Magie neagră la Valea lui Alb

21.04.15 by

Magie neagră la Valea lui Alb

Şi cum ziseşi, Tită, o făcuşi?
– O făcui, Costele. I-am făcut-o varză, îţi spusei…
– Hai, bă Tită, glumişi?!
– Nu! Cum îţi spusei, o făcui! …A dracului bucăţică!
– Bine, Tită… Da, ştii ce? Mai fute-o odată, să văd şi eu!
 
 
Ţipăt de cucuvea
 
Luna se căţărase sus, deasupra salcâmilor din marginea satului. De-acolo, arunca asupra lor o lumină palidă. Umbrele celor trei, Tită, Marcela şi Costel, înţepeniseră pe mirişte. Păreau trei fantome deşirate de-a lungul lizierei de salcâmi. Nu departe, la câteva sute de metri doar, Satul… Dormea. Dormeau şi rudarii de dincolo de biserică, dormeau şi românii, obosiţi de munca de peste zi, dormeau până şi câinii. Locul părea mort.
…În liniştea nopţii, cuvintele lui Costel, bărbatul Marcelei, aduceau mai degrabă a ţipăt de cucuvea. Vorbea gâjâit, de parcă n-ar fi avut aer, prelungind sunetele.
– Băăă, n-auzişi?! Mai fute-o odată!
Respiraţia femeii acoperea foşnetul uscat al crengilor de salcâm, încă neînmugurite. Bărbatul ei ştia bine chemarea asta. O auzise de atâtea ori când făceau dragoste. Femeia era ca un ceas viu, ale cărui bătăi se accelerau şi se amplificau, târându-l cu ele. Toate din jur dispăreau dintr-o dată, ca şi cum n-ar fi fost, iar el se arunca în acel vârtej ameţitor. Nu-i putea rezista. O clipă, la început, se vedea copil, îmbulzindu-se vara în ghiolul cel mare al Oltului. Uita şi de el, şi de vorbele lui Tită, şi de toate…
Dar acum trebuia să fie tare, plănuise de multă vreme asta… Se uita la Tită, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Prins în acelaşi vârtej, băiatul se dezbrăca tremurând, grăbit. Aruncase treningul pe mirişte, iar acum se chinuia să-şi scoată chiloţii descoperind în lumina gălbuie a lunii un mădular uriaş, ca un par. Ace reci, sute de ace, împunseră inima lui Costel. Nici când a vândut turma de oi, sus, la Horezu, şi a văzut grămada aceea de sute foşnitoare nu a reacţionat aşa. Părea că mădularul lui Tită nu se mai termina… Marcela, furată de aceeaşi privelişte, se dezbrăca o dată cu Tită, ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo. Mai apucă să vadă în lumina lunii sfârcurile închise la culoare ale sânilor ei şi auzi, răguşite, cuvintele lui Tită:
– Hai, fă!
Şi-o dată cu vorbele, mădularul ţapăn al băiatului pătrunse în trupul femeii şi cei doi, ca un zvâcnet al pământului, se prăbuşiră la picioarele lui.
Costel îşi aminti de aparatul din buzunar. Aşeză toporul jos, la picioare, şi cu grijă, deschise reportofonul. Apoi încrucişă mâinile şi privi năuc zvârcolirile celor doi. Toţi balaurii din lunca Oltului se băteau în capul şi în sufletul lui.
 
