şi „Trenule, maşină mică”.
Odată ce se aude, ea se fredonează încă multă vreme de cei care au ascultat-o:

„Foaie verde şi-o sipică
Trenule, maşină mică
Unde-l duci pe Ionică
Mărioara lui nenicu’, măi.
Tu mi-l duci şi-l ocoleşti
Din Craiova la Piteşti
Şi-l dai jos la Bucureşti.”

Despărţirea fiind dureroasă, trenul nu poate fi decât blestemat, aşa cum o face în continuare:

„Trenule, n-ai avea parte
De şuruburile toate
Şi de şina de sub roate
C-ai dus pe neica departe,
Trenule, de când l-ai dus
Eu într-una am tot plâns.
Trenule, de când l-ai luat
Eu într-una am oftat.
Mărioara lui nenicu’, măi, măi.”

Sentimentul despărţirii se vede şi în cântecul tărăgănat numit „Se ştergea mândra pe frunte”:

„Foaie verde trei cucute
Frunză, flori mărunte,
Se ştergea mândra pe frunte.
Nu se ştergea de-asudată,
Se ştergea de supărată
C-a plecat Ghiţă-n armată
Frunză, foaie lată.
Şi cu raniţa pe spate
Că-aşa-l văd fetele toate
Măi, Ghiţă, când ai plecat
Frunză şi-o lalea
Of, să te uiţi de-a dreapta ta
Acolo-i şi mândra ta
Şi te plânge, te jeleşte,
Frunză, solz de peşte
Şi la tin’ trage nădejde.”

Feciorul voinic şi puternic se crede stăpân pe el, gata de a întâmpina pe oricine, lăudându-se şi cu farmecul său asupra fetelor din sat, aşa cum reiese din cântecul „Şi-o ceată de buciumari”:

„Şi-o ceată de buciumari
Mi-o ieşit în drum cu pari
Eu cu peana de la clop
Pe toţi i-am făcut poloc!
Şi-o ruşină de cuţit
Că tot n-a făcut nimic!
Şi nici acela nu-i ficior
Care n-are la picior
Cinci cuţite şi-un pistol
Şi-apoi drag şi fetelor
Că eu nu trăiesc pe-al lor.
Câte fete le-am iubit
Să le strâng aş face-un cârd
Un cârd mic şi frumuşle
Şi m-aş tot plimba prin el.
Câte fete-am sărutat
Să le strâng aş face-un sat.
Un sat mic şi frumuşel
Şi m-aş tot plimba prin el.”

Un cântec arhicunoscut este şi „Mă-nsurai de-ntâia oară”, în care reînsurându-se, dă tot peste Mărioara:

„Foaie verde sălcioară,
Mă-nsurai di-ntâia oară,
Şi mi-am luat o Mărioară
Frumuşică foc şi pară.
Cu ochişorii ca mura
Inima ca mătrăguna!
Mărioară, viaţa-amară!
Lăcrimioară bob ca roua,
O lăsai şi luai pe-a doua,
Cum dădui, cum mă sucii
Tot Mărie nimerii,
N-avusei timp de iubit
Că s-a smintit şi-a fugit!
Mărioară, viaţă-amară!
Foicică, foi ca viţa,
Vara, când dete arşiţa
Mă iubii cu una Riţa
Că-mi da vinul cu cofiţa,
Mă-mbatai şi mă-nsurai!
Şi-a doua zi ce aflai?
Că Riţa era Mariţa!
Şi Mariţa Mărioară.
Dar la vară mă-nsor iară,
Şi-am zis vorba rea, bădie,
Fetele toate să ştie:
Tot al dracului sa fie!
Ăl de-o mai pupa Mărie!
Mărioară, viaţă-amară!”

