Mântuitorul și procesul electoral

07.05.19 by

Mântuitorul și procesul electoral

stanciuEvanghelia din Duminica a V-a a Postului Sf. Paști(Marc., X, 32-45) ne prezintă o discuție dintre Mântuitorul și ucenicii Săi. La un moment dat, Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu, L-au rugat așa: ,,Doamne, dă-ne să ședem unul de-a dreapta și altul de-a stânga Ta întru împărăția Ta”. După judecata noastră omenească, rugămintea celor doi trebuia împlinită. Erau prieteni și ucenici ai lui Iisus. Își lăsaseră familiile, bruma de avere, ocupațiile și-L urmaseră pe El. Răspunsul Mântuitorului însă este surprinzător: ,, Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit.”

Așadar, înțelegem de aici care era gândirea Mântuitorului privind ocuparea unor funcții publice. Am spus în alte rânduri că în multe privințe învățătura Mântuitorului era de-a dreptul revoluționară pentru vremea de acum două mii de ani. Să afirmi, spre exemplu, că oamenii sunt frați între ei, în vreme ce sclavul era socotit un obiect însuflețit, nici măcar om, iar împăratul era considerat zeu sau semizeu, era o ofensă adusă conducătorilor de state și celor din clasele sociale privilegiate. Și, totuși, El îndrăznea să promoveze o asemenea învățătură. Așa era și de data aceasta. Ocuparea unei funcții nu se făcea pe bază de relații personale, de relații de rudenie, de favoruri și bunăvoință a cuiva, ci pe bază de vrednicie. Locurile cerute de cei doi urmau a fi date ,,celor pentru care s-a pregătit”. Nu e vorba aici de o predestinație; locurile respective nu erau ,,sortite” cuiva anume, ci se vor da acelora care se fac vrednici de ele prin faptele lor. Că cei doi ucenici, Ioan și Iacov, s-au făcut vrednici până la urmă, prin faptul că și-au jertfit viața pentru Domnul Hristos și învățătura Lui este adevărat și Mântuitorul știa lucrul acesta chiar în momentul cererii lor, dar îi lasă ca să dovedească ei înșiși că sunt vrednici de locuri de cinste în împărăția lui Dumnezeu.

În aceeași Evanghelie, Mântuitorul mai face o precizare cu adevărat revoluționară pentru gândirea politică din vremea aceea, dar și din toate epocile: ,,Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”

Așadar, funcționarul public, conducătorul unei instituții, al unei comunități mai mici sau mai mari, al unei țări, este slujitorul subordonaților săi, al supușilor săi, ci nu stăpânul lor. Câți, oare, dintre regii și împărații lumii, dintre dregătorii mai mici sau mai mari, au pus în aplicare acest principiu, această învățătură? Puțini, foarte puțini! Din păcate.

Numai cele două aspecte menționate mai sus, cel al numirii sau alegerii în funcții publice și cel al raportului dintre demnitarul de stat și oamenii de rând, și ar fi suficiente ca să ne dovedească dumnezeirea Mântuitorului. Numai Dumnezeu putea gândi astfel. Numai Dumnezeu putea face așa: ,,Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să – Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”

În istoria omenirii, popoarele au fost conduse, cel mai adesea, de regi și împărați. Aceștia se socoteau mai presus de oamenii ceilalți, își clădeau o biografie cât mai impresionantă, se socoteau că sunt fii de zei, semizei sau chiar zei adevărați. Ei aveau putere de viață și de moarte asupra supușilor. Ceea ce ziceau ei era literă de lege și nimeni nu avea voie să-i contrazică. Popoarele au mai fost conduse de conducători militari, ori de oameni care au smuls puterea prin forță, autointitulându-se conducători. Și aceștia au avut o conducere despotică, bazată cel mai adesea pe bunul plac. Cea mai mare cucerire în gândirea politică a lumii a fost conducerea democratică. În limba greacă, ,,demos” înseamnă popor, adică conducerea poporului. Conceptul unei asemenea conduceri s-a zămislit în Grecia antică și a progresat cu greu de-a lungul veacurilor în Europa mai întâi, apoi și în alte continente. Astăzi această conducere democratică se exercită prin demnitarii aleși de popor prin vot liber, direct și egal. Se practică de multă vreme și la noi, la români. Dacă ar fi aplicat corect, rezultatele ar fi excepționale, dar de multe ori procesul electoral este denaturat, falsificat. În epoca stalinistă, spre exemplu, se spunea că ,,nu e important cine votează, important este cine numără voturile”, vrând prin aceasta să spună că rezultatele electorale pot fi falsificate, după voința celor mai puternici. Poporul mai poate fi împiedecat să-și aleagă pe cei pe care-i consideră a fi cei mai vrednici și mai capabili să-l conducă, pornindu-se de la centru, de la cei care organizează alegerile. Pe buletinul de vot sunt trecuți, spre exemplu, grupuri de candidați. Între ei recunoști oameni de toată nădejdea, pe care tu, alegător dintr-o localitate oarecare, îi cunoști și ai încredere în ei. Pe aceia ai vrea să-i promovezi într-o anumită funcție, ai vrea să aibă un anumit rol în societate și, drept urmare, pui ștampila pe grupul în care se află cel socotit de tine vrednic. Din păcate, de cele mai multe ori, cel ales de tine este la coada listei sau pe ultimele locuri. În fruntea grupului se află cineva de la centru, cineva pe care puterea politică vrea cu orice preț să-l promoveze. Și așa te trezești că, vrând-nevrând, votezi pe un Agamiță Dandanache, adică un om de cine știe unde, care n-are nici o legătură cu zona ta, cu problemele tale, de cele mai multe ori un incapabil și un incompetent.

