Mă, mă, păcatele mele! (fragment, Sarra-vol.2)

23.09.14 by

Mă, mă, păcatele mele! (fragment, Sarra-vol.2)

Pe neaşteptate, câţiva nori au împânzit cerul. Primii stropi ne-au pus pe fugă. Când am ajuns în maşină, ploua în toată regula şi tuna undeva, aproape, dincolo de Valea Dobreţului, spre Iancu Jianu.
– De unde or fi venit norii ăştia, că mai adineauri era senin?!- s-a mirat Avi, apoi a privit spre ceas. – Ştii cât am stat în pădure?
– Am stat şi nu prea…
– Mda, ai şi tu dreptate, însă dacă nu ne gonea ploaia, acolo, în poiana aia, înnoptam.
– Crezi?
– Da! Tu ai un fel de a gusta universul, clipa… În plus, poţi face şi pe altul să cadă în capcana asta.
– E, şi cu tine!… Dacă nu ne-ar fi plăcut, plecam. Mirosea a fân şi a pământ însetat. Apoi, totul a fost aşa, apetisant. …Însă, acum îmi dau seama! Iarba din jurul nostru a strigat spre cer: ,,mi-e sete!’’ Dumnezeu a ascutat-o şi i-a dat să bea. Mare minune! Să fi veşnic veşnicie, şi să poţi asculta pe oricine?!
– Ăştia, ai noştri, ca brazii, nu mai ascultă pe nimeni. Poţi să crăpi în crăpătul mare şi degeaba…Bat toaca!
– Ghici, ghicitoare, ce-i? Gata, ştiu! Politicienii, la telembizor. ,,Lăsă-i păcatelor că, de la o zi, la alta, oricare ar fi se împuţinează în el şi sfârşeşte! De altfel, cum să-ţi aminteşti de un haplea golan de cartier?!’’ – am imitat-o eu pe mamaie. Şi am dreptate, însă cu cât stai mai departe de foc, cu atât mai mult el nu te poate arde. Pâlpâie, se zbate, mai şi ameninţă, aruncă scânteile în văzduh, spre cer, iar cerul zâmbeşte nemişcat. O zice în sinea lui ,,poftim cultură! Încă un ţâşti-bâşti flencăne!’’ Şi imperiile par mai mici când sunt privite de la distanţă. Mă rog, ştii la ce m-am gândit când ne-am tot tăvălit?
– Nu şi nici nu intuiesc. Pot spune doar că fără politică, nu se poate!
– Nu mă pricep, aşa că o las baltă, iar chestiunile noastre, de zi cu zi, să curgă.
-Spre ce?
– Încotro vor vrea ele.
– Hai, că-i bună! Cine, dragă?!
– Of, noi cu noi şi tot ce ne înconjoară…
– Simt că ceva nu îţi dă pace… – a sesizat Avi.
– Nu, nimic. Ploaia!… Ne-a udat la un început de drum. Bătrânii spun că ar aduce belşug. Te bucuri?
– Evident, însă nu la asta gândeai tu acum. Hai, îmi spui?
– Mă tot întreb?…
– De-am şti, o, ho, ho!…
– Nu, mergi prea departe. De exemplu, unde ai să mă duci acum?
– Acasă…
– Evident, că doar nu ne întreptăm aşa spre niciunde… Întrebarea mea ar fi: care casă? A mea sau? …
– Doamne, tot copil! Păi tu unde ai vrea?
– Cum vrei tu, însă eu, deocamdată, tot la mami…
Avi mi-a intuit dorinţa. Avea experienţă de viaţă. M-a dus în apartamentul Mariei, însă o perioadă a tăcut, semn că ceva nu i-a convenit. Nu mă puteam despărţi de Maria şi de locul în care îi simţeam parcă şi respiraţia, cum nu mă puteam despărţi de un univers al meu, în care moş Gheorghe era un fel de Dumnezeu, mamaie, când ,,Maica Precesta’’, când hârca, baba Ioana, hoaşca… Crescusem între buruieni, alături lor, plimbându-mă între cârciuma Rătanei şi pridvorul casei, dincolo de care se văicăreau veşnic nişte raţe, gâşte şi amărâţii ăia de purcei…
– E în regulă? – am spart eu tăcerea.
