M de la Mişu

28.06.16 by

Mă cheamă Mişu; tocmai am intrat în primul an din cea de-a noua viaţă, dar nu-mi fac probleme, s-au mai văzut cazuri cînd nu a fost nici pe departe ultima, cînd i-a urmat un nou ciclu de nouă vieţi, şi tot aşa. Am timp berechet să experimentez, important e să-mi rămînă ceva din fiecare, o pildă, o concluzie, un însemn.
În prima viaţă a fost cel mai greu, deh, pînă te dezmeticeşti, pînă îţi inspectezi teritoriul… Mama m-a alăptat suficient de mult încît să mă dezvolt armonios (sigur de mine aveam să devin de-abia prin a treia viaţă, dar vom ajunge şi acolo, uşurel!), să plesnesc de sănătate! Pisicuţele mă adorau. Şi eu pe ele, dar nu mă opream la nici una, mi se părea mai interesant să le cunosc pe toate mai întîi. Diversitatea în natură e ceva magic, mintea mea nu poate să cuprindă toate intenţiile, mai mult ca sigur bune, ale creatorului suprem! Una avea un colorit orbitor, alta ochi tulburători, sau glas de miere, alta codiţa mai jucăuşă sau mustăţile mai senzitive, alta mişca uluitor din urechi, alta se lăuda cu gheruţe excitante – şi tot aşa! Eu mă pricepeam cel mai bine la jocuri, le inventam pe loc, iar ele mă venerau, de-a dreptul! Mă simţeam ca un rege şi era un sentiment al naibii de plăcut!
În cea de-a doua viaţă m-am îndrăgostit de o singură pisicuţă şi era cît pe-aci să-mi fie fatal. Uneori îmi revine în amintire acelaşi vis: trec strada în fugă, urmărind-o pe ea, şi mă calcă un şofer grăbit. Nu cred în vise repetitive, am vrut să merg şi la psiholog dar pe măsură ce timpul a trecut, obsesia asta s-a mai estompat. Pisicuţa în cauză era colega mea de bancă la şcoală, îi atingeam mereu ca din întîmplare blăniţa, care mirosea nedrept de ameţitor a levănţică şi se electriza instant; mă fîţîiam mereu în bancă, nu aveam stare. Ea îmi mai arunca uneori o privire tăioasă, cu ochii ei de un verde fosforescent, mă potoleam cinci minute şi o luam de la capăt. Învăţa mai bine ca mine, nu-i stătea mintea la prostii. Nici eu nu eram prost, dar prindeam lecţia mai mult din zbor. Pe la mijlocul trimestrului doi, diriginta ne-a separat – nu se mai putea! M-a pus în banca întîi, cu un motan puţin saşiu, căruia nu-i plăcea deloc muzica, avea talent doar la sport. Cînd nu era atent, îi lipeam pe spate un post-it pe care scrisesem tocilar. Ne înghionteam mereu, era oribil să împarţi spaţiul cu un băiat! Am suferit atît de mult după Misa (aşa o chema, parcă eram predestinaţi!) că, ţin minte şi acum, am vrut să mănînc pîinea cu verde de Paris din cursa pentru şoareci, aşa disperat eram. Noroc că m-a salvat mama la timp! Lăsasem şi o scrisoare de adio, ca să se simtă Misa vinovată! Ah, ce vremuri…
În viaţa numărul trei m-am apucat de scris. Descoperisem plăcerea un pic perversă de a-mi transpune sentimentele în cuvinte, de a mă dedubla, de a jongla cu scrisul pînă cînd povestirea depăşea în intensitate realitatea, şi puteam deveni orice supererou voiam! Era şi o metodă mult mai subtilă şi eficace de a suci minţile fetelor, plictisite de avansurile directe, de flori şi bomboane sau de discuţii banale şi invitaţii la film. Nu oricine avea darul ăsta, aşa că era timpul să profit! Am scris întîi articole pe teme diverse la ziarul şcolii, de la cronici de discotecă sau balul bobocilor, subiecte de interes obştesc sau pastile amărui despre profesori naşpa, pînă la referate istorice sau satire pisiceşti, care făceau deliciul colegilor! Am cochetat şi cu politica, am obţinut premii importante, culminînd cu trofeul Şoricelul de aur. Am