Manifest şi palimpsest (un dialog nerostit cu spiritul „Manifestului Comunist”)

01.11.11 by

 

Î.‑ Ai spus că proletarii n‑au de pierdut în revoluţia mondială decît lanţurile. Azi îi vedem că şi le flutură bine‑mersi, şi n‑au altă grijă decît să şi le aurească cît mai degrabă.

 

S.‑ Evită să gîndeşti cu afectul. Lanţul e lanţ şi dacă‑l aureşti şi dacă‑l lungeşti. El rămîne circumscris parului şi nu dă deloc semne că ar slăbi, dimpotrivă. Dar cu cît sînt lanţurile mai lungi, cu atît se încurcă ele mai repede şi mai tare. E ilogic să prevezi de aici inevitabilitatea impasului?

 

Î.‑ Mai lasă‑ne cu teoriile astea! A trecut un secol şi jumătate şi capitalismul, iată, n‑a devenit „nodul gordian” pe care‑l preziceai…

 

S.‑ Mai întîi să ne eliberăm gîndirea de propriile noastre „noduri gordiene”. Capitalismul nu este o abstracţie, ci un proces istoric. Cînd eu şi Engels concepeam „Manifestul comunist”, revoluţia burgheză din 1848 încă nu avusese loc. Harta răspîndirii mondiale a capitalismului la jumătatea secolului trecut e dezolantă pentru observatorul sfîrşitului de secol XX. Pe atunci doar Europa occidentală (în parte) şi coasta de est a Statelor Unite contau. În restul lumii, insuliţe de raporturi capitaliste într‑un ocean de formaţiuni precapitaliste, multe regiuni ale globului fiind terra incognita. Astăzi, şi accentuez, doar astăzi, cuvîntul globalizare e pe buzele tuturor. Ăsta e un lucru peste care nu se poate trece aşa uşor.

 

Î.‑ Şiret raţionament! Mai există oare naivi care să creadă că „Manifestul Comunist” e just, doar că a fost scris…prea devreme?

 

S.‑ Am spus răspicat că omenirea îşi propune întotdeauna numai sarcini pe care le poate rezolva, sarcina însăşi născîndu‑se doar atunci cînd condiţiile materiale ale rezolvării ei există deja sau, cel puţin, sînt în proces de devenire [Marx, vol.13, pg. 9]. În introducerea la „Manifest” vorbesc de expunerea „concepţiei, scopurilor, tendinţelor” comuniştilor.

 

Î.‑ Atunci, straşnice mustăţi trebuie să aibe „pisica”, vorba lui Deng Siao Pin, dacă simte la distanţă de un secol şi jumătate!

 

S.‑ Cînd dezvoltarea are loc în mod spontan, adică nu este subordonată unui plan de ansamblu conceput de indivizii liber asociaţi, ea emană de la diferite localităţi, naţiuni, ramuri de muncă etc., fiecare dezvoltîndu‑se la început independent şi intrînd numai treptat în legătură cu celelalte. Nu numai la periferia organismului capitalist dar şi în centrul său, procesul de dezvoltare se desfăşoară în multe privinţe cu foarte mare încetineală; diferite trepte şi interese nu sînt niciodată în întregime învinse, ci numai subordonate interesului învingător şi vegetează secole de‑a rîndul alături de acesta. E atunci de mirare că în unele probleme care permit o generalizare mai largă, conştiinţa poate părea uneori mai înaintată decît relaţiile empirice care îi sînt contemporane, aşa încît în luptele dintr‑o epocă mai tîrzie să poţi invoca autoritatea unor teoreticieni din trecut?

 

Î.‑ Dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce valoare mai au astfel de termeni fosilizaţi ca „proletariat”, „luptă de clasă”, „exploatare” sau „clasă pentru sine” într‑o lume care se îndreaptă cu toată viteza spre post‑capitalism (post‑industrialism etc.)?

 

S.‑ Pe vremea mea un Proudhon avea parcă gusturi mai rafinate. El propovăduia călătoria spre…”super‑socialism”. Termenul de post‑capitalism, dacă în genere are un sens, înseamnă societatea comunistă. Altfel nu e decît apologetică ieftină şi confirmă spusele noastre din „Manifest”, anume că „în societatea burgheză trecutul domină prezentul”, inclusiv în terminologie.

 

Î.‑ Să fugim de „apologie” ca să dăm de dogme…! Nu spuneai mai sus că sînt lucruri, precum globalizarea, peste care nu se poate trece aşa uşor? Critica ta viza însă un alt capitalism, cel al liberei concurenţe.

 

S.‑ Un mit bine întreţinut. Noi scriam încă din 1847 că „în prezent marea industrie a depăşit libera concurenţă, deşi în prima ei perioadă de dezvoltare ea însăşi i‑a dat naştere”. Cei care n‑au înţeles prea multe din teoria mea economică îmi opun argumentul răsuflat că, vezi domnule, eu nu intuisem faza monopolistă, pe cînd din capul locului eu scriu clar: „În viaţa practică nu întîlnim numai concurenţa, monopolul şi antagonismul lor, dar şi sinteza lor, care nu este o formulă, ci o mişcare…. Sinteza este de aşa natură încît monopolul nu poate să se menţină decît trecînd neîncetat prin lupta concurenţei.” (Miz. fil.)

 

Î.‑ Bine, bine, dar noi trăim acum în era informaţiei. Alvin Toffler o numeşte „Al Treilea Val”, pentru că vine după revoluţia agricolă şi cea industrială.

 

S.‑ Eu cred că producţiile lui literare trebuiesc numite „Al treilea voal”, căci servesc din plin capitalului lăsînd impresia că‑l depăşesc. Deşi a citit „Manifestul”, dovadă cartea sa „Powershift” unde împrumută în mai multe rînduri din el, nu suflă un cuvînt despre ceea ce noi scriam negru pe alb acolo:”Burghezia nu poate să existe fără a revoluţiona neîncetat uneltele de producţie, deci relaţiile de producţie şi prin urmare toate relaţiile sociale”.