Regretul că omul îmbătrâneşte şi că nu mai este dorit de fetele tinere, se află în mai multe cântece populare, printre care şi cel cântat de Maria Tănase şi cunoscut sub numele „Todorel”:

„Hăi, hăi, hăi, lume, hăi,
Lume, pân-a fost de tine
Nu ţi-a fost urât de mine.
Dar de când am îmbătrânit
Văd bine că ţi-s urât.
Vai, săracu’ om bătrân,
Nu-i de sapă nicidecum.
Că se duce, câtileii,
Lume, hăi,
Cât eram la tinereţe
Nu gândeam la bătrâneţe.
Când mergeam sara prin sat
Şi gândeam la sărutat
Când eram mai tinerel
Lumea-mi zicea Todorel
Mâncam pecie de miel
Şi sărutam frumuşel.
Dar de când am îmbătrânit
Toader cel burzuluit,
Mâncă pecie de capră
Sărută gură de babă.”

Problema căsătoriei este des întâlnită în cântecele populare.
De regulă, ţăranii vor să-şi întemeieze o familie, să aibă copii şi nepoţi, să fie exemplu în sat, ca buni gospodari.
Băieţii caută fetele frumoase şi vrednice, iar acestea băieţi frumoşi şi voinici.
Dar, în unele cazuri, realitatea poate să fie alta, aşa cum reiese şi din cântecul „Zise muma către mine”, cu multe nuanţe de umor ţărănesc.

„Zise muma către mine
Însoar’te, măi, copchile.
Şi m-o dus la însurat
Să vă spun peste ce-am dat.
Apăi, când m-am dus la însurat
Nămini n-o fostu’n sat
C-o fost dus la sapă-n vie
Şi mi-o dat pe toantă mie
Şi mi-o dat-o cu doi boi
Mânce-i câinii pe-amândoi
Şi pe toantă lângă ei.
Hai, hai, că de mine nu mai dai.
Păi şi aşa, către prânzu’ mare
Vine toanta cu mâncare.
Du-te, toantă, că-am mâncat
Când te văd, m-am săturat
Când o văd în uşa şurii
Parcă-i măicuţa pădurii
Şi când o văd intrând în casă
Ies afară pe fereastră
Ş-apăi şi când şed cu ea la masă
Pe unde bag, pe-acolo iasă
Şi-am avut şi trei purcei
Ş-au murit de frica ei.”

După cum se observă, femeia era şi urâtă şi leneşă, fapt neadmis în concepţia tânărului ţăran.

3. Alte amintiri despre Maria Tănase

La Craiova, marea artistă a fost o colaboratoare activă a minunatului Ansamblu de Cântece şi Dansuri „Nicolae Bălcescu”, unde a cooperat în cele mai bune condiţiuni cu membrii ansamblului, precum şi cu Ariston Rogneanu, directorul ansamblului şi cu Leon Ovanesian, un impresar activ, cu o minunată voce de tenor.

