Lupul alb

01.06.11 by

Lupul alb

foto de Trestian Gavanescu

Huruitul căruţei se auzea tot mai aproape. Am dat fuga în ograda cealaltă să deschid porţile cele mari… Dar tata a lăsat căruţa în drum şi-a intrat ca trăsnetul…

– Ce-i, Ileană?!

– Mi-e rău, Neculai, a îngăimat mama, şoptit abia…

– Îmbracă-te, vii şi tu cu mine, îmi zice.

A intrat apoi în casă, a luat nişte pături să le pună în car, avea deja pe fundul lădoiului un strat de paie… A luat o sticlă cu apă, una umplută cu ceai şi a dus-o pe mama, în braţe, aşezând-o în căruţă…

– N-o duce la doctor, Neculai, strigă mătuşa Zamfira, boieroaica, la el. I-a dat femeia aia, de la Dascălu, argint viu. Pentru asta nu-i leac…

– Şi ce să fac, să stau cu mâinile în sân până închide ochii?!…

M-a luat cu o mână şi m-a urcat lângă el pe scândură. L-a chemat şi pe Culiţă, nepotul mătuşii Zamfira, să vină şi el.

– Ţine-ţi-vă ghini! Şi smucind hăţurile, îndeamnă calul: Hai, tată! Acu-i acu…

Un ropot ca de mitralieră s-a pornit pe drumul satului… Ieşiseră bătrânii, câţi erau, pe la porţi, şi-şi făceau cruce… Se oprise şi preotul în drum, era într-o altă căruţă, venea către Schit…

– Unde-o duci? îl întrebase el.

– La Bacău, părinte, la spital… îi răspunse tata, dar când a terminat cu răspunsul eram deja departe…

Mă uitam după preot, întors pe jumătate cu faţa către noi şi făcându-şi o cruce mare cum nu mai văzusem… Nu trecuse un ceas şi eram la Răcăciuni, la şosea. Tata a pus căruţa de-a latul, în mijlocul şoselei şi a oprit prima maşină. I-a spus lui Culiţă – care venise cu noi, să tragă cal şi căruţă în curtea lor în Răcăciuni. Ca toate familiile de boieri, aveau şi ei conac în Schit, dar aveau casă şi în Răcăciuni, aproape de calea ferată şi gară, şi alte case, mai mari, pe drumul către Roman.

În faţa spitalului mare din Bacău, tata a coborât-o pe mama, mai mult moartă decât vie, în braţe.

– Hai, a strigat după mine, avem treabă…

Portarul a dat să-l oprească, dar i-a retezat-o, scurt:

– Dă-te la o parte, că nu mai prinzi apusul soarelui…

Omul, speriat, s-a tras înapoi…

– O targă, repede, strigă tata din hol…

Cu mama pe targă, cu vreo două asistente pe lângă noi, am intrat într-un cabinet…

– Scoate-ţi băiatul afară, strigă un doctor mic de statură şi cu ochelari cu ramă de aur… Şi ieşi şi dumneata…

– De ce să ieşim? E femeia mea şi e mama băiatului… Să vadă şi să ţină minte…

– Dezbrăcaţi-o, porunceşte doctorul către cele două asistente…

– De unde eşti, măicuţă? o întreabă pe mama.

– De la Schit, răspunde ea, stins. Schitul din capul Drăguşanilor…

Tata întinde o mână către mine, mângâindu-mă. Avea o privire caldă cum nu mai văzusem la el de mult, parcă îi izvora lumină din ochi.

– Mare minune a făcut Dumnezeu; dacă nu aveai ieri diaree, ai fi mâncat plăcintele şi te pierdeam…

– Ce plăcinte? Ce plăcinte? îl întrebă doctorul…

– A fost la secerat, undeva pe lângă casă, şi o femeie din vecini, i-a adus nişte plăcinte moldoveneşti. E un obicei pe la noi, să se dea de pomană…

Omul în halat alb clătină din cap…

– De unde sunteţi, de la Schitul lui Dragoş?

Şi privindu-mă cu mare atenţie, mult mai târziu aveam să înţeleg de ce, continuă: Acolo nu este părintele Mircea Ionescu?

