MAGUL, CAVALERUL RATACITOR – EFIGIA si EPITAFUL / Poveste de Sfintul Craciun

01.01.12 by

MAGUL, CAVALERUL RATACITOR – EFIGIA si EPITAFUL / Poveste de Sfintul Craciun
“Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim că mărturia lui e adevărată.”
( Ioan 21/24)
 
 Vestea despre întoarcerea lor se răspîndise în cetate de cîteva zile. De la rege, cavalerii săi şi pînă la ultimul argat, toţi, bărbaţi, femei şi copii fuseseră cuprinşi de însufleţire. Doar preoţii se încruntaseră şi chemaseră Cuvîntul lui Dumnezeu în sprijinul neîncrederii lor. Însă nu‑i băga nimeni în seamă. Aceeaşi întrebare şi speranţă, aceeaşi teamă şi uşurare, acelaşi rîs şi aceleaşi lacrimi zbuciumau sufletul atît al porcarului, cît şi al regelui.
Trecuseră peste ei ani de războaie neîntrerupte, ani de foamete şi ciumă, ani de îngheţuri şi secetă, ani parcă de sfîrşit de lume, scriau cronicarii, oftau schimnicii şi întreaga cetate se ruga acum pentru izbăvirea pe care cei doi aleşi puteau să i‑o aducă.
Magul şi Cavalerul Rătăcitor fuseseră trimişi să caute, să afle şi să aducă Efigia şi Epitaful, după cum spuneau înţelepţii din vechime, singurele în stare să făurească mult dorita cheie a izbăvirii oricui în viaţă. Căci în faţa Morţii, se ştia, cu toţii sîntem egali.
Degeaba încercaseră preoţii să propovăduiască, „…aşa trebuie să fie, pentru păcatele voastre Dumnezeu şi‑a întors faţa de la voi…”, fiindcă ei înşişi necinsteau Scriptura. Oamenii, de la rege la porcar, ştiau că şi popii minţiseră, huliseră, curma­seră viaţa semenului. Ştiau prea bine că Domnul are căile Lui şi puţini sînt cei aleşi. Se rugaseră totuşi, dar parcă era prea tîrziu. Aşa că, înnebuniţi de spaime, hotărîseră. Aşa că trimiseseră Magul şi Cavalerul Rătăcitor să le afle izbăvirea, Efigia şi Epitaful.
Ningea cu fulgi mărunţi răsuciţi de firave fuioare de vînt şi era soare şi mîine avea să fie Crăciunul. Semn bun, îşi spuneau. Şi rîdeau pentru norocul lor. Cu mic, cu mare ieşiseră în faţa porţilor cetăţii: regele şi cavalerii săi, numai blănuri de jder şi hermină, catifea vişinie, diamante şi safire, armuri străluci­toare, panaşe înfoiate, armăsari cu greu stăpîniţi. Iar episcopii şi cardinalii cu aur şi purpură, iar poporul cu mîinile, faţa şi gîtul spălate, cu pletele colcăind de păduchi, dar desţelenite, în haine de sărbătoare stînjenindu‑l, şi freamăt şi mare aşteptare simţeai acolo, în faţa porţilor cetăţii. Din poruncă regală, cîrciumarii dăruiseră vin şi cîrnaţi, saltim­bancii se rostogoleau prin zăpadă şi, toţi, toţi îşi doreau izbăvirea.
Porci şi găini se strecurau printre picioarele mulţimii. Picioare care loveau. Grohăitul scurt sau guiţatul, cotcodăcitul în fel şi chip şi hohotele într‑un curios zumzet de veselie plutind o dată cu fulgii în lumina soarelui. Deodată se făcu tăcere. Doar cîrîitul unui cocoş, mîrîitul vreunui cîine, un nechezat înfundat. Apoi, cîmpia netulburată în albul ei; atît de întunecată şi întinsă pădurea din apropierea cetăţii.