 

Î.‑ Dar ce zici de următorul pasaj, care mi se pare întru totul justificat: „Maşinile din Al Doilea Val ‑ genul care‑l înconjurau pe Marx în secolul al XIX‑lea ‑ funcţionau în cea mai mare parte fără nici un fel de feedback. Cuplezi energia, porneşti motorul, şi merge, indiferent de ce se întîmplă în mediul înconjurător” („Powershift”, pg. 412)

 

S.‑ Domnul Toffler, care e o combinaţie de Jules Verne cu Mc Donald’s, vinde futurologie la pachet şi economie politică pe sub mînă. Pentru ca maşinile să poată „merge” e nevoie de ceva mai mult decît să „cuplezi” şi să „porneşti”, trebuie să „angajezi”, adică să cumperi forţă de muncă. Proletarii ‑ aceste anexe vii ale maşinilor ‑, acesta era „feedback‑ul” lor. Şi zău, că nu le era deloc indiferent acestor maşini vii, „mediul înconjurător” mişunînd de contramaiştri şi supraveghetori ai patronului. Un autor serios ca A. Leroi‑Gourhan notează în cartea sa „Gestul şi cuvîntul” următoarele: „Maşina automotrice din secolul al XIX‑lea nu are nici creier, nici mînă. Sistemul său nervos este rudimentar; ea este oarbă. Muncitorul reprezintă, în faţa maşinii, creierul care face ca forţa să devină utilă. El este încă mîna care hrăneşte focul, care asigură materialul uneltei, care orientează şi rectifică”. Toffler ar fi avut ce învăţa de la un asemenea autor.

 

Î.‑ Totuşi maşinile din Al Treilea Val, dimpotrivă, sînt inteligente. Au senzori care absorb informaţie din mediul ambiant, detectează schimbările şi adaptează corespunzător funcţionarea maşinii. Se autoreglează. Diferenţa tehnologică e revoluţionară.

 

S.‑ Parţial just. Maşinile nu sînt totuşi o categorie economică, după cum nu e nici boul care trage plugul. Maşinile nu sînt decît o forţă productivă. Doar folosirea lor este un raport social de producţie, o categorie economică. Capitalul foloseşte maşina, inclusiv pe cea din „Valul Trei”, numai în măsura în care aceasta îl face pe muncitor să lucreze pentru capital o parte mai mare din timpul său, să lucreze mai mult timp pentru altul. Acest aspect este important pentru că aici capitalul reduce ‑ fără nici o intenţie ‑ la minimum munca umană, cheltuirea de forţă pe unitatea de produs. Aceasta favorizează munca degajată şi constituie condiţia eliberării ei.

 

Î.‑ Vorbe…! Disputa capitalism/socialism e caducă. Acum problema proprietăţii se pune în alţi termeni. Cea mai importantă formă de proprietate este acum intangibilă. E supra‑simbolică. E cunoaştere, cum bine spune Toffler.

 

S.‑ Atunci cu siguranţă că el e calic, căci n‑are proprietatea termenilor. Confundă raportul social cu privire la un lucru cu lucrul respectiv. Între proprietatea asupra unei clădiri şi proprietatea asupra planurilor de construcţie a acestei clădiri, de pildă, nu există principial nici o diferenţă, dar nimănui nu i‑ar trece prin cap să locuiască în hîrtie de calc. „Fetiţele dulci” din cabaret şi cele din bordel aduc şi unele şi celelalte profit patronului, deşi într‑un caz ele sînt „intangibile”, ca să preiau expresia lui Toffler, iar în celălalt „tangibile”.

 

Î.‑ Nici măcar nu înţelegi ce susţine Toffler, pentru că gîndirea ta e înrobită depăşitei viziuni de clasă. Astăzi, trăim o mutaţie de putere la locul de muncă. Este una din marile ironii ale istoriei, aceea că un nou gen de angajat autonom ia fiinţă, care, de fapt, este proprietarul mijloacelor de producţie. Aceste noi mijloace de producţie, însă, nu mai sînt de găsit în trusa artizanului, sau în masivele maşinării ale epocii coşului‑de‑fum. În schimb, ele trosnesc în interiorul ţestei angajatului ‑ unde societatea va găsi unica şi cea mai importantă sursă de avere şi putere a viitorului.

 

S.‑ O formulă care face probabil deliciul multor „ţeste” din facultăţile voastre de management. În acest caz ele n‑ar depăşi cu mult nivelul unui Rossi sau unui Torrens de pe vremea mea, economişti în a căror ţeastă „troznea” ideea conform căreia capitalul coincide în întregime cu unealta de producţie în sensul tehnologic al cuvîntului, astfel încît fiecare sălbatic care azvîrlea cu piatra într‑o pasăre era pentru ei un capitalist. Toffler face totuşi un oarecare pas înainte, deoarece la el „noul gen de angajat autonom” azvîrle cu…propriile păsărele. Expresia „angajat autonom”, ori presupune muncă salariată, şi atunci este o contradicţie în termeni, ori presupune o prestare de servicii, adică plata integrală a muncii depuse, şi atunci trebuie să te întrebi pe seama cui trăieşte cel care l‑a angajat?

 

Î.‑ E şi el proprietarul mijlocului de producţie pe care‑l reprezintă creierul său. Şi toţi sînt interconectaţi într‑o economie‑reţea, caracterizată printr‑o redistribuire a cunoştinţelor şi a puterii.

 

S.‑ Să acceptăm deocamdată ideea cu proprietatea asupra „mijlocului de producţie” cerebral. Atunci „una din marile ironii ale istoriei”, de care spuneai că vorbeşte Toffler, se reduce la reinstaurarea economiei simple de mărfuri, căci fiecare îşi vinde propriul produs. Însă aceleaşi cauze dau aceleaşi efecte, mai ales că piaţa mondială e gata formată. Spirala istoriei care a readus astfel producţia simplă de mărfuri va conduce, rapid şi inevitabil, la înlocuirea acesteia cu producţia de mărfuri capitalistă. În loc să‑şi vîndă „ideile”, marea majoritate a „angajaţilor autonomi” îşi vor vinde capacităţile intelectuale capitalului, personalizat poate chiar în cîţiva dintre ai lor. Ce face cumpărătorul cu potenţialul cerebral al celui pe care l‑a angajat, asta nu mai e treaba acestuia din urmă. „Unica şi cea mai importantă sursă de avere şi putere” va fi tot exploatarea forţei de muncă, numai că acum ajunge să fie făcută la un alt nivel şi în forme modificate (exploatare „septică” în servicii, importanţa profitului suplimentar pe monopolul invenţiei, telemunca, subvenţionări din banii publici pentru atragerea sau reţinerea capitalului migrant etc.). Cazul Bill Gates, actualmente cel mai bogat om din lume şi rege al „supra‑simbolicului”, e grăitor.