– El este, îi răspunse tata, căutând întrebător către faţa doctorului care continua să examineze atent erupţiile de pe trupul mamei…

– Este un om tare bun, este de-al nostru, zice doctorul, tot mai gânditor… Un evreu deştept; cum a auzit că începe războiul a abandonat Facultatea de litere şi s-a dus la Teologie… Dacă se făcea popă, nu-l mai luau pe front…

Tata făcuse ochii cât cepele… Era prieten bun cu preotul Mircea Ionescu şi cu preoteasa, dar nu s-ar fi gândit la una ca asta. De câte ori, în prezenţa lui, nu-i înjurase el pe evrei… Fusese şi în Drăguşani, satul de lângă Schit, un cârciumar evreu… Şi l-au alungat sătenii cu pietre şi-au dat apoi foc la cârciumă… Când se întâmplase asta, tata a căutat chiar să-i oprească pe ceilalţi, să nu facă lucruri necugetate. Dacă în locul lui ar fi fost un altul, mai slab de înger, l-ar fi linşat vecinii doar pentru că luase apărarea unui cârciumar evreu. „Nu are nicio vină omul c-aţi luat voi băutură pe datorie şi nu aveţi cu ce plăti!“ Dar oamenii, deja înfierbântaţi, nu l-au ascultat. Nu-l puteau suferi pe cârciumar. De-atunci, tata devenise prieten bun cu părintele Mircea. „Ce-i bădie, te-ai făcut prieten cu preotul?“ arunca uneori câte un localnic mai cătrănit. „Nu vezi că băiatul tău seamănă leit cu el şi nu cu tine?!“ Curios lucru, deşi era de o gelozie cruntă, la asemenea vorbe nu reacţionase niciodată. Continua să meargă chiar şi acasă la preotul Mircea, se întorcea povestind încântat despre oamenii mari ce veneau din Bucureşti, chiar şi din străinătate… Adesea, preotul trecea pe la noi pe acasă, îmi aducea cărţi să citesc, povesteam despre cele citite deja, mă certa blând că stau prea mult cu burta pe carte şi nu mă bucur de locurile acelea atât de frumoase: pădurea, pârâul, poienile, iazul amenajat de călugării vechiului schit al lui Dragoş Vodă…

– Uite cum o să facem, continuă doctorul, dintr-o dată vorbindu-ne cu multă căldură. Femeia matale e intoxicată cu mercur (argint viu, cum i se spune în popor). După cum arată, nu cred să mai scape… O să pun asistenta să-i facă o injecţie, îţi dau şi eu nişte pastile, ca să întărească oleacă trupul… Pentru intoxicaţiile cu mercur nu există leac. Daaa… vezi dacă nu afli de vreo bătrână care să ştie descântece şi leacuri vechi. Am mai avut un caz, acum câţiva ani, la Părincea. Şi a scăpat-o pe biata femeie o bătrână de la ei din sat. O văzusem cu erupţia aceea cumplită, o aduseseră la spital, am văzut-o şi pe urmă când se vindecase…

– Şi cum o cheamă pe femeia aceea, domnule doctor? întrebase tata.

– Am căutat-o şi eu. Am vrut să învăţ de la ea. Dar am ajuns prea târziu. O arestaseră, cică era vrăjitoare…

O asistentă i-a făcut mamei o injecţie, o alta i-a adus tatei într-o punguliţă de hârtie nişte pastile, bătrânul doctor evreu îi explica cum trebuie să i le dea. A cerut apoi unui felcer să-l cheme pe şofer şi să ne ducă pe toţi până acasă cu maşina lui.

– Dumnezeu să vă aibă în pază, a zis el la plecare, căutând blând către mine şi mângâindu-mă. Plângea. Căutaţi pe undeva, de-o fi rămas, vreun suflet care să cunoască leacuri băbeşti… E singura cale de a o salva pe măicuţa… Da’ nu cumva să scoateţi vreo vorbă către şoferul care o să vă ducă, Canalul ne mănâncă şi pe dumneata şi pe mine.

Ne-am întors acasă cu maşina doctorului.