***

Un episod interesant este legat de colaborarea cu marea noastră cântăreaţă şi artistă, Maria Tănase.
Directorul ansamblului craiovean Ariton Rogneanu şi Leon Ovanesian se aflau la ministrul Ilie Murgulescu, care îndeplinea funcţia de ministru la Ministerul Învăţământului şi Culturii.
Discuţia a fost scurtă şi la obiect.
– Voi, după cum ştiţi, marea noastră artistă Maria Tănase trebuie să aibă un loc de muncă, cu carte de muncă, care să-i consemneze vechimea necesară la pensionare. Până în prezent, Maria Tănase, deşi a fost colaboratoare la mai multe instituţii artistice, neavând o încadrare permanentă, nu are nici o vechime în muncă… Ori la bătrâneţe, e nevoie şi de o pensie… De aceea, vă rog pe voi, olteni de-ai mei, să o angajaţi permanent, cu contract de muncă. Ei, ce ziceţi? Se poate? i-a întrebat la urmă ministrul Ilie Murgulescu.
Ariton Rogneanu şi Leon Ovanesian s-au înţeles din ochi.
– Desigur, se poate. O putem angaja la „Doina Gorjului”, o secţie a noastră care lucrează la Târgu Jiu, a intervenit directorul Rogneanu.
– Bine, dragii mei, văd că sunteţi oameni de suflet… Uite, aveţi aici telefonul şi adresa ei… Vă rog să vă purtaţi bine cu ea. Vă mulţumesc.
Apoi le-a strâns mâna cu căldură.
Leon Ovanesian a rămas să vorbească ?(cacofonie) cu marea noastră artistă.
A dat un telefon acasă. A răspuns Clery Sachelarie, soţul Mariei Tănase. Acesta i-a spus:
– Dragă Ovanesian, Maria nu este acasă. Se află la repetiţii la Teatrul „Tănase”. Caut-o acolo.
Leon Ovanesian s-a deplasat aici, unde a găsit-o şi spunându-i despre ce este vorba, i-a replicat:
– Aşteaptă-mă până termin repetiţia.
După circa o oră, Maria Tănase i-a spus:
– Leon, te invit la mine acasă, unde să discutăm pe larg.
Se înţelege că nu putea s-o refuze.
Au traversat strada şi au intrat la restaurantul Capşa, comandându-i bufetierei:
– Pune-mi, te rog, patru fripturi la pachet, apoi se adresează lui Ovanesian: Leon, ia fripturile şi plăteşte şi dă-i şi-un bacşiş.
Au oprit un taxi, şi la un debit de tutun, unde şi-a luat ţigări, unde, după ce a spus: „Leon, plăteşte” a mai adăugat şi „Opreşte restul”.
Acasă, au servit fripturile cumpărate şi au stabilit ca Maria Tănase să dea câte un spectacol săptămânal în calitate de angajată permanent, iar celelalte spectacole în calitate de colaboratoare, pentru a putea fi plătită separat.
Deci, acum avea angajare permanentă, cu carte de muncă, cu salariu şi cu drepturi de colaborare. Era mulţumită, dar şi noi, oltenii, o primeam cu dragoste şi simpatie.
Era disciplinată la repetiţiile pe care le făcea cu „Doina Gorjului”, dirijată de Nicu Novac.

Spectacolele la care cânta Maria Tănase, fie că se dădeau în oraşe, fie la sate, aveau loc în săli pline cu spectatori entuziaşti.
Prin decret al Consiliului de Stat, a fost distinsă cu titlul de „Artist emerit” şi decorată cu ordine şi medalii ale ţării.
Nu ţinea la bani. Împrumuta fără a-i primi înapoi – de la instrumentiştii cu familii numeroase.
În oraşul Segarcea, într-un magazin, a văzut o femeie cu un copil în braţe şi altul de mână, prost îmbrăcaţi.
Se adresează vânzătoarei:
– Ia dă-le îmbrăcăminte la amândoi copiii, dă-le dulciuri şi femeii dă-i o basma.
Apoi, Maria Tănase a plătit comanda ce-o făcuse.

***

La mărturisirile lui Leon Ovanesian, aş adăuga eu una. În anul 1956, în calitatea mea de şef al Secţiunii Financiare regionale Oltenia, am primit vizita marei noastre artiste Maria Tănase, însoţită de directorul Ariton Rogneanu, care se anunţaseră cu o zi înainte.
Amândoi mi-au solicitat să le aprob o sumă de câteva milioane de lei (era o sumă mare atunci), pentru a cumpăra unele instrumente de import, fabricate în Anglia şi mai ales cornul englez.
– Mi-a promis Gogu Rădulescu că mă ajută să le import şi avem nevoie la „Taraful Gorjului”.
I-am răspuns că „n-o pot refuza pe Doamna Cântecului românesc”, aşa că am aprobat cererea scrisă ce mi-a fost înmânată, bugetul având posibilităţi.
La îndemnul lui Ariton Rogneanu, cum să-mi mulţumească marea artistă, aceasta a spus: «I-aş da o sărutare, dar am mâncat „un jur” de usturoi şi îmi miroase gura. Rămâne ca altădată să mă ţină pe genunchi şi să-i cânt la ureche».
Ne-am amuzat.
De atunci ne-am vizitat de mai multe ori. A devenit colaboratoare şi a Filarmonicii de Stat „Oltenia” din Craiova, unde a cântat cu orchestra populară, având posibilitatea de a mai câştiga unele sume de bani, aici soţia mea Marieta fiind contabilul şef al instituţiei.