 

Î.‑ Să nu‑mi spui că şi‑a clădit averea pe „exploatarea” colegilor de colectiv!…

 

S.‑ Răbdare…! Şi‑a început cariera ca simplu „proprietar” al „mijlocului de producţie” cu care citea revista „Popular Electronics”, care i‑a permis să ia cunoştinţă despre primul calculator personal. A creat o companie de programe pentru calculator, numită Microsoft, cu care a avut o ascensiune fulminantă. La 40 de ani e deja o legendă vie. Pe la sfîrşitul lui 1995 revista „Paris Match” îi făcea următorul portret: „Pentru el puterea n‑are mare semnificaţie… După el, cînd atingi deja un asemenea nivel de resurse financiare, banii nu mai au nici o importanţă… După spusele sale, într‑o zi îşi va încetini activitatea iar din imensa avere, peste 95% va fi oferită operelor de caritate”. Doi ani mai tîrziu însă, un articol cu titlul „Atingerea lui Midas” semnala că în grădina lui Bill filantropul, pomul cunoaşterii şi‑a lepădat subit frunzele carităţii pentru cele ale cupidităţii: „Microsoft are prea mulţi bani (exces de capital), şi deoarece legile antitrust şi alte considerente financiare o împiedică să‑i folosească în achiziţii, capitalul lui Bill Gates ţipă după un loc de fructificare…”. În aceeaşi vreme Alvin Toffler îşi hrănea publicul cu panseuri de genul „cunoaşterea e cea care determină economia, nu economia coordonează cunoaşterea”.

 

Î.‑ Şi totuşi personajul pozitiv al „Manifestului”, muncitorul din fabrica capitalistului industrial, muncitor care era prezentat ca un fel de Prometeu modern, s‑a dovedit o falsă promisiune. Toffler avertizează, iată, că noul erou nu mai este lucrătorul cu guler albastru, ci inovatorul (fie înăuntrul, fie în afara unei mari organizaţii) care combină cunoaşterea imaginativă cu acţiunea.

 

S.‑ Mereu aceeaşi strădanie abilă de a muta lucrurile dinspre economic spre tehnologic, cu ajutorul a tot felul de artificii lingvistice gen „cognitariat” sau „proli electronici”. În realitate problema, aşa cum o pune, nu depăşeşte deloc cadrul capitalismului, lucru pe care l‑am arătat în Manuscrisele mele economice, unde scriam că „abia atunci cînd marea industrie a atins un nivel mai înalt şi toate ştiinţele au fost puse în slujba capitalului, iar pe de altă parte, la rîndul lui, sistemul de maşini existent dispune deja de mari resurse” se ajunge că „invenţiile devin atunci o profesiune aparte, iar aplicarea ştiinţei în producţia nemijlocită devine, la rîndul ei, unul din momentele determinante şi stimulatoare”. Eu scriam încă înainte de „Manifest” că „ceea ce în mod obişnuit se înţelege prin muncă mecanică… pe măsura dezvoltării industriei, trece tot mai mult asupra maşinilor” şi că cei ce proclamă, ca mic‑burghezul Max Stirner, „unicitatea muncii ştiinţifice şi artistice” adoptă „un punct de vedere mult mai înapoiat decît cel al burgheziei. De pe acum se consideră că este necesară organizarea acestei munci „unice”.” Măsura în care capitalul şi‑a subordonat inovatorul se vede cel mai bine azi în Statele Unite, unde toate muncile „unice” devin rapid industrii: a gadget‑urilor, show‑business‑ului, inventicii etc.

 

Î.‑ Să fii totuşi de acord cu mine că America „Valului Trei”, cea a economiei serviciilor, desfide afirmaţia gratuită din „Manifest”, cum că munca „a pierdut prin extinderea maşinismului şi prin diviziunea muncii, orice caracter de sine stătător, şi odată cu aceasta, orice atracţie pentru muncitor”.

 

S.‑ N‑am ascuns niciodată că, în general, în producţia capitalistă legile generale se înfăptuiesc în mod foarte complicat şi aproximativ numai ca o tendinţă dominantă. Despre tendinţa reală poţi afla multe citind cartea „Munca naţiunilor”, scrisă în 1991 de fostul ministru american al muncii Robert Reich. Autorul constată că „serviciile de rutină în producţie se găsesc în multe locuri în cadrul unei economii moderne.(…) Ele pot fi întîlnite chiar şi în domeniul luxos al tehnologiei de vîrf. Puţine operaţii sînt mai plictisitoare şi repetitive decît, să zicem, să umpli plăcuţe cu circuite integrate [mîna de lucru feminină din Asia de sud‑est] sau să realizezi foi de programare pentru programe de calculator [informaticienii „miraculoasei” Indii pot spune multe în această privinţă]. Într‑adevăr, contrar celor prezise de profeţii „epocii informaţiei” care vedeau o abundenţă de servicii bine plătite chiar şi pentru cei cu o pregătire elementară, tristul adevăr este că multe profesii de prelucrare a datelor intră uşor în această categorie. Cei care duc greul economiei informaţionale sînt armatele de informaticieni staţionaţi în „birourile din spate” la terminalele computerelor legate de băncile de informaţii din lumea întreagă.(…) „Revoluţia informaţională” poate să ne fi făcut pe unii din noi mai productivi, dar a produs de asemenea grămezi uriaşe de informaţii brute care trebuie prelucrate cam în acelaşi fel monoton în care muncitorii de la linia de asamblare şi, înaintea lor, muncitorii din industria textilă prelucrau alte grămezi de materii prime”. Aceleaşi „operaţii simple şi repetitive” sînt evidenţiate de autor şi la cel de‑al doilea tip de activitate pe care o exercită americanii, prestarea de servicii (pentru public). Abia a treia categorie, cea a „analiştilor conceptuali”, este asociată cu munca într‑adevăr creativă şi eliberată de rutină, dar ea „reprezintă numai 20% în cadrul profesiilor din America”, iar ritmul ei de creştere, iniţial susţinut, „a scăzut considerabil în anii ’80”. Nu confirmă toate acestea, într‑o formă sau alta, mai mult sau mai puţin spusele „Manifestului”?

 

Î.‑ De vreme ce, aşa cum spui mai sus, capitaliştii nu pot exista fără a revoluţiona neîncetat producţia, relaţiile de producţie şi toate relaţiile sociale, de ce trebuie să‑şi mai bată muncitorii capul cu propria lor „eliberare”?

 

S.‑ Pentru că progresul istoric al societăţii capitaliste e asimptotic, nu rectiliniu crescător. Eu afirm în „Capitalul” că adevărata limită a producţiei capitaliste este capitalul însuşi. Producţia capitalistă tinde în permanenţă să depăşească această limită imanentă, dar ea o depăşeşte numai prin mijloace care‑i pun din nou în faţă, pe o scară mult mai largă, aceste limite. Ceea ce Toffler şi ceilalţi ca el iau drept depăşire a capitalismului, nu e decît o fază tîrzie a ceea ce eu denumeam suprimarea capitalului ca proprietate privată chiar în cadrul modului de producţie capitalist.

 

Î.‑ Nelipsitul contorsionism „dialectic”, din care mă îndoiesc că sînt prea mulţi care să înţeleagă ceva!