Cei doi ajunseră în dreptul uriaşului arc de piatră cenuşie al porţii cetăţii. În faţa regelui, descălecară. O simplă şi scurtă plecăciune. Magul: înalt, drept, uscat, cu tunica ponosită şi mantia zdrenţuită la poale. Doar toiagul fermecat părea să‑i fi rămas acelaşi. Cavalerul Rătăcitor: puternic, avînd pri­virea aspră şi chipul îmbătrînit, dar liniştit şi semeţ fiind în armura lui scrijelită. Doar spada părea că zvîcneşte în pumnul strîns pe mînerul ei.
Regele răspunse la salut şi le porunci să vor­bească. Şi povestiră molcom, cînd unul, cînd celă­lalt, fiecare arătînd prin cuvinte uimitor de simple, atît de meşte­şugit alese, cum colindaseră lumea în lung şi‑n lat şi cum doar împreună reuşiseră să se întoarcă teferi din căutarea lor, căci Efigia şi Epitaful au avut protectori şi tăinuitori neînchipuit de puternici.
Clare şi răsunătoare, cuvintele lor înfiorau sufle­tele, le încordau precum corzi de arc gata să plez­nească.
În sfîrşit, regele îi întrebă răspicat. Şi dintr‑o dată totul asurzi, atît de adîncă fu tăcerea.
Ochii luminaţi ai Magului şi cei senini ai Cavalerului Rătăcitor se întîlniră. Nimeni nu văzu zîmbetul lor ca un fulg topit de buze înfierbîntate.
– Spuneţi! răsună încă o dată aspră şi nerăb­dătoare porunca regală, iar mulţimea făcu un pas înspre cei doi.
– Aşteptaţi! îi sfătuiră obosiţi.
Fulgerător Magul înălţă toiagul fermecat, iar Cavalerul Rătăcitor roti spada.
Doar nu aveau de gînd să se omoare tocmai acum, în ceasul izbăvirii?! Tocmai acum cînd Efigia şi Epitaful aflate, ştiute, le dăduseră putere de îngeri? Se îngroziră toţi, atît regele, cît şi porcarul. Însă Magul se răsuci pe neaşteptate îndreptîndu‑şi toiagul înspre oamenii de pe partea lui. Spada şuieră înspre cei de pe partea Cavalerului Rătăcitor.
– Aşteptaţi! biciuiră aerul vocile celor doi.
Cîteva femei ţipară înăbuşit, cîţiva cavaleri traseră frîiele şi armăsarii ridicaţi pe două picioare nechezară.
– Aşteptaţi! şi cei doi păşiră repede fandînd o dată, de două ori.
Mulţimea se trase înapoi strîngîndu‑şi rîndurile, sute de inimi zvîcniră şi ochii se rotiră ca la vitele înnebunite de spaimă, la fel la toţi, cu toţii odată.
Magul îşi îndreptă trupul coborîndu‑şi toiagul fermecat. Cavalerul Rătăcitor îşi linişti spada şi le întoarse încet spatele.
– Am spus, auziră oamenii şoapta de piatră.
Cei doi încălecară.
Zgomotul copitelor. Clipe în şir, doar zgomotul copitelor, din ce în ce mai stins.
Într‑un tîrziu, prima sudalmă. Apoi cealaltă şi celelalte. Şi urletul acelaşi, unul. Şi pietrele şuie­rînd. Şi oştenii dînd pinteni cailor. Cavalerii cumpă­nindu‑şi lăncile. Preoţii ţîşnind în faţa mulţimii şi ridicînd Crucea. Şi Dumnezeu şi păcatele…
Iar Magul şi Cavalerul Rătăcitor ca două duhuri topindu‑se în depărtare, înstrăinate de furia spaimei oarbe. Dar ocrotite de jocul fulgilor, de liniştea neclintită a cîmpiei şi a pădurii, şi de Efigie şi de Epitaf.
Amin.
În ajun de Crăciun.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*