– Da, numai că maică-ta ar trebui să-şi aibă şi ea viaţa sa.
– E, ar trebui?! Şi, în definitiv, cine o ţine?
– Noi. O să tot stăm pe capul ei şi…
– Aşa crezi tu!?
– Gândesc şi eu… Acum, după ce te-ai măritat, poate o vrea să te ştie acolo, la casa ta.
– Poate nu, poate da… Apoi casa ei ce e?
– O fi, dar… Cum să stau eu şi cu tine, şi cu ea, când nu-mi vine a crede că Maria e soacră-mea?!
– Bine, o să mai mergem şi la tine, însă…
– …Însă bine ar fi să o luăm cu noi, nu-i aşa?! – mi-a luat-o el înainte.
– Păi, evident că da! Mă, uite, de-asta îmi place mie de tine şi îmi vine să te mânânc. – am apucat eu să spun până ce mi-a sunat telefonul.
– Vorbeşti de lup şi lupul…
– Nu aţi mai dat niciun semn! M-aţi şi uitat! – ne-a reproşat Maria. – Aţi ajuns bine?
– Daa! Acum câteva secunde vorbeam de tine.
– Bârfe?
– A, nu, tocmai ne gândeam că o să ne fie bine împreună. Adică să locuim…
– Da?! Unde?
– Păi la tine, ce zici?
– Sarra, mamă!… Avi ce spune?.
– Avi?! Atunci uite cum facem, cumpărăm o casă şi o luăm şi pe mamaie. Să vadă şi ea cam cum e prin lume şi să-i zică parvenitele ăstea, de la bloc, atunci când o se ducă ea la plimbare, pe stradă, ,,doamnă’’. …Că doamnă e!
– Mare comedie!
– Hai, că vorbim când vii, că acum… De ce răzi, mă, de ce răzi, că nu e de răs!
– Ba daaa, de râs, râs cu lacrimi!… – s-a amuzat şi Maria.
– Amândoi sunteţi nişte nebuni. Mai ai ceva să-mi spui?
– M-a sunat Katy, unguroaica…
– Şi ce a zis? E bine?
– Da! Îi era dor de tine, de mine… Şi voia se ne încuscrim. O să te sune.
– Păi, nu i-ai spus? – am întrebat eu uimită, în timp ce m-am făcut că mi-aş căuta ceva pe balcon, încât să nu fiu auzită de Avi.
– Nu, m-a blocat! Nu am ştiut ce să mai zic, în plus, convorbirea s-a întrerupt…
– Of, Doamne, mă mami, numai încurcături faci! Şi chiar vorbea serios sau doar aşa… ca să mai îndulcească relaţiile româno-maghiare?
– Chiar foarte serios… Nu m-a surprins decizia sa. Tu ştii că te plăcea de când erai mică!
– Şi Katy asta e destul de dusă… Mie, Lajos al ei nu mi-a plăcut nicicând. Era un mototol mai rău decât toţi mototolii… Acum, eu cum să-i spun, că mi-e ruşine?!
– E, şi cu tine! Invit-o la nuntă şi gata…
– Nu! E prietena ta, dă-i telefon şi spunei! Hai, mă, mami, spune-i că aude Avi şi ăsta o să râdă de mine… O suni? – am insistat eu, însă Maria mi-a închis.
– Na, ca să vezi! Acum ce-am să mă fac? – m-am întrebat în gând, în timp ce m-am întors în cameră. Peste tot, mirosea a cafea proaspăt măcinată. Avi mai era încă în bucătărie.