***

Dar să revin la Leon Ovanesian, care mărturiseşte despre ultima întâlnire cu Maria Tănase.
Era în turneu la Herculane, în anul 1963, când Maria Tănase a acuzat o tuse puternică. Părea că este răcită. A fost internată la spitalul din localitate pentru îngrijire medicală. Dar n-a stat acolo. A „fugit” tiptil şi s-a dus în vagonul de dormit care era garat în gara localităţii, pe o linie secundară.
L-a chemat pe Leon Ovanesian. Acesta a venit la patul artistei, unde stătea palidă şi neliniştită.
I-a spus:
– Ia loc. Dă-mi mâna ta. Să ştii, Leon, că eu am să mor. Nu mai am viaţă în mine.
Apoi i se adresează:
– Dă-mi şi mie nişte bani din drepturile mele.
Maria Tănase se stingea încet. S-a hotărât să fie trimisă la Bucureşti, la spital, fiind îmbarcată într-o maşină şi însoţită de doi instrumentişti de la „Doina Gorjului”.
La spital, Maria Tănase a decedat, plecând în Paradis, acolo unde se află păsările măiastre.
La Bucureşti, pe ultimul drum, până la cimitirul Bellu, marea noastră artistă a fost condusă de peste 500000 de bucureşteni şi de oameni din alte părţi ale ţării, dusă într-un car cu boi, unde, alături, vocea ei înregistrată pe benzi de magnetofon, se înălţa spre ceruri. Lumea plângea dispariţia ei.
Nici o altă persoană în istoria României nu a fost însoţită de un număr atât de mare, de o jumătate de milion de oameni.
Dumnezeu s-o aibă în pază şi somnul să-i fie liniştit, acolo în ceruri, în Paradisul cel veşnic.

***

Leon Ovanesian îşi aduce aminte că Dumitru Simulescu, pe atunci ministru al Transporturilor, oltean de la Bălceşti, a oferit o listă cu maşini şi utilaje, spunându-i lui Leon Ovanesian: „Uită-te pe listă şi alege tot ce vă trebuie. Vi le dau, gratuit, prin transfer.”

