Mă sună Diogene, din butoi, cu lumânarea în mână

01.02.17 by

Mă sună Diogene, din butoi, cu lumânarea în mână

Am un telefon antic, mai că nu are manivelă și dinam, ca pe vremea colhozurilor.
Un telefon mai viu decât mine. Are urechi de pisică, gură de politician, ochi de
Vultur, intestine încăpătoare. Vorbesc cu el, prin el, pentru el. Apoi mă doare
Capul. Aud voci, plăci, cum se spune. Într-o bună zi l-au pus pe tata, mort de-a
Binelea, cu ani în urmă, pe fondul unei discuții suprapuse. Altă dată aceste
Intrumente medicale medievale, telefoanele sateliților lui pește, mi-au strecurat
Zgomote de femei sub cearceafuri. La mișto. La stricat ploi. E de rău și încă
Nu am luat-o razna, încă sunt optimist. Sunt doar niște telefoane, niște jucării
Tragice în mâna unor ticăloși efemeri. Trece și vremea asta. Vom deveni o lume
De telepați, ne vor asculta gândurile. Le vor vedea, ca și cum le-ar făta mintea
Rea din iaduri putrede. Suntem dezbinați de ochii și urechile telefoanelor,
Cea mai indecentă bijuterie atârnată de scroturile băștinașilor de profesie
Patriotică. Am un telefon antic. Mă sună Diogene, din butoi, cu lumânarea în
Mână. A uitat ce caută acolo. A început să mănânce ceară caldă. Și mă
Tot întreabă cine îi ascultă doaga butoiului plin cu el însuși. Dogarii, bre, îi zic
Și eu, ca și cum nu aș ști, ascultatul e doar o vedere cu timpanul pe ochi,
Un monstru al celor care violează puterea. Trafic de minți demente. Cu toată
Flatulența. Uneori ochii noștri scuipă, se apără precum șerpii deranjați
În tihna lor ancestrală. Câtă silă. Vorbesc la telefonul meu antic ca și cum
mi-aș pune fiecare clipă pe difuzor. Cine nu mă iubește nu are urechi pentru
vârful corpului din care strig nevoia de liniște, de iubire, de firesc nativ.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*