De data asta, oamenii îşi făceau iarăşi cruce, dar motivul era altul. De când se ştiau nu mai văzuseră prin acel cătun să vină o maşină precum aceea… Mai veneau maşini acasă la preotul Mircea, tot maşini mici… Mai venea şi duba gri a Securităţii, dar venea pentru cei ce urmau să fie arestaţi, ca să-i poată duce mai repede de acolo… Tata îl rugase pe şofer să oprească în Răcăciuni, cât să-i spună nepotului Zamfirei să-i aducă el până la Schit căruţa…

Am ajuns, a dus-o pe mama pe braţe până în casă, i-a dat una dintre pastilele primite de la doctorul din Bacău… Dar mamei îi era tot mai rău… Vecinele, adunate ciotcă peste zi, plecaseră… Cineva arsese tămâie. Pe masă, la îndemână, erau puse câteva lumânări şi un chibrit. Să fie… Tata se frământa…

Venise iar mătuşa Zamfira… Venea mereu să se sfătuiască. Eram  rude. Tata îi povestea în şoaptă ce vorbise cu doctorul de la Spitalul mare din Bacău. Eram cu urechile ciulite. Dar că preotul din sat ar fi fost evreu n-a suflat o vorbă.

– Şi ce ţi-a zis doctorul…?

– Să merg prin babe. Daa, pe cine să chem? Au venit cu duba şi au luat toate bătrânele care mai ştiau să descânte sau să stingă cărbuni. Nu făceau politică, dar ştiau să vindece şi erau aici. Locuiau în câte un bordei de pământ, dar ştiau mai multe decât toţi doctorii…

– Mai este unul care a scăpat, îi zice mătuşa… Când au început arestările era în spital. Mai ştii, era toamnă, păzea via de la Poiana Crucii… Şi după ce-a tras în ursoaică, s-a urcat dihania după el în pătul şi l-a aruncat de acolo. L-au găsit în ziua următoare şi l-au dus la Iaşi…

– Ooo, Ghiţă Manea, cum de nu mi-a dat prin cap?! Şi-a rupt atunci şira spinării, şase luni a stat în spital… Şi-abia merge…

– Du-te la el, Neculai, nu mai sta să chiteşti. Când mai trăia bărbatu-meu, înainte să-l aresteze, îi dăduseră ceva farmece. O ţigancă oploşită la Cristea, la conac… Nu se poate să n-o ştii… Îl apucase nebunia, s-a dus într-o noapte prin pădure, călare pe un băţ, până la Temelie, lângă Oneşti, la altă stricată… Când mi l-a adus de acolo un nepot, era mai mult mort

decât viu… De atunci ştiu de Ghiţă Manea. A venit noaptea, i-a dat nişte ceaiuri, i-a stins frigările, l-a descântat, nu ştiu ce i-a făcut… Dar peste două zile era sănătos, iar ţiganca de la Cristea a căzut lată chiar în dreptul grajdului nostru, unde e locul acela rău… Îi plesnise inima…

Nu mai ştiu ce s-a întâmplat mai departe. Cu atâtea peripeţii într-o singură zi, am adormit pe prispă… M-am trezit după miezul nopţii…

Cineva, probabil tata, îmi pregătise, chiar acolo pe prispa casei, o saltea adusă de pe un pat, peste care aşternuse un ţol. Câteodată, vara, dormeam afară. Dar acum eram singur…

Auzeam din chiler pe tata, văitându-se.

– Nu mă lăsa, Ileană… Ce mă fac singur?!…

Apoi paşi, între sobă şi pat şi uşă, şi iar, de la capăt…

– Nu mă lăsa, Doamne…!

Treptat, mi-am reamintit, de parcă mă trezisem dintr-un coşmar, scene din ziua care trecuse: puşca smulsă din fundul iazului, căruţa, răpăind pe drumul satului ca o mitralieră, doctorul acela cu ochii mici şi cu faţa blajină, luminându-i-se imediat ce a aflat de preotul Mircea Ionescu…

O stare de teamă, ce parcă se prelingea, invizibilă, din colţurile întunecate din ogradă, dinspre grajd şi pivniţă sau dinspre umbrele pomilor din grădină, îmi ajunsese în suflet… Nu se auzea duba Securităţii, nu auzeam nici vocea ascuţită, metalică, a vecinului turnător de peste drum, pe care mătuşa Zamfira îl credea un criminal. Era însă ca şi cum toate acele pericole ar fi pândit cumva pe aproape, contopindu-se cu umbrele şi şoaptele nopţii…