– Să-i spun? – m-am întrebat în gând. – Dacă îşi imaginează cine mai ştie ce? Îşi imaginează şi se supără! Bărbaţii îşi au pe ale lor… Mă rog, nici pe noi, femeile, nu ne întrec. Pe de altă parte, ce motiv ar avea?! Ce, dacă m-am măritat, acum trebuie să stau aşa, ca la mânăstire? Ia, ce-mi fac atâtea probleme? Poate să mă sune şi tata! Ba nu, de ăla chiar nu vreau să aud! …Acum l-a apucat grija de fiu-său, iar eu, cică fie-sa, am crescut… Ehe, Dumnezeu nu doarme! Norocul meu cu tataie! ,,Fă, Rătano, ia vezi ce vrea fata asta a mea şi dă-i tot ce-i pofteşte inima! Săracul, mi-a lăsat şi sufletul, şi toată averea sa’’ – mi-am zis ca pentru mine şi l-am strigat pe Avi.
– Helo! Mister, să nu-ţi dea mămăliga în foc!
– Nicio grijă!
– Dacă mă pupai, aveam eu grijă de cafea.
– Lasă, lasă! Tu să te ocupi de ghicitul în ceaşcă şi de pocnitul din degete, când se vor ridica norii dinspre Cornul Caprii. Evident, văzuţi din curte de la mamaie.
– Da, cei mai periculoşi erau ăia care treceau întâi pe la cârciuma lui Biriţă. Trăgeau şi ei o duşcă, apoi se clătinau furioşi spre noi, peste Gura Glăvanului. Ploua sigur. Uneori, cu grindină.
– Da?!
– Da, mă, da! Cât ai fi bătut din palme, se vânjoleau şi pe deasupra Vâlcelei cu Cornii şi hop, parcă îi văd, căzând pe acolo, pe la Coada Cerboaiei. Ocoleau doar părul ăla ce făcea, pentru noi, copiii, două, trei căruţe de pere. Îl ocoleau şi pe Moş Gheorghe, şi pe mine… El îi ghicea mai de dinainte… Pocnea din degete şi: ,,Ho, bă, ce daţi, aşa, busna? Mai staţi focului şi la locul vostru, pe cer, că aţi mai plouat şi ieri’’ – îi certa în timp ce aprindea în grabă nişte vreascuri şi presăra sare pe flăcări. Da, află! Sarea şi amnarul le ţinea cu el …Şi norii se mai potoleau, cât să-mi umple mie o traistă cu alune, pere şi un pumn, doi, de mure… Însă, de cum săream pârleazul, dinspre grădini, în curte, norii turnau. ,,Unde umbli, mă hodorogule? Mă, mă, păcatele mele! Parcă ai fi plesnit de alte ălea! Mă, dacă îmbolnăveşti fata asta, să dau de necaz cu Mitra, te-atârn în
frasinul ăsta, şi-ţi tai ouăle!’’ – îl ameninţa baba Ioana. – ,,I-auzi hoaşca!’’- îmi zicea el – O caută cu lumânarea! Într-o zi, o să-i scot dinţii, cu cleştele de cuie’’ – Bă tataie, păi, care dinţi, că doi mai are şi ăia se mişcă mai rău decât mărgelele?!’’ – mă amuzam eu. Râdea şi el în timp ce îşi freca mustăţile şi mă aşeza pe genunchi. Stăteam pe prispa casei şi priveam cum se scurg norii în pământ. Uneori, mă ştergea de cei câţiva stropi, alteori, doar îşi trecea mâinile prin părul meu’’. ,,lasă, că uite aşa te faci mare!’’.
– I-auzi! Mă faci gelos cu tataie ăsta al tău! Glumesc. Probabil de-asta te-ai făcut aşa frumoasă şi aşa de mare. Că ai mai stat şi în ploaie. – m-a alintat Avi, zâmbind, apoi a mers la magazinul de peste stradă, să cumpere câteva sticle cu apă minerală.
– Află! – i-am zis din uşă, privind după el, cum coboară scările – …Că, după cel ce zice că îmi e tată, eram, de mult, moartă. Doamne, ce-aş mai scula-o pe baba Ioana din groapă, să-l agaţe în… mă-sa! şi să-i taie cu foarfeca de tiat via… Ehe! Nu, să-i taie tot, dar tot, că tot degeaba are! Mă, mă, păcatele mele! Bă nene, nu dai de două ori din cur, apoi ţi se fâlfâie iar după aceea vrei să te numesc părinte!

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*