Cofraj 7
 
E cald. Imposibil aproape. Prietenul meu, jurnalist la o publicaţie în paginile căreia o găină fătase pui vii (!), conduce o Dacie, hârbuită şi ea de drumurile olteneşti. Coborâm de la Rm. Vâlcea pe lângă Olt. El, fiind de-acolo, cunoaştea zona. Ca să trimită la jurnalul unde era angajat relatări despre fel şi fel de crime, făcuse sute, poate chiar mii, de incursiuni în satele risipite de-o parte şi de alta a Oltului. „Mircea – căci aşa îmi spune el – nici nu mai ştiu numărul pomenilor la care am mâncat! Nici popă de mă făceam, şi nu mergeam la atâtea înmormântări, le-aş fi avut în grijă doar pe cele din parohia proprie.”
În Vâlcea şi în judeţele vecine, îl cunosc aproape toţi poliţiştii, procurorii, medicii legişti, avocaţii… Nu a scăpat nici o crimă mai ciudată petrecută la sud de Carpaţi, nici un furt care ar putea să stea la loc de cinste într-o carte a recordurilor urâte… Imediat ce mi-a zis de poveste, pe care el o ştia şi o relatase pe baza anchetei poliţiştilor şi documentelor din dosarul procesului, i-am propus să facem împreună un drum la faţa locului. Îl prevenisem. „O să fie o documentare dificilă, i-am spus eu. Va fi nevoie să ne luăm minime măsuri de siguranţă…” Numai cine nu a făcut teren pentru asemenea investigaţii nu ştie câte surprize pot să apară. Satele olteneşti nu sunt comunităţi simple, aşa cum par, văzute de la distanţă şi, în ciuda aparenţelor, ajungi greu la sufletul localnicilor… Întâmplarea pe care o cercetam nu era una care să ofere avantajul unui număr mare de martori. Doar trei persoane fuseseră de faţă: Marcela şi Costel, căsătoriţi, cu acte, şi Tită – pe numele lui de buletin Cons­tantin Ion. Tită, prietenul cel mai bun al lui Costel şi amantul Marcelei, fată de rudar de pe lunca Oltului, era deja în mormânt, iar soţul înşelat la închisoare.
„Cu cine să vorbeşti? Cine poate să confirme declaraţiile făcute de soţie ori de cel închis? De unde să apuci o asemenea poveste – poveste de film, poveste de poveste?!” mă întreba, întrebându-se pe el, prietenul.
„Hmm! E ca la o reconstituire… În acele împrejurări, pentru cei implicaţi… nu era altă ieşire…”
„Ce vrei tu să spui? Că nu există altă soluţie şi se ajunge la crimă?!”
„O să fac o paralelă oarecum savantă cu Psihosomatica, o disciplină ce şi-a făcut cu greu loc printre celelalte: Chirurgie, Medicină internă, Cardiologie… E cunoscut şi descris aşa numitul fenomen de «somatizare». O stare de tensiune (de rău) interioară organismului sau provocată şi întreţinută de cei din jur (familie, anturaj, colegi de la locul de muncă …) poate să inducă în cele din urmă o schimbare structurală sau funcţională… O celulă, un organ, o funcţie a organismului este distrusă (omorâtă)… Şi de-acolo, dacă răul nu încetează, se naşte o leziune organică şi-apoi, mai repede sau mai încet, o boală… Răul – interior sau exterior omului – lucrează asupra organismului şi se exprimă (se arată) mai devreme sau mai târziu printr-un derapaj de la normalitate… Şi câteodată schimbarea este ireversibilă… Când cel implicat nu găseşte altă rezolvare, boala organică este singurul mod de a restabili un echilibru cu tensiunile din jur… Revenind la viaţa unei comunităţi/a unui Sat (un altfel de organism) putem face o paralelă cu procesul de somatizare… Sunt tensiuni/frustrări de fel şi chip care mişună/bântuie… se transmit din generaţie în generaţie, de la un om la altul… Şi… , când ţi-e lumea mai dragă, izbucnesc… La o nuntă, la o horă, la un bal sau chiar şi în afara unor astfel de evenimente cu statut special în comunitate… Răul … „ se somatizează”… (Diavolul ajunge să se întrupeze!) Unul, nemulţumit că i-ai călcat grădina sau nevasta te aşteaptă la colţ şi-ţi dă cu un par sau cu toporul în cap… Un altul, care vede altfel ce este important pentru tine îţi dă foc la casă… Pe urmă, Dumnezeu cu mila şi… oamenii cu pomenile… Câteodată, mai rar, conflictul devine public – conştientizat – şi membrii comunităţii, cei responsabili, dacă mai sunt, pot găsi o rezolvare… Pentru asta ai însă nevoie de momente de socializare… nunţi, botezuri, sărbători, întâlniri… Şi cum acestea nu prea mai sunt… asemenea conflicte, ascunse de „opinia publică”, migrează în subteran – precum focurile endogene în minele de cărbune… Sunt bănuieli, vise, premoniţii, vorbe cu mai multe înţelesuri, semne… amplificate de reacţiile celorlalţi, rupând zăgazurile altor frustrări… Răul creşte precum bugărele de zăpadă rostogolit pe o pantă… Şi izbucneşte unde şi când nu te aştepţi…”
Ca şi bulgărele de zăpadă, odată pornit, nici eu nu mă mai puteam opri…
„(…) Aşa se ajunge şi la crimă… Instituţiile vechi ale satului au fost blamate, distruse sau uitate pur şi simplu…… Alte instituţii, chipurile moderne, nu sunt decât cu numele sau în închipuirile unor făcători de legi care n-au nici o idee despre lumea românească… Şi într-o asemenea lume, cu dimensiuni subterane ce coboară până în animalic şi vegetal şi în preistorie, fireşte, legile, „moderne” poate la alţii, nu funcţionează…”
„Mircea, iartă-mă… N-am reuşit să te urmăresc… Am reţinut doar ideea de reconstiuire… Ce mai putem noi reconstitui acum…”
„Crima nu vine din senin… Este un moment, nici măcar terminus, al unui fenomen subteran, pornit de departe şi care curge spre undeva… Oamenii îl numesc Rău sau Diavol… Pe această succesiune de întâmplări, cu ceva noroc, mai putem reconstitui unele secvenţe, înainte ca nenorocirea să se producă … şi altele de după… Să vedem întâi ce ne vor spune sătenii… Ne va duce mai departe povestea…”