 

S.‑ Mai ales dacă te joci de‑a „era informaţiei”, fără să‑ţi pese de propria ta informare. Societatea pe acţiuni reprezintă un moment de cotitură în evoluţia societăţii burgheze. Capitalul, care în sine se bazează pe un mod de producţie social şi presupune o concentrare socială a mijloacelor de producţie, capătă aici nemijlocit forma capitalului social (capitalul indivizilor nemijlocit asociaţi) în opoziţie cu capitalul particular, iar întreprinderile sale apar ca întreprinderi sociale în opoziţie cu întreprinderile particulare. Locul capitalistului care activează efectiv e luat de un simplu director, administrator salariat al capitalului altora, ei înşişi simpli capitalişti posesori de bani. Calitatea de proprietar al capitalului este aici complet separată de funcţia lui în procesul real de reproducere. Revoluţia managerială contemporană, bazată pe saltul tehnologiilor de procesare a datelor, aduce în plus în discuţie şi clasicul rol al administratorului salariat, implicînd din ce în ce mai direct producătorii în problemele organizării şi conducerii propriei lor producţii. Ce altceva înseamnă toate acestea decît faptul că „odată cu dezvoltarea marii industrii burgheziei îi fuge, aşadar, de sub picioare baza pe care ea produce şi‑şi însuşeşte produsele”, cum spunem noi în „Manifest”.

 

Î.‑ Ştiu, ştiu lecţia… Adică îşi pierde „orice justificare istorică”. Numai că „istoria” a cam rătăcit drumul. În locul „marii industrii” prevestite, cele care se dezvoltă sub ochii noştri sînt micile firme, infirmînd previziunile „ştiinţifice”.

 

S.‑ Deşi eroarea ţine şi ea de natura muncii ştiinţifice, dacă s‑ar confirma o asemenea evoluţie, ea ar da într‑adevăr cea mai serioasă lovitură teoriilor mele şi ale lui Engels. Ştiinţa are însă prostul obicei de a nu se mulţumi cu ce oferă „ochii noştri”, ea căutînd să descifreze ce se ascunde în spatele aparenţelor. În amintita carte „Munca naţiunilor”, Robert Reich face între altele şi următoarele consideraţii: „Sistemul Clasificării Industriale Standard făcut de guvernul federal este la fel de nefolositor şi anacronic acum ca şi înainte. El defineşte drept „întreprindere” orice fel de firmă, chiar şi una care poate face parte dintr‑o companie mai mare. Astfel, nu este de loc surprinzător că statisticile oficiale arată că numărul de mici „întreprinderi” aproape că s‑a dublat între 1975 şi 1990, creînd milioane de noi locuri de muncă ‑ exact pe măsură ce corporaţia ierarhică, de mare volum, se transforma într‑o reţea de întreprindere descentralizată de valoare superioară. Dar chiar dacă nu ţinem cont de acest artificiu statistic, trecerea de la ierarhiile de mare volum la reţelele de mare valoare ar crea impresia unui centru care se micşorează pentru simplul motiv că marile concerne nu mai angajează direct un număr mare de oameni, şi în cazul reţelelor lor de angajamente indirecte este dificil să se facă o evaluare…. Dar să tragem concluzia firească din aceste date, şi anume că marilor companii le iau locul milioanele de mici firme ‑ înseamnă să fim tributari aceleiaşi gîndiri rudimentare care se manifestă în cadrul discuţiilor referitoare la rivalitatea dintre „producţie” şi „servicii”: ambele categorii nu ţin cont de noile aporturi din cadrul reţelei care modelează noua economie. În cadrul acesteia, concernul nu mai este o „mare” corporaţie, dar nici o simplă sumă a altor companii mai mici. El este mai curînd o reţea de întreprinderi. Centrul său asigură elaborarea strategiilor şi reuneşte toate firele reţelei. Totuşi, unele puncte ale reţelei au de multe ori destulă autonomie pentru a stabili legături profitabile cu alte reţele. Nu există o parte „interioară” şi una „exterioară” a corporaţiei, ci doar distanţe diferite faţă de centrul său strategic.”

 

Î.‑ E o lectură părtinitoare a cărţii amintite. Reich spune, dimpotrivă, că nu există un singur grup sau un singur participant care să „controleze” întreprinderea de valoare superioară în felul în care era controlată întreprinderea de volum superior a „epocii coşului‑de‑fum”. Şi că nu există cineva care să deţină dreptul de „proprietate” asupra ei în sensul tradiţional. Reich se ridică împotriva celor care „perpetuează noţiunea depăşită de proprietate şi control centralizat”.

 

S.‑ Reich este totuşi un membru al clasei sale. El ignoră faptul fundamental, pe care l‑am enunţat nu o dată în principala mea lucrare economică: capitalistul nu e decît capital personificat, înzestrat cu voinţă şi conştiinţă. Iar concentrarea (autovalorificarea) şi centralizarea capitalului constituie tendinţa legică a acestuia, tendinţă care nu poate fi negată prin invocarea formei „reţea”, adică tocmai a acelei forme în care cooperarea capitalistă a muncii îşi găseşte suprema expresie. E ca şi cum ai invoca panteismul ca probă pentru desfiinţarea religiei. Deci noţiunea de proprietate şi control centralizat nu e deloc depăşită în conţinut, deşi nu „noul gen de angajat autonom” îi e adevăratul reprezentant.

 

Î.‑ Bănuiam eu, de vreme ce acceptasei numai temporar ideea cu proprietatea asupra „mijlocului de producţie” cerebral. Negi faptul că creierul va fi unealta viitorului?

 

S.‑ O întrebare pe cît de stupidă pe atît de insinuantă. Omul este prin excelenţă homo faber, făuritor de unelte. E drept că şi animalul produce. El îşi clădeşte un cuib sau un adăpost, ca albina, castorul, furnica etc. Însă el produce numai ceea ce îi trebuie nemijlocit lui sau progeniturii sale; el produce unilateral, pe cînd omul produce universal; produsul animalului aparţine nemijlocit corpului său fizic, pe cînd omul stă liber în faţa produsului său. În primul caz avem o istorie a tehnologiei naturale, adică a formării organelor plantelor şi animalelor ca instrumente de producţie în viaţa lor. În celălalt caz avem istoria formării organelor productive ale omului social, adică a bazei materiale a oricărei forme speciale de organizare socială. Aşa cum unealta manuală a eliberat mîna, unealta informaţională eliberează creierul. De aceea a concepe creierul ca un „mijloc de producţie”, ca „unealtă”, înseamnă a recădea la punctul de plecare, a nega procesul istoric de diferenţiere care face din om o fiinţă generică. Căci universalitatea omului apare sub raport practic, tocmai în universalitatea care face din întreaga natură trupul lui anorganic, în măsura în care natura îi serveşte a) nemijlocit ca mijloc de trai şi b) ca material, obiect şi instrument al activităţii sale vitale. Natura este corpul anorganic al omului, şi anume natura în măsura în care nu este ea însăşi corp omenesc. Sînt lucruri consemnate încă din 1844 în Manuscrisele mele economico‑filozofice. Concepţia despre creier ca „mijloc de producţie” este însă în strînsă concordanţă cu o societate alienată, unde viaţa generică e transformată într‑un mijloc de întreţinere a vieţii individuale.