Priveam, prin coroana răsfirată a merilor din faţa casei, către cer… O lună plină şi galbenă era acolo, aproape, de parcă s-ar fi aşezat pe  ramurile pline cu mere… Nu se mai auzea cucuveaua ce strigase în celelalte nopţi, aciuată chiar în podul grajdului… M-am frecat la ochi, m-am ciupit: „Poate am visat…“ Eram însă mai treaz ca niciodată, într-o stare cum nu fusesem de multă vreme, auzeam tot ce se întâmplă în preajmă şi mai departe…

Şi deodată, un urlet…

Întorc capul şi văd, pe cărarea ce pornea din ograda mică, din faţa casei, către grădină, parcă şi mai misterioasă în lumina lunii, tăiată din loc în loc de umbrele pomilor de lângă ea, un lup alb…

Iarăşi, am crezut că visez…

Auzisem despre el. Pe vremuri, îmi spunea bunicul, când umbla noaptea starostele vrăjitorilor, înainte ca el să ajungă unde fusese chemat, apărea lupul alb şi începea să urle…

Am auzit deodată şi un păcănit sec. M-am întors spre direcţia de unde venise. Era zăvorul de lemn de la portiţă, cea care dădea spre drumul satului. Fusese închisă pe dinăuntru de tata… Nu lăsa niciodată pe timpul nopţii portiţa fără să fie încuiată; din drum nu prea aveai cum să o deschizi… Când am văzut, tot în lumina palidă a lunii, cum se mişcă singur zăvorul, m-am speriat de-a binelea… Din chiler, auzeam cum se văicărea tata… Aş fi vrut să strig, dar nu puteam. Am dat să intru în camera din mijloc, cea care dădea şi spre chiler, unde se aflau tata şi mama… Era drumul cel mai scurt… Şi tocmai atunci văd o mogâldeaţă cocoşată ce îşi făcea loc, parcă prelingându-se, şi intra în ogradă…

– Nu te speria băiete, io îs!

Era Ghiţă Manea, cel aruncat din pătul de ursoaica pe care o împuşcase fără să o omoare… Coloana se vindecase, dar rămăsese cocoşat. Pe jumătate întors către uşa de la casă, unde gândeam că m-aş putea retrage să-l strig pe tata, pe jumătate către cărarea ce ducea spre grădină unde se afla, la nici şapte metri, lupul cel alb, abia dacă observasem colierul ce strălucea la gâtul bătrânului cocoşat…

Ştiam bine povestea cu ursoaica; o reauzeam în fiecare primăvară când mergeam cu mama sau cu tata sau cu amândoi părinţii, către Balta cu frasini – un drum ce ocolea poieni şi refugii de odinioară ale familiilor de boieri. Şi înainte de a ajunge la Pârâul Adânc, ne abăteam câteva sute de metri prin stânga pârâului, şi pe o costişă abruptă, lipit de peretele stâncos, coboram până pe la jumătate, unde era peştera ursoaicei… Şi de fiecare dată, până ajungeam acolo, tata sau mama îmi povesteau cum era toamnă şi cum venise Ghiţă Manea la vie să o păzească şi cum stătea el într-o noapte cu lună în foişor, şi cum a văzut o matahală învârtindu-se şi mormăind pe lângă butucii cu struguri aproape copţi. Şi Ghiţă Manea a luat puşca, o avea mereu încărcată, alături de el, în pătulul dintr-un păr, cu pere înecăcioase… A ochit şi-a apăsat pe trăgaci… Urlând de durere, ursoaica s-a îndreptat către păr… Trăsese bătrânul scara în pătul, era înalt părul, dar dihania nu avea nevoie de scară… S-a căţărat, a ajuns sus şi l-a aruncat pe paznic la pământ… Ce-o fi fost acolo doar ei şi bunul Dumnezeu au ştiut… În ziua următoare, un ţigan care mergea în Rădoaia, satul vecin, trecând pe aproape, a auzit gemete… „Dacă scap cu viaţă, i-ar fi spus paznicul, poţi să culegi dumneata toţi strugurii…“

– Şi ursoaica? întrebam eu cu inima bătându-mi mai să se spargă…

– O fi plecat sau o fi murit pe undeva… Moş Ghiţă povestea după ce se întorsese de la spital, că ar fi rănit-o… Cămaşa i se umpluse de sânge când l-a luat namila în braţe… În afară de şira spinării ruptă, el nu a avut nici măcar o zgârietură…

Şi intervenea mama, adăugând:

– A avut zile, săracul… Dacă nu-l arunca ursoaica din pătul, îl arestau şi pe el când i-a luat pe ceilalţi… A avut zile…

*

– Unde-i mamă-ta? mă întrebase bătrânul, zornăindu-şi colierul.