făcut şi o gafă pentru care mi-am luat bobîrnacul cuvenit, dar acum, privind în urmă, bineînţeles că mă amuz, doar mi-a transmis tatăl meu din plin gena umorului! Iată ce-am comis: tot urmărindu-l pe Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR (mă interesa îndeosebi evoluţia pisidolarului), am observat că-n toate apariţiile televizate sau în fotografii stătea, invariabil, în semiprofil şi i se vedea doar o ureche. Cu o profundă empatie, ferm convins că omul are acest handicap, am scris un articol în care spuneam că este într-o ureche…Cuvintele mele au fost interpretate la figurat şi, după scăderea notei la purtare, am fost invitat la sediul BNR să-l cunosc personal pe domnia-sa… Bineînţeles că avea două urechi, perfect simetrice… Ei, probabil că trebuia s-o trăiesc şi pe-asta! Apoi am trecut la literatură serioasă, ştiinţifico-fantastică, fantastică pură, erotică, ba chiar şi tehnică, pentru că între timp devenisem student la Politehnică. Magia cuvintelor mă cuprinsese cu totul, nu mai era o joacă. De pildă, îmi plăcea cuvîntul letopiseţ. Uram cuvîntul liposucţie. Numele proprii ale fetelor erau, ele în sine, surse de inspiraţie divină. A fost o perioadă fructuoasă, unică. Un corn al abundenţei, dacă vreţi. Nu mai detaliez, succes, fete, tot tacîmul.
În cea de-a patra viaţă, tot student fiind, am făcut victime. Fără voia mea, desigur. Şi tot cu şiretlicuri, cum s-ar spune, adică prin operele mele scrise! Cea mai nefericită, profa de sport, o femeie frumoasă, doar cu cinci ani mai mare ca mine, cu un trup bine lucrat şi ochi violet. I-am acceptat imediat avansurile, doar nu eram prost, numai că ea s-a îndrăgostit nebuneşte de mine şi voia să mă ia de bărbat. Am început să mă port urît, doar-doar se va îndepărta, dar ţi-ai găsit! Era şi mai înverşunată, şi mai disperată! Atunci am început să pricep oarece din alambicatul suflet feminin, din eternul feminin (că de-aici li se trage cu dragostea eternă!), cu atît mai mult din cel pisicesc, cel mai alambicat dintre toate! Am înţeles, pînă la un punct, doar şi eu încercasem să mă sinucid pentru Misa, dar fusese ceva pur copilăresc, trecuse ca pojarul! Pe cînd Julie, profa de sport, era femeie în toată firea… Pînă la urmă am internat-o cu forţa la psihiatrie. Am auzit că acum e măritată cu un mecanic de locomotivă şi are trei copii. Sunt convins că-mi este profund recunoscătoare, chiar dacă nu am aşteptat niciodată dovezi.
În a cincea viaţă, ce credeţi?!, m-am însurat. Avea casă, maşină, facultate. Ne potriveam de minune. Îmi vedeam bineînţeles în continuare de scris şi, oricît încercam să ţin fanele la distanţă, mă copleşeau numeric şi trebuia să cedez.
În a şasea viaţă, am divorţat. Nu-mi înţelegea caracterul sofisticat, spiritul liber şi aşa mai departe. Am început să călătoresc, să văd lumea. Amintiri, cît pentru un nemuritor!
Vieţile şapte şi opt, tot cam aşa. Nu vă mai plictisesc.
Mă cheamă Mişu şi îmi încep, cu fruntea sus, a noua viaţă. Am cu ce mă lăuda, nu am trăit degeaba. Un singur lucru mai am a vă spune: mi s-a întîmplat ceva straniu, năucitor: m-am îndrăgostit. Tocmai cînd credeam că nu mai e nimic de experimentat şi nu-mi rămîne decît să-mi scriu memoriile. O cheamă Isabelle. Îmi tremură genunchii cînd o văd, şi nu sunt semne de gonartroză, sunt tînăr încă! E siameză, clar sufletul meu pereche. Plec să o aştept, iese acum de la coafor. Vă ţin la curent.

(din volumul „Fantezii cu Mişu”, editura Armonii culturale, Adjud, 2015)

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*