Partida de şah
 
– La Triculete, aşa-i zice barului. Două mese, că pe a treia stă televizorul, şapte, opt scaune, băutură şi pâine, sucuri, ciocolată, bomboane. Apă nu, că este la fântână! Către şapte seara, nu se întunecase încă, a intrat Tită, a venit la bar şi a cerut o bere. Nu a plătit, m-a pus să-l trec în caiet… Săpa la vie la bunica lui şi ţinea banii ca să-şi cumpere haine de Paşte, să se primenească… Era 13 martie, într-o marţi. Ţin minte şi-acum seara aceea… Tită nici nu se aşezase bine pe scaun şi-am auzit un urlet mieunat căzut parcă din cer… Am dat buzna cu toţii afară… Şi sus, pe coşul de la sobă, era frig şi încă mai făceam foc, învăluită în fum, era o pisică neagră cu părul în toate părţile şi cu ochii holbaţi, de parcă-şi băgase coada în priză… În viaţa mea n-am auzit asemenea urlet… Lângă mine, horcăit, o voce puturoasă: „Semn rău, maică, semn rău!…” Mi-am întors privirile şi-am văzut o bortă neagră, căscându-se de parcă ar fi vrut să soarbă arătarea îndelung urlătoare de pe coperiş… Vrăjitoarea din rudărie venise să cumpere gaz pentru lambă…
– Şi era un semn rău?!
– Cine să se gândească?!… La Valea lui Alb nu s-a mai văzu crimă de 25 de ani. Şi după ce a trecut Paştele şi s-a aflat şi-au venit să ancheteze nimeni nu credea … Tocmai Costel, românul ţinut pe braţe de rudari, tocmai el să-l omoare pe Tită, prietenul lui cel mai bun?!…
– De unde ştii că erau prieteni?
– Cum să nu ştiu?! Când nu erau plecaţi, care pe unde, veneau aici în fiecare seară… Mai întâi Costel.. Venea direct la bar, comanda o sticlă cu bere şi se aşeza la masă şi până punea berea în pahar, intra şi Tită… Se aşeza la aceeaşi masă şi jucau şah… Atunci, pe 13, a fost singura dată când Tită a ajuns mai repede, odată cu vrăjitoarea din rudărie… Pe Tită nu l-am văzut… Umblau zvonuri da’ nu le credea nime… Costel însă continua să vină în fiecare seară, îşi lua o bere şi, când găsea cu cine să joace, juca şah… Costel al lui Ciomplea, aşa îl ştiam după poreclă, nu bea niciodată mai mult de o bere…
– Cum arăta Costel? Am căutat o fotografie cu el însă n-am găsit pe la nimeni… – Băiat muncitor, înalt, cam la un metru optzeci, slab, păr şaten, ochii albaştri. Nimeni n-a bănuit nimic până n-au găsit cadavrul. Povestea asta, că l-ar fi pus pe Tită să o fută pe nevastă-sa de faţă cu el, nu o crede nimenea. Cică aşa declară la interogatoriu… Aşa ar fi zis şi el – vorbeşte satul – că şi-a schimbat declaraţia de vreo şapte ori – aşa ar fi zis şi nevastă-sa… Cică ar fi fost vorba şi de bani, bani mulţi… Costel vânduse câteva turme cu oi… S-au înţeles ce şi cum să mintă, să scape mai uşor… Nu te pui cu rudarii… te mint pe faţă…
– Ce legătură au rudarii aici?
– Ea e rudăreasă, de pe linia rudarilor (în satele din vecinătatea Oltului, linie înseamnă uliţă/stradă…). Ai lui Ciomplea n-or fost de acord să o ia, că le strică neamul. Nu ştie nimeni ce-i în ascuns…
– Şi ce anume „e în ascuns…”?!
– Farmece, domnule… Nu o să uit toată viaţa pisica aceea neagră, cât un miel, proţăpită şi zbârlită în fumul de pe hurloi… Parcă o trăsese Vlad Dracul în ţeapă!… Şi-acu mi se face piele de găină… şi rudăreasa, vrăjitoarea, care venise, cum vă spusei, odată cu Tită…
– Ai trăit şi trăieşti aici… de o viaţă… Ce crezi despre acea întâmplare…
– Domnule, uitaţi-vă bine la mine; eu nu mai cred nici măcar ce văd cu ochii, dară-mi-te ce bănui. Oamenii sunt de fel şi chip, rar care să gândească aşa cum trebuie cu mintea lor… Ei gândesc cu vorbele altora … şi astea vin fie la un pahar ,fie în pat de la nevastă… La bar vorbesc multe… Păi, dacă m-aş potrivi la ce aud, ar trebi să anunţ poliţia în fiece zi…
– Am înţeles. Matale nu crezi nici măcar ce vezi cu ochii… Daaa, clienţii care-ţi trec pragul, ce povestesc?!… Berea sau rachiul dezleagă limbile…
– Păi, tot vorbiră… Şi tot vorbe… Asta după ce, în săptămâna mare, a scos mortul o mână din pământ, pe unde-l îngropară… Că de ce l-a omorât?! Locul crimei e dubios, cadavrul era fără sânge… L-or fi spălat înainte de-al îngropa, cine ştie?! Şi unde să-l spele? Pe câmp, cu pământul îngheţat?!… Şi-apoi, cum de nu l-or găsit câinii?!… Sau ciorile…
– Să ne întoarcem la seara zilei de 13 martie…
– …Tită, cum vă zisei, a venit primul în seara aia. Aşa, pe la vreo şapte. Mi-a cerut o bere, «Golden Brau». Şi luni, cu o zi mai înainte, dimineaţa, băuse tot o bere. Zice: «Dă-mi o bere şi trece-o la mamaia!». I-o plătea bunică-sa, o ajuta la vie. Iar el ţinea banii să-şi cumpere haine noi de Paşte.
– Şi ceilalţi din bar…?! Cine mai era?
– …Horică, Gheorghe Şerban, apoi al lui Bebe-Rudaru; patru-cinci inşi erau în bar. Tită juca table, nu ştia prea bine şah. Dar în seara aia a vrut să joace o partidă de şah cu prie­tenul lui. Costel, în schimb, nu ştia table. Locul la bar e îngust, trei pe patru metri, e lada frigorifică – ţine loc şi ea – şi cele două mese.
– Ce anume vrei să-mi spui? De când am venit mi-ai repetat de şapte – opt ori că „locul din bar e îngust”…
– Abia într-un loc îngust, poţi să vedea dacă doi oameni se înţeleg sau nu…Ei doi, umbla vorba, nu se prea înţelegeau, au luat într-un an va­cile, apoi s-au certat şi s-au despărţit. Vacile satului, vreo 50 erau, nu mai multe. Noi nu avem izlaz. Ori aici, la bar, erau ca fraţii… Vorbeau, stăteau la aceeaşi masă…
– Îţi mai aminteşti care cum a plecat?
…Au plecat cu toţii, cam pe la ora 21.00. Înainte de a pleca, Gheorghe Şerban juca table cu Tită, iar Costel juca şah la cealaltă masă cu Ion al lu Cartof. Am ieşit toţi cinci afară. Eu am luat-o „în jos”, aşa zicem noi aici, către casă, ei, ceilalţi, în sus. De la casa lui Şerban, Tită şi Costel au rămas singuri… 
 