***

În luna octombrie 1988, la biblioteca Ambasadei Române din Paris, am primit în calitate de ambasador al României, pe Maria Roşca, un muzicolog reputat, unde aceasta, în prezenţa unui public select, format din francezi şi români, a lansat cartea sa „Maria Tănase”.
Cartea s-a bucurat de atenţie deosebită din partea participanţilor, în cinstea cărora am dat şi o mică recepţie, în onoarea lor.
În timpul şederii sale la Paris, am avut discuţii amiabile, amintindu-ne de Maria Tănase şi de anumite fapte ale sale.
Amintesc din nou că o cunoscusem pe marea interpretă şi artistă la Craiova, la mine în birou, unde îmi promisese, după ce îi dădusem la cererea sa, o importantă sumă de bani de la buget pentru a procura instrumente din import pentru „Taraful Gorjului”, că altădată îmi va cânta la ureche, dacă o voi ţine pe genunchi, întâlnire despre care am amintit în acest capitol. De asemenea, soţia mea, care lucra la Filarmonica de Stat „Oltenia” din Craiova, în conducerea instituţiei, fusese în relaţii apropiate cu Maria Tănase, împreună cu care fusese şi în turneu cu „Doina Olteniei”.
În anul 1969, ca primvicepreşedinte al Consiliului Popular al judeţului Dolj, am organizat împreună cu Florea Firan, preşedinte al Comitetului judeţean pentru cultură şi artă ………., Festivalul şi Concursul „Maria Tănase”, intrat în tradiţie, al cărui preşedinte de onoare am fost.*5
Maria Tănase a fost încadrată ca solistă la „Doina Olteniei”, la Ansamblul de Cântece şi Dansuri „Nicolae Bălcescu” din Craiova, cât şi la „Taraful Gorjului” din oraşul Târgu Jiu.
Maria Tănase era legată de Craiova şi prin faptul că în timpul războiului, a susţinut aici mai multe spectacole cu vestiţi lăutari din Bănie.
În anul 1984, muzeul „Olteniei” din Craiova a achiziţionat de la soţul Mariei Tănase, Clery Sachelarie, peste 1300 de piese, printre care fotografii (peste 150), obiecte vestimentare, podoabe, documente şi acte personale ale marei artiste, pentru care s-a organizat un mic muzeu personal al acesteia.
Acum, la Paris, în anul 1988, la Ambasada României, îi aduceam un sentimental omagiu.
Cu acest prilej, Maria Roşca mi-a povestit multe lucruri depre artista Maria Tănase, pe care le-a surprins şi în cartea sa, lansată în „Oraşul Luminii”. Am reţinut că sculptorul de talent Gheorghe Anghel o considera „muza sa inspiratoare”, căreia i-a sculptat un bust, pe care nu l-a păstrat.
Pe cartea sa „Maria Tănase”, oferită mie, autoarea a scris:
____________________________________________
*5 Petre Gigea-Gorun: Dansuri şi evenimente craiovene. Aşa a fost la ………. inaugural al Festivalului „Maria Tănase”, Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2001, pg.

«Domnului Ambasador Petre Gigea, respectuos omagiu pentru păstrarea în nemurire a celei ce a fost „Ciocârlia cântecului românesc”, Maria Tănase, al cărei glas s-a făcut auzit şi în „Oraşul Luminii”, Paris.
Paris, 11 octombrie 1988
Maria Roşca»*6
Aş menţiona că în prezent, din anul 2006, pe „Aleea Marilor Personalităţi” din Parcul Teatrului Naţional din Craiova, unde sunt aşezate 24 de busturi în bronz, împreună cu Maria Tănase, se mai află şi alţi admiratori ai săi, precum Gheorghe Anghel, Constantin Brâncuşi, Tudor Arghezi, Amza Pellea, Marin Sorescu, I.D. Sârbu, ş.a.
În anul 1997, graficianul craiovean Gabriel Bratu, având în vedere faptul că în testamentul său, Maria Tănase scrisese că „Dacă se va putea şi nu va fi greu, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână”, a convins pe primarul comunei Călăraşi din judeţul Dolj, pe malul Dunării, unde e „Sahara Olteniei”, să construiască o fântână care să poarte numele marei noastre cântăreţe, săpată la 15 metri adâncime, unde apa e mai bună.
Aici, la Craiova, începând cu anul 1969, din doi în doi ani, în cadrul Festivalului „Maria Tănase”, noi interpreţi se lansează pe scena afirmării, iar artişti cunoscuţi vin s-o cinstească pe marea artistă.

4. Testamentul Mariei Tănase

Artista, aflată la spitalul „Vasile Roaită” din Bucureşti, fiind bolnavă şi netransportabilă, a chemat în ziua de 3 iunie 1963 pe notarul Dumitru Moldoveanu, căruia i-a dictat testamentul său.