 

Î.‑ Oricum, calculatorul personal, maşina „Valului Trei”, a ajuns să coste atît de ieftin încît fiecare poate să devină proprietarul mijlocului său de producţie.

 

S.‑ Inevitabilul tablou idilic cu turme de calculatoare păscînd cîmpuri largi de biţi. „Postcapitalismul” îşi are şi el bucolice sale. Trebuie înţeles un lucru: calculatorul electronic, deşi a servit drept bază pentru crearea unui nou sector de activitate, cel informatic, nu reprezintă, el singur, mijlocul de producţie principal al actualului moment revoluţionar. Numai îngemănarea calculatorului electronic cu maşina‑unealtă constituie unealta de tip nou care revoluţionează modul tehnic de producţie în unităţile pînă acum de tip coş‑de‑fum. Robotul „inteligent”, asistat sau, mai precis, căruia i s‑a încorporat un sistem variat şi complex de calculatoare, apare ca reprezentantul cel mai specific al uneltei viitorului. Această unealtă, de fapt un sistem de unelte, va fi legată indisolubil nu numai de producerea valorilor informaţionale, ci şi, cel puţin în egală măsură, de producerea bunurilor materiale, inclusiv producţia de hardware necesară sistemului informatic. Interesat sau nu, lucrurile sînt percepute acum ca şi cum industria ar trebui să lase locul…ciberneticii (termen preluat din grecescul kibernetes = arta de a conduce nava. A fost lansat în 1947 de Norbert Wiener, care a pus la baza ciberneticii principiul feed‑back‑ului). Or, eu am conceput industria nu ca o ramură oarecare, ca specie, ci ca gen. Eu consider că istoria industriei şi existenţa obiectuală constituită a industriei reprezintă cartea deschisă a forţelor esenţiale ale omului, psihologia umană aşa cum se prezintă ea simţurilor noastre. Prin intermediul industriei, spuneam eu în 1844, ştiinţele naturii au invadat într‑o manieră practică viaţa umană, au transformat‑o pe aceasta şi au pregătit emanciparea omului. Industria este raportul istoric real dintre natură ‑ deci dintre ştiinţele naturii ‑ şi om. Ar fi din capul locului o minciună să se spună că una este baza vieţii şi alta baza ştiinţei. Istoria însăşi este o parte reală a istoriei naturii, a procesului de transformare a naturii în om. Cu timpul, conchideam eu, ştiinţele naturii vor îngloba ştiinţa despre om, după cum ştiinţa despre om va îngloba ştiinţele naturii; va fi o singură ştiinţă. În acest ocean de producţie socializată, o revendicare derizorie ca cea a proprietăţii asupra mijlocului „tău” de producţie înseamnă deci un mare pas înapoi, chiar şi în comparaţie cu actualul stadiu al proprietăţii private.

 

Î.‑ Atunci cum se face că robotizarea n‑a dobîndit totuşi ritmurile fenomenale care se previzionau, în vreme ce calculatoarele personale se răspîndesc ca ciupercile după ploaie?

S.‑ Problema asta ridică şi o chestiune de principiu: limitele progresului tehnico‑ştiinţific într‑o societate care produce în condiţii capitaliste. Micşorarea cantităţii totale de muncă care intră în marfă pare să fie caracteristica esenţială a sporirii forţei productive a muncii, indiferent de condiţiile sociale ale producţiei. Într‑o societate în care producătorii îşi reglează producţia după un plan dinainte stabilit, şi chiar în producţia de mărfuri simplă (nu capitalistă), productivitatea muncii s‑ar măsura în mod necondiţionat după acest criteriu. Pentru capital însă, legea forţei productive crescînde a muncii nu prezintă întotdeauna importanţă. Pentru capital această forţă productivă creşte nu atunci cînd se economiseşte în general muncă vie, ci numai cînd, la partea plătită de muncă vie, se economiseşte mai mult decît se adaugă la munca trecută, aşa cum am arătat în „Capitalul”. Altfel, întreprinzătorul n‑are nici un interes să introducă maşina cea nouă. Şi cum, prin introducerea ei, maşinile lui de pînă acum, încă neuzate, şi‑ar pierde pur şi simplu valoarea prin uzură morală şi i‑ar pricinui o pierdere reală, el se fereşte, bineînţeles, să facă o asemenea prostie. Concurenţa „robotului” uman, iată deci unul din factorii principali care frînează, în cadrul actualelor relaţii de producţie, introducerea pe scară largă şi în proporţii de masă a uneltei de tip nou care este robotul.

 

Î.‑ Dar tocmai domeniul personal infirmă o asemenea „legitate”: nu numai calculatoarele personale ci şi roboţii casnici (meşteşugăreşti, de bucătărie etc., toţi înzestraţi cu senzori, microprocesoare şi programatoare) se răspîndesc în proporţii de masă.

 

S.‑ Eu aş fi mai precaut cînd compar consumul capitalist direct productiv cu cel personal. Într‑un caz robotul are rolul de a stoarce vlaga salariatului, în celălalt de a i‑o cruţa pentru a diminua cheltuielile cu reproducerea forţei de muncă (în ultimă instanţă, salariul). Asta nu infirmă ci confirmă „legitatea”. De altfel, privită din punct de vedere strict productiv, actuala folosire a „mijloacelor de producţie” personale e departe de a excela prin eficienţă. Numai o mică parte din calculatoarele la domiciliu sînt utilizate la adevărata lor capacitate, restul rulează intermitent mici programe de rutină, oferă jocuri sau…stau nefolosite, victime ale snobismului sau prejudecăţilor consumeriste ale proprietarilor lor. Acelaşi lucru şi despre folosirea roboţilor casnici, atîta vreme cît se menţine actuala gospodărie separată.

 

Î.‑ Spuneai mai sus că nu „noul gen de angajat autonom” e adevăratul reprezentant al proprietatăţii şi controlului centralizat” capitalist. Atunci cine?