Ei doi şi cu Dumnezeu…
 
– Dă-mi-l, mamă, pe băiatul meu, că ştiu că tu l-ai omorât!“
Din momentul în care Tită nu s-a mai întors acasă, seara zilei de 13 martie, şi până în Vinerea Mare, înainte de Paşte, când a fost găsit (mortul scosese o mână din arătură şi l-a văzut un vecin!), în fiecare zi, dimineaţa şi seara, mama lui Tită mergea la poartă la Costel, blestemând şi plângând:
– Dă-mi-l, mamă, pe băiatul meu, că ştiu că tu l-ai omorât, să-l pot îngropa creştineşte! Marcela, nevasta lui Costel a lu Ciomplea se trăgea în casă, luându-o cu ea şi pe fetiţă să nu mai audă, Costel nu răspundea nimic şi ieşea pe portiţă îndreptându-se către bar.
– Spune-mi, blestematule, unde l-ai aruncat că ştiu că tu l-ai omorât!
Seară de seară, la fel ca şi înainte, comanda o sticlă de bere şi juca şah la masa lui. Acelaşi stil, acelaşi zâmbet. Nu s-a observat nimic!
Şi-apoi, în ziua următoare, când nici nu se termina cântatul cocoşilor, mama lui Tită era din nou la poartă, smulgându-şi părul:
– Dă-mi-l, mamă, pe băiatul meu, că ştiu că tu l-ai omorât şi l-ai spălat la tine în casă şi l-ai dus apoi şi l-ai îngropat. Costel tăcea, se îmbrăca grăbit şi ieşea, trecând pe lângă mama lui Tită, fără să se uite nici în dreapta şi nici în stânga.
– Spune-mi, mamă, unde-i, ca să-l duc acasă şi să-l îmbrac cu hainele lui cele noi şi să-l îngrop cumsecade!
Costel lucra toată ziua, ca şi înainte, şi când venea seara, după ce trecea pe acasă, se ducea iarăşi la cârciumă. Nimeni nu observase nici o schimbare la el…
Numai noaptea târziu, când pleca de la cârciumă, după ce se asigura că nu e nici ţipenie de om în jur, se ducea pe câmp în locul ştiut numai de el şi acolo lua pământ arat şi punea peste locul“ care între timp se lăsase… Apoi ştergea urmele şi, cu grijă, ca să nu-l vadă cineva, se întorcea acasă.
Ce discuta apoi cu nevasta lui şi cu părinţii ei, Dumnezeu ştie!
Mama lui Tită visase încă din acea noapte, de-a fir a păr, cum se petrecuse crima, cum îl spălaseră pe băiat de sânge şi cum îl duseseră pe urmă şi-l îngropară pe câmp. Un singur lucru nu i se arătase în vis, locul unde se afla băiatul. Şi până nu aveau să-l găsească, nu se putea face nimic. Sătenii credeau că Tită plecase din sat să-şi caute de lucru pe undeva. Ei nu credeau că băiatul, un copil de 17 ani, ar fi fost omorât, aşa cum susţinea mama lui. În dosarul întocmit de procuror, versiunea ei nu se potriveşte cu cea a soţilor Manolea.

…Şi l-au găsit în Vinerea Mare, după ce mama lui Tită s-a dus la preot, şi l-a rugat să facă slujbă grea… Şi l-au luat acasă şi l-au spălat creştineşte, şi l-au îmbrăcat în costumul cel nou, şi l-au îngropat în prima zi de Paşte…
 
A băgat-o toată!
 