_____________________________________________________
*6 Maria Roşca: Maria Tănase, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988

Acest testament trebuie citit cu atenţie şi respect, întrucât se va vedea în el sufletul său mare de artistă, generozitatea şi marea ei personalitate.
Bruma de lucruri pe care le are le lasă, cu limbă de moarte, soţului său, Clery Sachelarie, surorii sale, fratelui său, nepoţilor săi, preotului Vasile, mamei sale, adică membrilor familiei sale.
În plus, doreşte să se construiască o fântână „pe un drum secetos şi dornic de apă, în loc de pustietate” şi sprijinirea unei studente sau student cu plata cantinei, ca „să nu fie nimeni trist”.
Testamentul nu are termeni juridici, ci mai mult literari, plini de umanism, pornit din sufletul unei mari femei şi artiste.
Dar cel mai bine e să-l citim, fapt pentru care îl redau în continuare:

„TESTAMENT

Subsemnata Maria Tănase Pappadopulo Sachelarie, domiciliată în Bucureşti, str. Popa Nan nr. 32, raion 23 August, căsătorită cu Clearh Pappadopulo Sachelarie, mama, un frate şi o soră fiind în viaţă, fără descendenţi, dispun pentru cazul încetării mele din viaţă următoarele:
Las toată averea mea mobilă, ce se va găsi în patrimoniul meu la data decesului meu, sorei mele Aurelia Tănase, domiciliată în Bucureşti, Intrarea Livada cu Duzi nr. 21, raion Nicolae Bălcescu, şi soţului meu Clearh Pappadopulo Sachelarie, cu acelaşi domiciliu cu subsemnata, pe care-i rog să ia numai împreună hotărâri privind averea rămasă.
Dacă fratelui meu François Ştefan Tănase îi va face plăcere vreun obiect, indiferent de valoarea lui, rog pe sora mea şi pe soţul meu să i-l dăruiască spre duioasă amintire.
Nepoţilor mei, celor trei copii ai fratelui meu şi celor trei copii ai sorei mele, le las toată dragostea mea de mamă şi îi rog să o iubească pe Minodora ca pe sora lor şi să nu se supere dacă îi rog s-o ocrotească de va avea nevoie. Pe băieţii fratelui meu şi sorei mele, precum şi pe soţul Ştefaniei îi implor cu cuvânt de moarte să nu fumeze de aici încolo şi să-l iubească pe nenea Clery cum m-au iubit pe mine şi cum eu i-am iubit pe ei.
Las ca cea mai aprigă dorinţă a mea ca ritualul înmormântării mele să nu formeze obiectul vreunei vulgare acţiuni şi să fie sobru. După moarte, corpul nescăldat, ci numai şters cu alcool, să fie pus la dispoziţie medicilor, dacă vor considera că este cazul a se folosi de el la autopsie.
Una din cele două cămăşi albe de mătase naturală, pe care le am în dulap, să fie pusă pe sub rochia de pichet allbă ce se găseşte la spital şi care se botonează în spate.
Pe cap să-mi pună colţarul de pichet alb, iar în picioare ciorapi albi scurţi.
Cu limbă de moarte îi rog să nu aducă nimănui la cunoştinţă moartea mea, cu excepţia oficialităţilor şi în orice caz înmormântarea să fie anunţată cu o zi mai târziu chiar celor ce m-au cunoscut. Nu vreau mascaradă şi panoramă. Să nu mi se facă parastas decât la şase săptămâni. Să-mi care apă cu cofa şi să se închine cineva la cimitir în fiecare zi timp de şase săptămâni.
Să nu vină la slujba religioasă nici un popă, afară de preotul şi părintele Bejenaru Vasile, din suburbia Cărămidarii de Jos, raion Nicolae Bălcescu, căruia îi sărut mâinile pentru ultima dată, că atunci când mamei şi tatălui meu le era greu s-a oferit să-mi fie mamă şi tată. Îi mulţumesc în veci pentru ţinuta lui curată şi pentru omenia de care a dat dovadă, cum se cuvenea tot timpul vieţii sale. Se va găsi cineva să-i răspundă la ritualul slujbei.
Aş vrea din străfund ca mama să nu afle de moartea mea, să i se spună că sunt plecată undeva în străinătate pentru tratament şi din când în când să i se citească o aşa-zisă carte poştală de la mine. Nu va fi greu, că ea nu vede. Tot ce am, hârtii, scrisori, culegeri, absolut tot, precum şi scrisorile ce sunt în sacul de pânză albă, să-mi fie puse în sicriu – aşa aş vrea dacă s-ar putea şi nu jignesc pe nimeni din familie sau din conducerea ţării, căreia îi port recunoştinţă pentru blânda comportare faţă de mine.
Dacă se va putea şi nu va fi greu, aş vrea ca pe un drum secetos şi dornic de apă să se facă o fântână şi în loc de acele parastase, pe care le interzic, din când în când să fie ajutat câte un student şi o studentă cu plata cantinei sau a posibilităţilor de masă şi să nu fie nimeni trist.
Le doresc viaţă lungă şi sănătate tuturor celor pe care i-am cunoscut, chiar dacă unora le-am stat greu în drum şi au considerat să mă cunoască după placul lor şi nu după caracterul şi firea mea. Îmbrăţişez pe toţi şi doresc să le fie viaţa îmbelşugată, liniştită, sănătoasă şi în voie bună.”