Procesul electoral poate fi denaturat și falsificat la nivel local. Știm cu toții cum s-au făcut campaniile electorale. Ne amintim cum umblau domnii de pe la diferite partide cu traista cu făină, cu zahăr și ulei în spate, cu găleți, șepcuțe, mături și tigăi, îmbiind, din poartă-n poartă, pe bieții alegători să primească asemenea ,,daruri”, dar să le dea lor și numai lor, votul de peste câteva zile. Ne amintim cum se făceau petreceri pe la cârciumi, pe la casele candidaților sau pe aiurea, cum se goleau sticlele și se rodeau ciolanele. În aceste condiții, conștiința alegătorului era pervertită, intoxicată. Mă întreb, cum raționa cel care beneficia de asemenea ,,bunătăți” în cabina de vot? Pe care candidat alegea: pe cel care i-a dat mai multă bere; pe cel care i-a dat mâncare mai bună, sau pe cel care i-a dat tigaia mai mare? Grea alegere!! Ne amintim, de asemenea, cum, în campaniile electorale, vin candidații din poartă-n poartă și, vrei nu vrei, te iau în brațe și te pupă, îți zâmbesc drăgăstos, îți promit marea cu sarea, ba chiar și luna de pe cer, cu singura condiție: să-i alegi. De îndată ce sunt aleși, patru ani nu-i mai vezi, nu-i mai auzi, după care se repetă scena.

Cel care intră în cabina de votare se aseamănă cu cel care vine la spovedanie. Acolo se află doar el și conștiința lui. Nu trebuie să se gândească la beneficiile și interesele personale, ci la binele social, la binele țării. Nu trebuie să voteze pe cineva că i-a dat sau că-i va da lui vreun favor, vreun beneficiu oarecare, ci el trebuie să știe că prin votul lui pune o cărămidă în zidirea țării sale, oferă o șansă mai bună copiilor și nepoților lui. Partidele care propun candidații, au datoria sfântă de a-și sluji țara, ci nu de a batjocori-o. Slujesc Țara propunând candidați capabili pentru funcția pentru care candidează, candidați cinstiți, corecți și cu dragoste de Țară și de Neam. Aceștia trebuie să cunoască limba și istoria țării, tradițiile și idealurile seculare ale nației; batjocoresc Țara și Neamul propunând candidați incapabili, escroci, veri și cumetre, amante și cocote, care, din ,,succesuri în succesuri” pot ajunge să reprezinte Țara și Poporul în concertul popoarelor. Cum reprezintă, vedem singuri!

Candidații să fie conștienți că ei nu urmează să ajungă stăpânii Țării, ci slujitorii Țării și ai Poporului. Candidații trebuie să pună interesul obștii mai presus de interesul personal, iar, dacă e nevoie, să fie gata să-și dea și viața pentru interesele și drepturile Țării. Acesta este eroismul și patriotismul celor ce îndrăznesc să candideze pentru funcții înalte în viața unei țări. În felul acesta ar ajunge om potrivit la locul potrivit, în felul acesta popoarele ar avea toate șansele să progreseze.

Iată cât de progresistă și de actuală este învățătura Mântuitorului și cât bine ar putea aduce lumii, dacă ar fi pusă în aplicare.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*