Povesteşte Marcela, nevasta mult încercată:
„…Venind ei de la bar de aci până la poartă, nu ştiu ce-or fi vorbit, eu atât am auzit de la soţul: «Ia-o!», şi el, Tită, i-a spus: «O fac şi de faţă cu tine!». Nu ştiu ce-or fi vorbit ei… Şi Tită a luat-o pe uliţă, şi-a aşteptat la nişte mărăcini, şi-al meu a intrat în casă, m-a sculat şi niciodată nu m-a luat aşa repede, era pe la 9.30 spre 10.00, seara, şi m-am sculat, aşa adormită, m-am încălţat, m-am îmbrăcat… «Hai la lemne, hai la lemne!» Tot aşa-mi spunea soţul. A luat toporul, era băut – al meu a muncit pe la oameni, fusese cu ziua -, fiindcă băuse şi la femeia aia, şi la bar, m-a luat din pat pe sus şi m-am îmbrăcat şi am plecat la lemne…
…Şi mergând prin vie – nu mi-a spus nimica până acolo -, Tită ne aştepta, şi fac: «Costel, uite pe cineva aicea, după mărăcini!». Mi-era frică, eu nu prea ies afară noaptea… «Păi, e Tită.» Şi fac eu: «Păi, unde merge Tită cu noi?!». Şi face el: «Păi, merge la lemne, la salcâmi…». N-am avut discuţie, nimică, am mers la deal, la pădure… Şi face Tită, când am ajuns acolo, la pădure:
– Hai, fă, dezbracă-te!
– Cum să mă dezbrac? Pentru ce?
– Păi, i-am spus lu Costel că noi am mai vorbit şi că ne-am culcat şi nu ştiu ce… Că i-am spus că am venit la tine, la vale…
– Tu nu-ţi dai seama ce vorbeşti! Eu am familie, am… Ce ai? Ce-ţi veni? Pe lângă mine, tu eşti un copil…
Eu, vă daţi seama, n-am recunoscut. Îi ştiam damblalele la el meu… Şi fac eu:
– Bă, tu minţi, lasă-mă-n pace!
– Cum să mint?! I-am spus lui Costel tot…
Şi-acolo, vă spusei, n-am acceptat. Şi face al meu: «Hai să mergem acasă!».
Ş-aci, unde s-a întâmplat de l-a omorât, pe tarlaua de lucernă, Tită şi-a dat haina jos, şi-a dat pantalonii, tot, şi-al meu n-a zis nimică, stătea aşa, în picioare, şi se uita, îi ştiam damblalele la al meu… Şi-am zis: «Ce-o fi o fi!». M-am dezbrăcat eu, că mi-era ruşine să mă dezbrace Tită…
Costel era aproape de noi, ca un salcâm negru. Stătea şi se uita, şi-avea mâinile încrucişate, subraţ…
Când ne-am ridicat, m-a chemat la el. Credeam că mă omoară… aşa mi-era o frică. Că prinsesem frică de când mă bătea tata, că aveam pe Costel în vorbă şi tata venea seara târziu, beat, şi mă bătea: «Că la ăla cum stai şi la mine nu?!».
…Două palme mi-a dat Costel, se potolise. Dacă n-ar fi scos Tită cuvântul ăla din gură… Eu îi ştiu damblalele la al meu…
– Să fii tu al dracului, sare Tită. Dacă mai dai în ea, dau în tine. Te omor!
Şi Tită a luat de jos toporul lui Costel, şi a vrut să-l lovească pe al meu, şi s-au luptat, şi Costel i-a luat toporul, şi eu n-am mai ştiut de mine. Când m-am tre­zit şi m-am uitat înapoi, nu mai mişca.“
– Era tăiat cu toporul?
„Nu ştiu, nu m-am uitat la el. Mi-era frică. Mi-a venit rău şi am căzut jos. Şi am fugit de-acolo în drum, că eram pe tarla. Şi mi-a zis al meu: «Ia pantalonii, îmbracă-te, ia ghetele şi hai acasă!». Şi-acasă l-am întrebat: «Costelu, ce-ai de gând să faci?». «Ce să fac?! Mă duc şi-l îngrop!»
În casă n-am mai intrat, că era soacră-mea cu asta mică. Că nu prea dormea şi se trezea noaptea. Făcuse o găină, o făcuse ciorbă. Că ea, dacă gătea ceva, o băga toată… Şi asta mică se tot scula. I-am zis: «Dacă se scoală, o pui mata pe oliţă şi-o culci înapoi în pat. Că doarme!…»
Şi se trezeşte soacră-mea, şi face:
– Da, Costel unde-i?
– E la un om, s-a dus să-i ducă un salcâm, zic.
– Şi tu ai adus?
– Am adus!
Şi Costel a umblat toată noaptea, nu ştiu ce-a făcut. Şi s-a dus dimineaţa, aşa mi-a zis, să ia sângele. El mi-a zis. Şi a luat sângele cu pumnii şi l-a aruncat pe grâu, pe lucernă… L-a răspândit.
 