După ce am citit testamentul, dragostea mea faţă de amintirea ei a fost şi mai mare.
Doamne, ce suflet mare! Ce femeie! Ce artistă!
Cred că sunteţi de aici cu mine, prea iubiţii mei cititori.

5. Festivalul şi Concursul Naţional de muzică
populară „Maria Tănase” de la Craiova şi
permanenţa marii artiste

Acest eveniment cultural închinat Mariei Tănase, s-a legiferat ca o permanenţă în viaţa muzicală a României, a avut gongul inaugural la 28 mai 1969, orele 20.
Din iniţiativa Comitetului pentru Cultură şi Artă şi a Consiliului Popular judeţean Dolj şi cu aprobarea forurilor centrale de resort, acest Festival şi concurs a intrat din 1969 în conştiinţa naţională.

Preşedintele Comitetului de organizare a fost numit profesorul Florea Firan, care îndeplinea funcţia de preşedinte al Comitetului pentru Cultură şi Artă al judeţului Dolj, iar funcţia de preşedinte de onoare al Festivalului a fost îndeplinită de subsemnatul, pentru prima şi a doua ediţie a acestuia.
Juriul primei şedinţe a avut ca preşedinte de onoare pe Ion Dumitrescu, preşedinte al Uniunii Compozitorilor din România, maestru Emerit al Artei, prof. univ. D.D. Botez, maestru Emerit al Artei, compozitor Mihai Bârcă, Constantin Palade, Ion Crişan, Ludovic Paceag, Constantin Ungureanu, Hary Brauner, folclorist, Gheorghe Ciobanu, profesor.
Au participat 78 de concurenţi, din toate judeţele ţării.
Acompaniamentul a fost asigurat de două orchestre populare, aparţinând Filarmonicii de Stat „Oltenia” din Craiova, dirijată de Constantin Busuioc şi Dumitru Botezatu, precum şi alte două orchestre, respectiv orchestra Casei de Cultură a municipiului Craiova şi orchestra uzinelor „Electroputere”.
Acestea au organizat înainte de concurs repetiţii generale, cu toţi concurenţii veniţi de pe toate meleagurile României.
Prezentarea programului a fost făcută de Sanda Ţăranu, cunoscută crainică a Televiziunii Române, atât de populară în epocă, în rândul telespectatorilor români.
În afara concursului, la această primă ediţie inaugurală, au susţinut recitaluri Maria Lătăreţu, Artistă Emerită, Maria Cornescu, Mariana Bădoiu, Matei Constantin, Mariana Baciu, Petre Lăbădeanu, Maria Stoica, Sofia Vicoveanca, Ana Pacatiuş, Gigi Bouleanu, Petre Barbu, Maria Pietraru, Szocs Ibolya, Ioana Crăciun, Gabriela Bălte…., Zdârbea Ion, Angela Buciu, Ion Dolănescu, Doina Badea, Dumitru Zanfira.
În perioada Festivalului a fost prezent şi Marcel Collier, un cunoscut culegător de folclor elveţian, care i-a înregistrat pe toţi concurenţii şi popularizându-i în străinătate, care a declarat, printre altele: „Încerc şi sentimentul că primiţi aceste declaraţii de circumstanţă. Greşiţi! Am trăit câteva zile de satisfacţii inegalabile, 80 dintre cele mai valoroase talente ale ţării dumneavoastră au demonstrat o înaltă artă.” Şi mai departe: „Festivalul a fost extraordinar de bine organizat, cum rar mi-a fost dat să remarc vreodată o atare organizare în materie de valorificare a folclorului.”