Abia când a ajuns aproape am observat că mai avea unul şi în jurul mijlocului… Un fel de centură metalică, răsucită în aşa fel încât să facă nişte ochiuri… Şi din fiecare ochi, atârnau, precum clopoţeii pe cununa ce se punea la gâtul cailor iarna, o săpăligă, o coasă micuţă, un vătrai, un cuţit, un cleşte, o furculiţă…o secure. Toate în miniatură, de parcă ar fi fost nişte jucării pentru un copil. Unelte obişnuite într-o gospodărie, în casă sau pe lângă casă, altele necunoscute mie, se aflau acolo pe colierul lui de la gât. Asemenea pe cel legat în jurul mijlocului… Ducea pe umăr şi o traistă – aveam să văd apoi că avea în ea buruieni şi rădăcini uscate, pământ mărunţit prins în legături de cârpă sau în resturi de ciorapi…

I-am arătat unde şi am intrat totodată în chiler: el venind din ograda din faţa casei, eu din camera de la mijloc, pe unde avusesem intenţia să mă retrag când am văzut că zăvorul de la portiţa cea mică se deschisese singur…

Mama era în pat, albă ca varul la faţă, sau aşa poate că o vedeam eu, în lumina lămpii cu gaz…

– Ce mă fac, moş Ghiţă? Am rămas fără femeie…

– Mai vedem, mormăi moşul, privind în jur…

Şi, după un timp, a început să dea porunci.

– Aprinde mai bine focul… Şi adu o găleată cu apă de la fântână… Şi nu te speria de lupul cel alb, e ajutorul meu… Băieţii mei parcă-s apucaţi… Nici unul nu vrea să înveţe de la mine…

A scos de la gâtul lui acel colier şi, mişcându-l într-un anume fel, l-a plimbat pe deasupra mamei… Apoi i l-a prins la gât. Tata a turnat apă din găleată, apă proaspăt adusă, în câteva oale puse pe plită, focul se înteţise, bătrânul a pus ici o mână de frunze, în cealaltă o rădăcină ce semăna parcă unui trup de om, în miniatură, dincolo câteva bucăţi din scoarţă de copac…

Nu trecuse mult şi chilerul era plin cu aburi cu mirosuri ciudate… Într-o oală, peste buruienile care ajunseseră la fierbere, moşul aruncase din vatra sobei câţiva tăciuni aprinşi… A luat apoi cu un polonic fiertură din celelalte vase şi a adăugat-o în oala în care aruncase şi tăciunii… A tras-o de pe plită, a turnat peste lichidul fierbinte apă proaspătă, potolind astfel temperatura, şi cu apa aceea a spălat uşor zonele cu erupţii de pe trupul mamei… Erau multe, încă le mai văd în faţa ochilor şi astăzi… I-a dat şi mamei să bea din ea. Curios, deşi până atunci aproape nu mai respira, a ridicat capul şi a băut, încet, tot ce se afla în cană.

– Bogdaproste, moş Ghiţă, a zis ea.

A rezemat apoi capul de un cojoc făcut sul în loc de pernă, şi-a adormit pe loc. Moş Ghiţă Manea a turnat ce mai rămăsese din acea fiertură într-o carafă de sticlă, de vreun litru şi jumătate, şi i-a spus lui tata să o vegheze şi de câte ori se va trezi să o ajute să urineze şi apoi să-i mai dea câte o cană să bea. Până când se va termina tot ceaiul.

– Cu ce să-ţi mulţumesc, moş Ghiţă? îl întrebase tata.