Câini în derivă

Crima de la Valea lui Alb a răscolit satul. Părinţii celui ucis au argumente care contrazic declaraţiile ciudate ale soţilor Manolea. Mama lui Tită povesteşte şi acum la toţi cum l-a visat pe băiatul ei tăiat cu toporul. Ancheta şi procesul sunt încă în desfăşurare. În spatele crimei se ascund multe. Oieri de pe lunca Oltului, tovarăşi de-ai lui Manolea, care a lucrat la oi, la stăpân, şi care s-a întors acasă cu o sută de oi – drept simbrie!? – fac presiuni să i se reducă din pedeapsă. De partea cealaltă, oameni influenţi din familia lui Tită cer reconstituirea şi caută să obţină pedepsirea vinova­tului. În toată povestea se află şi câteva amănunte, care-i adaugă sare şi piper. Vreme de 30 de zile, câinii satului nu au descoperit cadavrul, nu au dat nici un semn. Apoi alta: Costel cumpărase, din târg, un reportofon, cu multă vreme înainte, şi exersa folosirea lui înregistrându-şi tatăl beat ori pe cei de la bar, din sat. Se pare că există şi o casetă pe care ar fi înregistrată crima din tarlaua de lucernă. Dacă a fost acolo crima!
 
Parul şi rudăreasa

Povesteşte mama lui Tită:
„- …Ei, şî când am urzât casa asta, pe care o vedeţi, am urzât-o pentru Constantin Ion, zis Tită, pentru copilu meu. Şi am zis lu văru Gheorghe – văru lui, a lu bărbatu-meu – şi zice văru Gheorghe: «Pentru cine faci casa, fă?». «Pentru Tită, nea Gheorghe, că Gică e deştept…» – că mai am un băiat, e foarte deştept, a terminat clasa a VII-a, uite-acuma, cu premiul I, şi cred că, dacă a luat premiul I, va merge şi la facultate… Şi zice Tită al meu: «Maa-mă, eu stau lângă tine. Io carte multă nu ştiu» – n-a învăţat decât opt clase. Şî zâc: «Măi Titele, mamă, tu să stai, mamă, lângă mine, zâc, că tu eşti mâna dreaptă a mea, zic, şî io cu tine mă hrănesc». Şi când văd, io, casa acuma, că o termin, că m-am băgat văcăreasă pe vitele satului ca să pot să termin casa. Şi ascultaţi-mă, fraţilor, că vă spun cu lacrimi în ochi, când oi da-o la cheie, că Dumnezeu m-o ajuta să o dau la cheie, că o dau lui frate-său, lui Gică, lui Ion Gheorghe, adică, i-o dau de pomană pentru el. Că asta a fost casa lui s-o stăpânească. Îîîî, unde l-au îngropat nenorociţii! Şî hoţii… Casa asta are 72 metri pătraţi. Şî am zâs: «Măi Tită, tu ai suflet bun în tine, mamă. Tu primeşti casă şi tu ne faci pomeni când n-om mai fi». Că mai am o fată la Lugoj, şi cu celălalt, care e cu vacile satului, să vadă de ele, ca să ne putem descurca. «…Asta e casa ta, mămică, şi tu să o stăpâneşti, mamă.» Zice: «Da, mamă, lângă tine stau şi te ascult!». Da nu mă gândeam, fraţilor, şi nu mă gândeam că o ţară întreagă să afle ce-a păţit copilul meu… L-am visat azi-noapte, exact aicea era, pe sală, cum era el mort, şi se vedeau rănile pe partea stângă. Şi zâc: «Te doare, Tităăă?». Şi zice: «Mă doare mamăăă, mă doare rău, şi acuma mă doare!». Şî am visat-o pe nenorocita asta, pe rudăreasă, că asta nu mai e rudăreasă, asta e ţigancă-tătăroaică. Că era aicea mai în deal, la opritură. Şî io am luat un par şî am bătut-o. «Fă, fir-ai a dracu, mie să-mi spui cum s-a întâmplat, tot.» Şi a zâs: «Poţi să mă omori, că nu spui. Că ne-am jurat şî nu spune nici unu din casă!». Ăsta a fost visu pe care l-am visat nu în sara asta care o fost, ci alaltăieri sară, cu o zi înainte de a face parastas. Şi pe mine, zâc: «Au fost juraţi toţi că nu spun ce s-a întâmplat». Am auzit în Vale – cumnaţii lui sunt văcari ca şi mine. Mi-au spus Niculina şi cu Ilie. Că l-au adus şi pe Ciomblea ăl bătrân, pe tac-su al lui, şî pe Mariana, şî pe ea şî Costel şi s-au jurat toţ pe clanţa bisericii şi pe uşile bisericii că «orice s-ar întâmpla, nu spunem cum s-o întâmplat». Ca să nu se descopere, că intră toţi la belea…. Io astea le-am visat şi pe urmă mi le-or spus oameni că aşa o fo… Io şi pe dv, doi, v-am visat ieri noapte cum eraţi la Rm. Vâlcea într-un apartament de bloc, lângă cimitir, şi-acolo vă sfătuiaţi cum să veniţi la mine şi să povestiţi la ziar… Şi, iacă, aţi venit… Io n-aveam de unde să ştiu că sunteţi de la ziar şi veniţi… Da, vedeţi, sufletul omului e peste tot, nu doar acolo unde e… Şi înainte şi înapoi, şi-aproape şi departe… Când eşti lovit de necaz faci ochi pe care nu-i aveai… sau îi găseşti…
 