Aş menţiona că în afara acestei manifestări, s-a desfăşurat şi o sesiune de comunicări ştiinţifice, pe teme de folclor, la care au participat specilişti în domeniu, cât şi un public interesat şi avizat.
Totodată, în centrul oraşului Craiova, pe strada Unirii, s-a desfăşurat parada portului popular, la care au participat toţi concurenţii, în frumoase costume populare naţionale specifice tuturor judeţelor din ţară, au defilat, unde, de o parte şi de alta a sa o mulţime de craioveni, care i-au răsplătit cu puternice aplauze, precum şi autorităţile locale judeţene şi municipale, care i-au felicitat călduros.
Aşa a fost începutul, cu impact pe plan local şi naţional.
Dintre concurtenţi, juriul a premiat pe locul I pe Ana Munteanu şi pe locul II pe Filofteia Lăcătuşu, iar Gheorghe Roşoga pe locul III.
Din anul 1969 şi până în prezent şi desigur şi în viitor, Festivalul s-a desfăşurat din doi în doi ani, cu succes şi interes.
El a rezistat timpului şi a constituit o rampă de lansare pentru anumiţi interpreţi, care au devenit cântăreţi de prestigiu, precum Gheorghe Roşoga, Angelica Stoican, Ionela Prodan, Vasilica Dinu, Maria Dragomiroiu, Florea Calotă, Ileana Jurjescu, Ioan Bocşa, Constantin Enceanu, George Leşe, Liviu Vasilică, Drăgan Muntean, Maria Apostol, Mariana Ionescu, etc.

Manifestările Festivalului au avut loc din anul 1969, în anii impari, ediţia a nouăsprezecea având loc între 30 mai şi 1 iunie 2007.
Prin acest Festival, craiovenii şi nu numai, aduc un omagiu permanent uneia dintre cele mai celebre interprete a cântecului popular românesc, Maria Tănase.
Sunt bucuros că şi eu am avut o anumită contribuţie în crearea şi permanentizarea acestuia.

mt1

Maria Tănase şi orchestra acompaniatoare

mt2

Cântă Maria Tănase, acompaniată la cobză

mt3

Maria Tănase, de Silvian Ionescu

mt4

La Expoziţia Mondială de la New York, din 1939, Brâncuşi a numit-o pe Maria Tănase „reprezentanta întregii românimi”

mt5

Maria Tănase, pasărea măiastră a cântecului românesc

mt6

Maria Tănase, în costum naţional

mi7
Cortegiul funerar a însoţit sicriul de brad ce adăpostea trupul Mariei Tănase din Calea Victoriei până în Dealul de la Şerban Vodă, în vechiul cimitir Bellu.
„De pe terasele şi balcoanele înţesate, de la ferestrele deschise cădeau fără întrerupere buchetele supremului bun-rămas. Era în această mişcare mută şi îndoliată o jale atât de mare şi de unanimă, încât ai fi zis că posomorâtul şi funebrul alai îşi petrece chiar propriul suflet la mormânt” (Ion Vinea)

mt8

Fragment din celebrul şi originalul testament al Mariei Tănase

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*