 

S.‑ Pentru a răspunde, trebuie să vedem mai întîi cine e personajul principal în piesa globalizării. Mai presus de capitalul industrial şi comercial, acest personaj este capitalul purtător de dobîndă, anume capitalul care în calitatea lui de capital devine marfă. E vorba de dezvoltarea sistemului de credit şi, o dată cu aceasta, de posibilitatea mereu crescîndă pentru comercianţi şi industriaşi de a dispune, prin intermediul bancherilor, de toate economiile băneşti ale tuturor claselor societăţii, precum şi de concentrarea progresivă a acestor economii în mase mari, capabile să acţioneze ca un capital bănesc, imprimînd tot mai mult capitalului de împrumut un caracter social general şi aducîndu‑l în acelaşi timp pe piaţa financiară. Permiţînd ca actele de cumpărare şi de vînzare să fie mai distanţate între ele, el serveşte astfel ca bază a speculaţiei. Iată ce scrie în cartea sa „Corporaţiile conduc lumea” (1995) David Korten, el însuşi un reprezentant al burgheziei, despre proporţiile pe care le‑a atins actuala dezvoltare a sistemului de credit: „Computerizarea şi globalizarea au contopit pieţele financiare într‑un singur sistem mondial în care o persoană individuală la un terminal poate fi tot timpul la curent cu fluctuaţiile de preţuri pe toate pieţele majore şi poate executa schimburi aproape instantaneu în oricare dintre ele, sau chiar în toate. (…) Deciziile de investiţii care odinioară erau luate de persoane individuale, sînt acum concentrate în mîinile unui grup relativ mic de directori de investiţii profesionişti. (…) Între timp, a existat o consolidare masivă a sistemului bancar,… concentrînd controlul asupra uriaşelor rezerve de fonduri din cadrul marilor bănci internaţionale emitente. (…) Sistemul financiar funcţionează tot mai mult ca o lume aparte la o scară care micşorează la puteri extrem de ridicate sectorul productiv al economiei mondiale, funcţionînd ea însăşi tot mai mult la cheremul valurilor masive de bani pe care participanţii la jocul finanţelor îi rotesc în toată lumea la intervale de jumătăţi de secundă.”

 

Î.‑ Din nou selectezi numai ce‑ţi convine. Autorul vorbeşte în cartea amintită şi de lucruri incomode pentru concepţia ta, ca de pildă de „separarea banilor de valoare”.

 

S.‑ În calitatea sa declarată de exponent al burgheziei mijlocii americane, nu i se poate cere nici lui să se elibereze de prejudecăţile şi limitările clasei sale. Folosindu‑se de exemplul pueril al băncilor care împrumută una de la alta, aşa‑zisa escaladare a datoriilor, Korten ajunge la filozofala descoperire a unei sume de bani pe care sistemul i‑a creat iniţial „din nimic”. Celălalt mod de „a face bani fără să produci valoare” ar fi, după părerea sa, „supralicitarea valorii activelor”. Acestor domni, mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi, care cred că e vorba de sporirea cantităţii de bani „care circulă în economia financiară, independent de vreo creştere a producţiei de bunuri şi servicii reale”, le‑am dat de mult răspuns în ultimul volum al „Capitalului”: „Transformarea capitalului total în capital bănesc fără ca să existe persoane care să cumpere şi să valorifice mijloacele de producţie ‑ forma sub care se prezintă capitalul total, cu excepţia acelei părţi relativ mici care există sub formă de bani ‑ este, fireşte, o absurditate. O şi mai mare absurditate ar fi să presupunem că, pe baza modului de producţie capitalist, capitalul ar da dobîndă fără să funcţioneze în calitate de capital productiv, adică fără să creeze plusvaloare, din care dobînda este doar o parte, că modul de producţie capitalist şi‑ar putea continua mersul fără producţia capitalistă. Dacă un număr infinit mai mare de capitalişti ar voi să‑şi transforme capitalul lor în capital bănesc, rezultatul ar fi o colosală depreciere a capitalului bănesc şi o colosală scădere a ratei dobînzii; multora dintre ei le‑ar fi curînd imposibil să trăiască din dobînzile lor, ar fi deci nevoiţi să se transforme din nou în capitalişti industriali.”

 

Î.‑ Vorbeşti în „Manifest” de burghezi şi proletari. N‑ai prevăzut însă triumful clasei de mijloc, care în America, mai mult ca oriunde, îţi rîde în nas.

 

S.‑ Asta prindea, poate, în deceniile trecute. Ultimele evoluţii ar trebui să te facă mai circumspect. Amintitul Robert Reich a destinat în cartea sa „Munca naţiunilor” (1991) un capitol special veniturilor americanilor. Iată cum descrie el evoluţia „clasei mijlocii” americane: „Imaginaţi‑vă un val simetric care are înălţimea maximă la mijloc şi care coboară treptat către cele două extremităţi pînă se contopeşte cu orizontul. De‑a lungul anilor ’50 şi ’60, repartiţia veniturilor în Statele Unite ajunsese să semene cu un astfel de val. Majoritatea americanilor se înghesuiau la mijlocul valului, bucurîndu‑se de nivelul mediu. Erau mai puţini americani foarte săraci sau foarte bogaţi care se aflau la extremităţi. (…) Dar, începînd cu mijlocul anilor ’70 şi accelerîndu‑se în anii ’80, creasta valului a început să se deplaseze către extremitatea celor săraci. Mai mulţi americani erau săraci. Mijlocul valului a început să scadă, o dată cu reducerea numărului americanilor cu venituri mijlocii. ” În tot acest timp, „bogaţii deveneau mult, mult mai bogaţi”. Este interesant că alte cîteva economii dezvoltate ‑ care au o politică diferită în domeniul impozitelor şi asigurărilor sociale comparativ cu Statele Unite şi creşteri demografice diferite ‑ au trecut printr‑o schimbare similară către inegalitate. Faptul că decalajul s‑a accentuat în mod evident în Marea Britanie în perioada în care Margaret Thatcher a fost prim‑ministru nu e poate o surpriză, dar chiar şi blînda, social‑democrata Olandă nu a fost imună la această tendinţă. Revenind la America, actuala ţară‑fanion a modului de producţie capitalist, iată ce mai constată Reich: „În anii ’90, multe locuri de muncă nu reuşeau să ofere un salariu care să asigure un trai decent. Mai mult de jumătate din cei 32,5 milioane de americani ale căror venituri se aflau sub pragul oficial de sărăcie ‑ şi aproape două treimi din toţi copii săraci ‑ trăiau în familii în care cel puţin o persoană muncea. Aceasta e proporţia cea mai ridicată a săracilor care muncesc din toată perioada postbelică. (…) În rîndul lucrătorilor cu normă întreagă pe tot anul, numărul celor săraci a crescut şi mai mult ‑ cu 43 %. De fapt, familiile cu doi părinţi în care exista o persoană care lucra normă întreagă au coborît şi mai mult sub limita de sărăcie, mai mult decît alte familii, chiar şi decît cele susţinute de un singur părinte sau de asistenţa socială”. E greu de crezut că aceşti nefericiţi, gratulaţi odinioară cu fălosul calificativ de americani „mijlocii”, ar zîmbi neapărat dispreţuitor la citirea „Manifestului Comunist” (mă refer la cei lipsiţi de prejudecăţi). Mai probabil că ar cădea pe gînduri.