„Pedeapsa pe viaţă cer să i se dea!“
 
– Când s-au dus la domnul Cristi, şeful de post, aşa au spus: «Domnule, noi suntem conştienţi că, dacă se întâmpla crima la noi în casă, luam aceeaşi pedeapsă toţi». Păi, da de unde ştiau ei, domnule, legile?!
Mama lui Tită ieşise în uliţă, în faţa casei celei noi, pregătită pentru Tită… Îşi smulgea părul şi vorbea, vorbea, vorbea… şi vorbele se înfăşurau, caer în jurul mâinilor îndreptate către cer… Nu mai era nevoie de nici o întrebare… Şi dacă am fi rămas acolo, în uliţă, trei zile şi trei nopţi, ea ar fi povestit într-una…
– Dacă omul ăsta nu primeşte pedeapsă pe viaţă, aşa cum copilul meu nu mai vede lumina zilei, aşa cum i-au luat sufletul la 17 ani şi trei luni, şi l-am crescut năcăjită şi amărâtă; n-am cerşât, n-am furat, n-am curvărăsit, aşa, aveţi cuvântul meu de onoare, domnilor, io nu pot să-l iert. Dacă acest om mai vine în sat, io sunt a doua criminală, care îi ia viaţa. Pedeapsa pe viaţă cer să i se dea.
Bărbatu-meu are un frate în Suedia. Şi a telefonat şi a zâs: «Nene şi tanti, dacă nu se fac cercetările corecte, eu, zice, fac adresă la Haga şi cerem cu toţii». Că m-a rugat: «Dă-mi-l tanti şi pe Tită!». «Nu ţi-l dau, că el e dreapta mea!» Şi acum, îi luă călău’ zilele, aici lângă noi?! Ce-a avut, domnule, cu el? Pentru ce?!
…Marţi noapte a dispărut. Miercuri, joi, nu, vineri-noapte l-am visat pe el. L-am visat la poartă; era înfăşurat într-o pătură maro, la poartă la criminal, da. Era legat aici la gât, cu noduri, era legat şi de picioare. Io îl văzui de departe, de aci, de la tanti Lisandra. Şi am îngenuncheat lângă el: «Tităăă, te scoaseră mamă, criminalii!?» Şî l-am luat în braţe, şî carnea lui era moale, aşa cum l-am îngropat. Şî m-am dus apoi, şî am strâgat la poartă, la ei: «Daţi-mi-l, măăă, că voi l-aţi omorât!». Zice criminalu: «Pleacă, fă, fir-ai a dracu, că e plecat prin lume! Cum am fost plecat şî io!». Că el, vezi, a fost plecat, cică, prin lume. Că a venit c-o turmă de oi, da aia n-a fost turmă curată, fraţilor! În şase luni de zile să vii tu cu 90 de oi?! Să vii cu doi măgari, să vii cu tuciuri, să vii cu chimir?! Să vii cu clopuri!? Aia n-a fost turmă curată! Şi am zâs aşa, cu glas şî cu foc: «Măi Costele – pe unde mă întâlneam cu el zâceam -, dă-mi-l mamă, că io ştiu că tu l-ai omorât, mie mi-a arătat Dumnezeu». Şi sâmbătă seara nu mai m-a răbdat pământul, m-am dus acasă la ei. «Mă Mariana, zic către mamă-sa, unde-i, mă, Costel?» Zice: «E-n casă!». «Ia scoate-l, fă, tu afară!» A ieşit până acolo, că au un fel de balcon, poate l-aţi observat. Vedeţi, eu ştiu şi că aţi fost la ei în casă, înainte să veniţi la mine. Ştiu şi că v-a plăcut de muiere la amândoi… Că e dată dracu’, are pe vino-ncoa… Şi-i zic: «Dă-mi-l, mă Costele, de unde l-aţi îngropat: copilu meu e omorât de voi! Daţi-mi-l, mă, să-l îngrop!». Şi-mi zice: «Pleacă, fir-ai a dracu de prostovană, că băuşi şi te îmbătaşi!». Aşa mi-a zâs.
Şi Dumnezău mi-a ajutat… Şî l-am găsât…“