– Măi, Nicolae, oameni ca tine în Schitul aista mai rar găseşti. Mi-ai mulţumit deja când m-ai chemat. Dacă chiar ţii să faci un bine, un bine mare, atunci lasă-l pe băiat să vină la mine şi să înveţe… Ca mâine, poimâine mă duc şi nu ştiu cui să las toate cele ştiute de la bătrâni… Când trăiau şi ceilalţi, era altfel… I-au arestat şi unul nu s-a mai întors. Neisprăviţii ăştia, care-au venit peste noi, sunt mai răi decât Diavolul… Pustiesc tot…

Îl priveam şi nu-mi venea să cred; parcă eram în faţa părului din grădină, ce semăna leit cu cel din via lui moş Ghiţă de la Poiana Crucii. Vorbea bătrânul şi-mi închipuiam că vorbeşte scoarţa acelui păr… Multă vreme, când îl întâlneam pe drum, îl ocoleam pe departe, ca pe un ciumat. El însă nu arăta să bage de seamă la ce gândeam eu, continua să povestească… Şi mi se părea că faţa lui şi scoarţele ţesute de pe pereţi şi scoarţa acelui păr din grădină alcătuiau un singur tablou şi, în uleiurile care nu se uscaseră încă, mă chinuiam să înot şi să ajung la un liman.

– Cred că i s-a făcut rău, îl aud pe tata, tare se mai deoache uşor…

– Ăsta-i semn bun, îi zice moşul… O să ajungă om mare. Cei mai slabi din fire sunt mai puternici… Vezi, în grădină răsare o plăntuţă firavă…. Caută drum spre lumină. Şi chiar dacă o rupi, se reface… O plantă matură sau un copac, mai greu… Cel cu adevărat puternic e cel slab… Şi-a recuperat apoi şi colierul acela prins la gâtul mamei. Şi s-a întors către mine:

– Vrei să vezi cât e de uşor? Uite, ţi-l pun în jurul gâtului…

Mi l-a aşezat, l-am atins cu mâinile, pipăindu-i piesele mici… Curios, deşi erau metalice, aproape că nu-l simţeam, aşa era de uşor. Nu l-am ţinut decât, poate, cât a durat acel schimb de cuvinte. Ameţeala şi starea de greaţă îmi dispăruseră ca prin farmec. Acum moş Ghiţă era moş Ghiţă, tata era tata, scoarţele de pe pereţii chilerului erau scoarţe…

– La ce foloseşte? l-am întrebat pe bătrân.

– Dacă chiar vrei să ştii, uite, vino la mine sâmbăta şi duminica, atunci nu mergi la şcoală, şi-ţi voi arăta. Ai mei nu vor să înveţe, iar eu mă voi prăpădi în curând… Ştiu atâtea taine. Trebuie să le las cuiva, le-am învăţat şi eu de la bătrâni…

Mama respira uşor şi avea faţa rumenă de parcă ar fi zâmbit. Aşezat pe marginea patului, tata, liniştit şi el, privea când spre mine, când spre moş Ghiţă. Uşa de la chiler rămăsese deschisă şi din prag, cu o privire caldă, adulmecând parcă aerul din încăpere, ne privea lupul alb.

– Uite, continuă moş Ghiţă, deja el te cunoaşte… Te va însoţi oriunde te vei duce… Gândeşte-te, nu trebuie să-mi răspunzi acum… Peste vreo trei zile, când s-a terminat ceaiul pregătit de bătrân, mama s-a ridicat din pat întremată şi fără urme de erupţie supurantă pe corp.

*

În aceeaşi zi, abia dacă trecuse vreo oră de când îşi revenise mama, iar tata în jurul ei nu ştia ce să mai facă de bucurie, s-au auzit, din drum, ţipete… Unul dintre consăteni se întorcea de la pădure… La trecerea de la Pârâul adânc i se rupsese o roată de la car… A dejugat boii, şi-i mâna către casă, urmând să meargă în ziua următoare să pună o altă roată şi să scoată carul cu lemne, înnămolit… Dinspre vale – acolo, „la vale“ însemna către vatra satului Drăguşani – urca pe drum îngrijitoarea ce se oploşise în casa familiei Dascălu, cea care-i dăduse mamei plăcintele cu argint viu… Nici nu îndrăznea să privească spre ograda noastră, era pe jumătate întoarsă către casa de dincolo de drum – avea să povestească omul cu boii, ce se întorcea de la pădure… Şi dintr-o dată, ca şi când l-ar fi apucat ceva, unul dintre boi a pus capul în pământ şi l-a ridicat cu femeie cu tot, spintecând-o… Până când a venit mătuşa Zamfira, locuia cu două case mai jos, deja murise…