 

Î.‑ Şi ar da fuga să se înscrie la comunişti… Haida de! „Socialismul real” i‑a vindecat pe muncitorii occidentali de rătăciri extremiste. Ca să nu mai vorbesc de cei din estul Europei. Pauperismul muncitorului modern, pe care‑l vîntură atîta „Manifestul”, nu s‑a confirmat în Occidentul capitalist.

 

S.‑ Există pauperism absolut şi pauperism relativ. În societatea dominată de capital, primul se manifestă ciclic şi acut, ultimul cronic şi permanent. Ceea ce contează este tendinţa fenomenului, nu izolarea mai mult sau mai puţin interesată a unei anume perioade sau alteia. Să luăm din nou exemplul Statelor Unite, adică unul din cele mai favorabile pentru marfa forţă de muncă. Seriosul studiu de sinteză al lui Robert Reich, despre care am mai vorbit, evidenţiază un clar proces de enclavizare a Americii după criterii sociale. Păturile sociale din vîrf, „analiştii conceptuali” după expresia autorului, „îşi iau în serios responsabilităţile ce le revin ca cetăţeni, dar comunităţile pe care ei le creează sînt formate numai din cetăţeni care au venituri apropiate de ale lor. În acest fel, analiştii conceptuali se despart pe neştiute de publicul mare şi diversificat din America, separîndu‑se în enclave omogene, în interiorul cărora cîştigurile lor nu trebuie să fie distribuite unor oameni mai puţin norocoşi decît ei.(…) Acelaşi model de separare a devenit evident pe o scară mai mare în principalele oraşe americane.(…) Noua comunitate a celor cu venituri apropiate care are puterea de a percepe impozite şi de a aplica legea, devine astfel un oraş distinct în interiorul unui alt oraş”. Constatările autorului nu lasă nici urmă de tăgadă: „Problema este exact aceasta: pe măsură ce americanii continuă să se separe în funcţie de ceea ce cîştigă, transferarea finanţării serviciilor publice de la guvernul federal către state şi de la state la oraşe a fost încă o măsură de a‑i scuti pe cetăţenii mai bogaţi ai Americii să preia din greutăţile americanilor mai puţin favorizaţi.(…) În cele patru cincimi de americani rămaşi în urma separării analiştilor conceptuali se află mulţi negri săraci, dar discriminarea rasială nu este motivul principal al acestei separări şi nici consecinţa necesară. Albii cu venituri mici sînt şi ei discriminaţi; analiştii conceptuali negri sînt adeseori acceptaţi. Discriminarea este mai curînd economică decît rasială (deşi în America discriminarea motivată economic duce adesea la discriminarea rasială de facto)”. Doctorul în economie David Korten, a cărui carte am amintit‑o de asemenea mai sus, scrie: „Prăpastia care îi desparte pe bogaţii şi săracii lumii, atît în interiorul unei ţări, cît şi între două state este ireconciliabilă şi crescîndă.” În cazul Americii: „Din 1977 pînă în 1989, venitul mediu real al celor mai bogate 1% dintre familiile americane a crescut cu 78%, în vreme ce acela al celor mai sărace 20% dintre familii a scăzut cu 10,4%. Astfel că cei mai săraci dintre americani au ajuns într‑o sărăcie absolută, nu numai relativă. Ceea ce nu ne spun aceste cifre este că aceste scăderi absolute ale veniturilor s‑au întîmplat în ciuda faptului că angajaţii din 1989 munceau mai multe ore decît în 1977 şi în mult mai multe familii existau doi salariaţi cu normă întreagă pe măsură ce tot mai multe femei se angajau. Pentru multe familii americane între cele mai sărace 60%, chiar şi cu mai multe ore de muncă şi cu şansa cîştigării unui ban în plus, venitul nu era suficient pentru acoperirea scăderii salariilor.”

 

Î.‑ Bieţii proletari occidentali! Abia îşi mai duc zilele cu casă proprie şi maşină în curte.

 

S.‑ O replică „profundă”, demnă de un luminat spirit liberal. Capitalul, care în genere e bazat pe concurenţă, şi deci pe invidie, îşi personalizează faţă de muncitor această josnică înclinaţie pe calea ocolită a condescendenţei. Casa muncitorului se constituie, ce‑i drept, ca o rezervă de avuţie în natură şi care, realizată în bani, i‑ar permite să scape un timp (dar cîtă vreme?) de salarizare, şi poate i‑ar permite, în prezent, diminuînd cu cheltuielile de chirie costul reproducerii forţei de muncă, să facă faţă mai uşor restricţiilor de venit (scăderea salariului, pensie) şi chiar întreruperii angajării (şomaj, greve etc.). Dar, cum spune Michel Verret în „L’espace ouvrier” (1979), „rezerva de avuţie reprezentată de casă, presupunînd chiar că e în proprietate deplină, e departe de a oferi muncitorului garanţiile de securitate pe care el le‑ar aştepta pentru viaţa sa activă. Engels o subliniază: realizarea monetară a locuinţei e întotdeauna posibilă pentru individ în perioadă normală, nu pentru clasă sau grupul de clasă în perioadă de criză [cînd toţi caută să vîndă]”. Apoi, în orice perioadă, şi în special în cea de criză, „proprietatea asupra casei se poate transforma într‑un inconvenient major:

‑ Leagă muncitorul de locul de domiciliu şi prin asta îl face să piardă avantajele mobilităţii în recursul defensiv contra instabilităţii ocupaţiei, dar şi în recursul ofensiv pentru căutarea unui salariu mai bun, în cadrul sau în afara ocupaţiei actuale.

‑ Atîta vreme cît împovărează muncitorul cu sarcina plăţii datoriei, ea îl împinge să consimtă, pentru a‑şi păstra sau spori salariul, la supraexploatarea forţei sale de muncă, fie ca plusvaloare absolută (ore suplimentare, lungirea zilei de muncă), fie ca plusvaloare relativă (prime de productivitate, intensificarea efortului), în timp ce‑i diminuează paralel capacitatea de grevă, deci de împotrivire virtuală la exploatare.

‑ În fine, pe termen scurt sau lung, ea tinde, prin utilizarea devenită gratuită a uneia din principalele valori constitutive a cheltuielilor cu reproducerea forţei de muncă, să diminueze în aceeaşi măsură valoarea acestei forţe de muncă, atît sub forma salariului muncitorului activ [cuantumul chiriei se deduce din salariu] cît şi sub forma pensiei muncitorului inactiv [care şi ea se deduce din salariu].