Cofraj 1

Textul acesta, mai degrabă synopsis al unui roman sau film, pornit de la un „caz real”, are neapărată nevoie de o fixare în context… Şi „contextul” este realmente de tăiat venele… În noaptea de marţi, 13 către miercuri 14 martie 2001, trăisem un adevărat coşmar… Ajungând către seară în blocul unde locuiam, cu totul pe neaşteptate, am fost „abordat” de o vecină căsătorită, al cărei soţ era plecat, de câteva săptămâni, într-o misiune… Am izbutit să scap printr-un subterfugiu, baricadându-mă urgent în spatele uşii apartamentului… Nu mi-a fost de loc prea uşor; eu – singur, ea – singură (pe moment cel puţin) şi plină de dorinţă, ar fi fost greu să rezist altfel avansurilor, în ultimă instanţă fireşti… Nu putem comanda hormonilor din noi… Oarecum pe dos, întâmplarea îmi aduse aminte de un banc, celebru la vremea lui. „Ion, trece, într-o zi caniculară de vară, pe lângă terasa unei cârciumi… Mirosul de bere din halbe ajungea până-n stradă, gâdilându-i plăcut simţurile… /Vocea interioară: Ce bună ar fi acum o bere!… Orgasmic!… /Ion: Mi-e nu-mi trebe! Ştii doar ce mi-a recomandat doctorul?!… /Vocea interioară: Fă ce vrei! Eu intru…” Pentru mine, la acel moment, lucrurile stăteau pe dos: raţiunea (şi nu numai ea) îmi dădea ghes să dau curs propunerii, vocea interioară, bazată mai mult pe intuiţie (vecina se pregătea să divorţeze de încă soţul ei, gelos şi pe muştele din apartament şi scos din obligaţiile casnice de nu ştiu care serviciu secret…) îmi sugerase să mă ascund, trezindu-mi vorbe uitate, de-acasă: „fuga-i ruşinoasă, da’ la urmă-i sănătoasă…” Mai era un amănunt… Intrasem odată la ei în casă şi, în hol, aproape de uşă, atârnat în cuier, la vedere… un topor. „La ce-ţi trebuie?” l-am întrebat pe vecinul. „Ca să mă apăr dacă mă trezesc cu vreun amurez în casă…”, mi-a zis el, făcându-mi cu ochiul. „De pe toată scara tu eşti singurul care nu i-ai tras-o nevesti-mii.” Nu am înţeles atunci de unde şi cum stabilise el că nu i-o trăsesem, observaţia însă m-a pus pe gânduri… „Tu ai armă… Poţi să o foloseşti… Eşti în legitimă aparăre…” „Eşti copil?!… Arma stă închisă… Până să o scot mă trezesc şi legat şi cu capul spart…” În fine, cam acestea erau cele câteva flesh-uri pe care vocea interioară se străduia să mi le pună, teanc, sub nas… „Şah-mat! Mă dau bătut…” Am simţit însă prin altă parte a corpului ceva proteste… „Şi cu mine cum rămâne?! Ce vină am eu?!..” M-am făcu că nu le bag în seamă… Cineva trebuia să decidă. Şi-apoi, ori oul ori găina. Nu le poţi avea în farfurie pe amândouă… Şi dacă vrei găina friptă… de unde ouă peste o săptămână când ţi se va face iar foame…?
Într-o stare lăuntrică greu de descris, vecina mai era şi frumoasă şi plină de nuri, bat-o vina, am rezistat eroic şi n-am deschis la bătăile insistente în uşă… M-am liniştit cât de cât, aducându-mi aminte că pe vremuri, în tinereţe, fusesem pasionat de şah. Mi-am căutat cutia cu piesele din lemn de nuc, sculptate manual de un meşter, mi-am adus aproape câteva sticle cu bere … şi m-am băgat în aşternut, apucându-mă să joc, eu cu mine însumi… Ca să alegem piesele, am întrebat destinul… am dat cu banul! Eu, mai căpos, am ales …capul! Şi m-am ales cu negrele… „Bine, fie! Iar ai câştigat. Azi e ziua ta norocoasă, futu-ţi!… Deschide tu jocul…” Am şi pierdut… Odată, de două, … de nouă ori…
Am adormit târziu, dincolo de miezul nopţii…
*
Se făcea că eram într-o casă necunoscută, aducând a locuinţă de ţigani, şi că o prinsesem pe nevastă-mea cu un altul… Şi-am luat toporul din cuierul de lângă uşă, unde-l ţineam ascuns sub un pardesiu vechi, şi l-am omorât pe acel bărbat pe care nu-l cunoşteam… Pe urmă, acolo în casă, într-o balie, folosită pentru a scălda copii, l-am spălat amândoi, l-am învelit în ceva, un sac sau o pătură, şi împreună cu nevastă-mea l-am cărat pe câmp, departe de casă, lângă o lizieră cu salcâmi… Luasem cu noi un hârleţ, ca să pot săpa… Rămăsesem singur… Era frig… Eram speriat… Nu de crima tocmai înfăptuită… Pământul era îngheţat bocnă… Mi-ar fi trebuit un târnăcop ca să-l sparg. Mă gândeam că nu pot săpa destul de repede şi că o să vină dimineaţa şi o să mă vadă acolo pe câmp vreun vecin… plecat după lemne…
*
Tremuram şi parcă simţeam în tot trupul epuizarea după efortul abia făcut… Eram transpirat tot. Mă trezisem, însă continuam să simt în nări mirosul de sânge… Imaginile erau vii de parcă tocmai văzusem un film în care eu însumi aş fi fost actorul principal… Am deschis un caiet pe care-l aveam mereu pe noptieră şi cu grijă, să nu pierd nici un detaliu, m-am apucat să notez visul… Şi parcă-l scrijeleam cu cuţitul pe rana deschisă a sufletului…
*
Au trecut aproape două luni. Şi abia pe la începutul lui mai, după o serie de filmări în Apuseni, m-am întors prin Sibiu către Valea Oltului şi am popăsit la Rm. Vâlcea, la prietenul meu, pe atunci jurnalist la un mare şi tare cotidian central… De la el am aflat – ce ştia şi el de la poliţie şi din dosarul de anchetă – despre crima de la Valea lui Alb, din noaptea de 13 către 14 martie, crimă descoperită în Vinerea Mare, când, la marginea satului, lângă o lizieră de salcâmi, pe câmpul abia trezit la viaţă „a răsărit” mâna albă a unui mort…
*
Fragment din romanul Visceral, ce urmează să apară la Editura Codex Aureus, Bucureşti.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*