*

Au trecut ani, eram deja la liceu… În timpul vacanţei de vară, prima vacanţă de licean, aveam să merg cu mai mulţi colegi din Bacău, într-o excursie de câteva zile la Bucureşti. Am vizitat atunci parcul Cişmigiu, fusesem într-o seară la un spectacol la Sala Palatului, vizitasem Muzeul tehnic, se înfiripase chiar şi o idilă pentru o colegă de la liceul de fete din Bacău… Dar toate celelalte întâmplări aveau să fie estompate de o  întâlnire neaşteptată: în ultima zi, profesorii însoţitori ne-au dus la Muzeul de Istorie al Republicii; şi-acolo, la Tezaur, rămăsesem pironit în faţa unui colier, de care erau atârnate mici figurine ce imitau o coasă, un lacăt, o seceră, o nicovală, o furcă, o secure… Toate din aur… Ca formă şi lucrătură era identic colierului pe care îl purtase în acea noapte de pomină moş Ghiţă Manea, bătrânul aruncat de ursoaică din pătulul din Poiana Crucii. Abia atunci am intuit de unde venea acel bătrân şi care ar fi putut să fie rădăcinile vindecărilor lui miraculoase…

Din excursie, prins în mrejele acelei fete blonde, m-am întors prin Bacău, unde am mai rămas câteva zile. N-am avut prea mare succes, aşa că mi-am strâns bagajele şi m-am dus cu trenul până la Răcăciuni, unde mă aştepta tata. De la gară până acasă, de acasă şi până la gară, mergeam de fiecare dată cu căruţa.

– O să-l caut pe moş Ghiţă, i-am spus eu tatei, imediat ce m-am aşezat pe scândură, lângă el.

S-a uitat la mine lung, parcă mustrându-mă.

De la acel necaz cu mama, nu mai vorbisem despre asta.

– A murit acum cinci zile, în ultima zi când erai la Bucureşti. L-am îngropat abia ieri… Nici unul dintre copiii lui şi nici una dintre rude n-a venit la înmormântare. De altfel, i-am făcut rânduiala noi şi mătuşa Zamfira…

*

Am făcut un drum până la cimitir.

Când m-am întors acasă se înserase. Sub lumina cernită a Lunii, drumul, casele şi pomii, toate câte erau în jur, căpătaseră mister şi o anume unduire, ca şi cum s-ar fi oglindit în valuri uşoare pe apele nopţii.

Am dat să-l strig pe tata, trebuia să-mi deschidă ca să pot intra.

Dar n-a mai fost nevoie.

Am auzit zăvorul cum se trage, apoi s-a deschis portiţa, singură, cu un scâncet asemănător celui făcut de un copil. Şi-n capătul celălalt de la ograda mică, din faţa casei, pe cărarea ce ducea spre grădină, într-o mică oază ca de ninsoare argintie, mă aştepta lupul cel alb.

Iftimie Nesfântu

mitu-i sfânt fie-ne

Era prin 1980 sau 1981. Tata, operat prima dată la Iaşi de o tumoră, făcuse o recidivă – cancerul spinocelular evoluează lent – şi fusese operat în Bucureşti de către profesorul Valerian Popescu, un adevărat maestru în Chirurgia maxilo-facială.

În acei ani începusem să scriu pe lângă eseuri şi mici povestioare şi poezii. Erau curioase şi textele scrise de mine. Dacă voi avea timp, le voi dezgropa într-o bună zi. Una dintre poezii descria – nu ştiu ce mă apucase – înmormântarea lui tata. Poate că era un fel de a mă obişnui cu gândul…

La Schitul lui Dragoş, cimitirul satului crescuse pe temelia fostei biserici a vechiului aşezământ monahal. În picioare mai era acolo doar turnul izolat al fostei clopotniţe, construcţie distinctă de biserica veche. Cred că pe atunci nici nu ştiam că acolo a fost biserica unui schit. Nu ştiam în felul în care ştiu oamenii. Nu ştiam nimic nici despre călugărul nesfânt din Poiana lui Dumnezeu.