Astfel, se poate pune problema de a şti dacă avantajele economice ale proprietăţii asupra locuinţei nu ajută mai mult capitalului decît muncitorului. Şi dacă inconvenientele de clasă nu sînt la fel de mari pentru muncitorul cu proprietate asupra locuinţei ca şi pentru cel ce nu o are.” Un lucru e sigur: „e nevoie de mai mult decît de proprietatea asupra casei sale pentru a face din muncitor un burghez. Poate că ea chiar îl leagă mai strîns de condiţia sa [de muncitor] decît îl dezleagă de ea. Dacă îl leagă de condiţia burgheză, şi într‑un sens ea o face, nu e poate decît în idei, sau, cum se zice, în ideologie, aşa cum ieri parcela lega micul ţăran de marea proprietate funciară. Dar aşa cum nici parcela, nici iluziile ei, nu l‑au făcut pe ţăran mare proprietar, nici nu l‑au ferit în final de proletarizare, nici proprietatea asupra casei, nici iluziile imobiliare care i se transferă, nu fac din muncitor un burghez, nici nu‑l scutesc de exploatarea de clasă”. Lucrurile se prezintă asemănător şi în ce priveşte autoturismul propriu.

 

Î.‑ Adică tocmai simbolul mobilităţii pus pe acelaşi plan cu proprietatea imobiliară. Zău că nu încetez să mă minunez la cît de perversă devine această „dialectică” cînd încape pe mîna unor oamenilor abili. Zeul automobil constituie pentru occidental, şi în special pentru american, efigia individualităţii şi a libertăţii umane.

 

S.‑ Eu aş spune mai curînd a individualităţii şi libertăţii burgheze. Asta e cît se poate de firesc într‑o societate în care maşina îl domină pe producător. Max Horkheimer, reprezentant de frunte al „Şcolii de la Frankfurt”, scrie în una din scrisorile sale trimise din America: „Mecanismele care guvernează omul în timpul său liber (loisir) sînt absolut asemănătoare cu (cele) care reglează munca sa. Aş merge chiar mai departe: azi cheia înţelegerii modelelor comportamentale în sfera consumaţiei este situaţia omului în producţie, ritmurile uzinei, organizarea birourilor şi a locurilor de muncă; astăzi consumaţia tinde să dispară; sau, nu trebuie oare spus mai degrabă ‑ se întreabă autorul scrisorii ‑ că a mînca, a bea, a iubi, a dormi devin „consumaţie” (în măsura în care această „consumaţie” implică deja că omul a devenit maşină, atît în exteriorul atelierului, cît şi în interior)?” Căci, în condiţiile aplicării ştiinţei la producţie, cînd bogăţia produsă, de‑abia acum devine fabuloasă, capitalismul într‑adevăr este în stare să satisfacă necesităţile primare, elementare ale producătorilor. Acest fapt însă, nu împiedică acumularea secretă a masei plusvalorii, consumul de masă fiind chiar condiţia reproducţiei lărgite a capitalului. Imediat după război, americanii au fost sfătuiţi că este datoria lor patriotică să consume. „Salvarea economică, atît naţională cît şi personală nu are nimic de a face cu banii puşi la ciorap” spunea în 1953 o reclamă pentru Gimbels, magazinul universal din New York. „Fortune”, principala revistă americană de afaceri (la care a scris o vreme şi…Alvin Tofler), îi ţinea isonul: „Supravieţuirea economică depinde de consum. Dacă vrei să ai mai multă prăjitură mîine, trebuie să mănînci mai multă prăjitură azi. Cu cît consumi mai mult, cu atît vei avea mai mult şi cu atît mai repede.” Şi americanii au consumat din plin „prăjitura”: numărul automobilelor proprietate personală a crescut de la 10 milioane în 1949 la 24 milioane în 1957, smulgînd astfel admiraţia preşedintelui celei mai mari companii de fabricaţie a automobilelor şi făcîndu‑l să lanseze celebra (şi semnificativa) formulă „Ce este bun pentru ţară este bun şi pentru General Motors şi invers”. Nu e lipsit de interes faptul că ceea ce toate ziarele lumii titrau recent cu litere de‑o şchioapă ca fiind fuziunea secolului, cea mai mare fuziune din istoria industrială a omenirii, a avut drept scenă tot industria automobilului. Adresîndu‑se tuturor muncitorilor (solvabili) ai lumii, capitalul le poate striga acum ca în celebrul anunţ: „Dacă nu trăiţi ca să şofaţi, măcar şofaţi ca să trăiesc eu!”.

 

Î.‑ Nu s‑ar spune că dai prea mare importanţă consumului personal al muncitorilor.

 

S.‑ Eroare grosolană! Eu spun doar că preţul mijlociu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a‑şi reproduce viaţa ca atare. Comuniştii nu vor nicidecum să desfiinţeze această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine. Ei vor să desfiinţeze numai caracterul mîrşav al acestui mod de însuşire, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul, trăieşte numai în măsura în care o cer interesele clasei dominante. Dar de aici nu rezultă că după amintita răsturnare socială producătorii se vor limita numai la această însuşire personală, în care de altfel rezidă necesitatea istorică a proprietăţii private. Aproprierea (însuşirea) sensibilă (deci practică, nu doar ca proiect) pentru om şi de către om a esenţei şi vieţii umane nu trebuie înţeleasă doar în sensul de desfătare directă, unilaterală, nu doar în sensul de a poseda, a avea. Omul îşi apropriază (însuşeşte) esenţa sa omnilaterală într‑un mod omnilateral, deci ca om total. Proprietatea privată îi face pe oameni atît de stupizi şi unilaterali (un sociolog, Lewis Mumford, chiar îşi intitulează o carte „Omul unilateral”), încît un obiect devine al lor abia din momentul cînd îl au, cînd deci există pentru ei sub formă de capital sau cînd este nemijlocit în posesia lor, cînd îl mănîncă, îl beau, îl îmbracă, îl locuiesc etc., pe scurt cînd îl folosesc. Suprimarea proprietăţii private înseamnă, prin urmare, emanciparea totală a tuturor simţurilor şi însuşirilor omeneşti. Trebuinţa sau desfătarea îşi pierd caracterul egoist, iar natura îşi pierde utilitatea nudă, întrucît utilul devine util omenesc (şi nu „economic”). Iar simţul şi desfătarea celorlalţi oameni devin propria ta apropriere (însuşire). De aceea, pe lîngă aceste organe nemijlocite, se dezvoltă organe sociale, sub forma societăţii (mai întîi de toate trebuie să evităm a opune din nou „societatea”, ca abstracţie, individului. Individul este fiinţă socială). Aşa, de pildă, activitatea în colaborare nemijlocită cu alţii etc. devine un organ de manifestare a propriei tale vieţi şi un mod de a apropria (însuşi) viaţa umană. Cum spune şi „Manifestul Comunist”: „Locul vechii societăţi burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora”.

 

 

MAK GHEORGHIU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*