Aşadar, încep eu să scriu despre cum tocmisem groparii, cum am mers la cimitir cu ei pentru ritualurile obligatorii înainte ca să înceapă a săpa groapa. Apoi cum m-am întors acasă ca să supraveghez celelalte pregătiri legate de înmormântare. Şi mă cheamă groparii, printr-un vecin, să merg la cimitir că au un necaz. Am mers. Săpaseră, aproape un metru adâncime, poate mai bine – gropile se săpau adânc la Schitul lui Dragoş – şi dăduseră peste o lespede de piatră plasată exact pe lărgimea gropii, cu o stemă ciudată pe ea. Parcă o şi vedeam! Era capul de bour! (În poemul scris de mine!) „Şi-acum ce facem?” mă întreabă groparii. Zic: „Schimbăm locul gropii, va trebui să anunţăm pe cei de la monumentele istorice!” „Nici să nu vă gândiţi!” sar ei cu gura pe mine. „Dacă se află, ne scot toţi morţii de aici, poate mută şi satul. O spargem…” Şi au adus târnăcoape şi cu ceva trudă au spart în trei bucăţi lespedea. Dar şi aşa era greu să fie scoasă. Le-au scos p rând cu trei perechi de boi, au dus bucăţile către nişte lozniţe părăsite (erau cuptoare în pământ pe care, toamna, se puneau la afumat prunele) şi le-au acoperit apoi cu nisip, pietriş şi chiar cu lespezi de iarbă cu rădăcini cu tot, ca să niveleze locul. Pentru scheletul găsit sub acea lespede – mi-e şi frică să mă gândesc – s-a făcut o slujbă specială.

S-a externat tata din spital şi, câteva zile, a stat la noi. Într-o seară, nu ştiu ce mi-a venit, m-am apucat să-i citesc chiar poemul acela. N-a scos o vorbă, nici în timpul lecturii şi nici după aceea… Dar nu o să uit cât voi trăi privirea lui…

Cred că deja cititorii pot lesne presupune urmarea…

La câţiva ani după, tumoarea operată a început din nou să crească. Profesorul Valerian Popescu se pensionase, în locul lui venise la conducerea clinicii profesorul Burlibaşa. Când a văzut însă despre ce e vorba a refuzat să mai facă o intervenţie sau un alt transplant… În 1988, primăvara, după mai multe internări – la Bacău, la Bucureşti, la Spitalul Militar Central, lucrurile se agravaseră. Zilele lui tata erau numărate. Unul dintre drumurile făcute acasă în iarna 1988/1989, s-a soldat şi cu o discuţie cu tata legată de pregătirile de înmormântare.

A mers cu mine în cimitir, atunci am aflat că sub morminte fusese odinioară biserică şi mi-a arătat un loc anume unde doreşte să fie înmormântat. Ca poziţie se afla sub altarul fostei biserici.

Sigur, era o problemă de rezolvat, locurile din cimitir fuseseră vândute şi mulţi dintre descendenţii boierilor de altădată moşteniseră anumite poziţii privilegiate. Şi părinţii mei aveau locuri pe temelia bisericii, dar nu acolo unde dorea tata. În fine, am reţinut rugămintea, şi i-am promis că voi face întocmai cum dorise.

Prin februarie, a venit şi sfârşitul. Am plecat acasă cu “bilet de voie în interes de serviciu”, dat de doctorul Andrian Traian, şeful secţiei de Biochimie din Institutul Oncologic Bucureşti, unde lucram. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om cu mai multă înţelegere pentru semeni decât el. Fusese medic militar şi se transferase, în urma restructurărilor din armată, în cercetarea ştiinţifică. În acei ani, cercetătorii deveniseră ţinta unor presiuni greu de înţeles. Fiind însă în Bucureşti, şi fiind într-o instituţie medicală, restricţiile ajungeau până la noi mult atenuate.

(…) Nu trecuse nici o oră de când lăsasem groparii în cimitir şi mă întorsesem acasă să cioplesc crucea şi numele tatălui pe ea. A venit un moş, era el peltic, nu prea se înţelegea ce spune. Cred că anume îl aleseseră pe el. Vedea că nu pricep, şi m-a tras de mână, arătându-mi din gesturi spre cimitir. M-am dus. Când am văzut lespedea aceea de piatră şi când unul dintre gropari mi-a arătat sub un vraf de crengi, capul de bour încrustat în ea, am înţepenit. Mai departe lucrurile s-au derulat ca în poemul scris de mine cu şapte sau opt ani înainte. Trei perechi de boi au tras din răsputeri cele trei fragmente sparte cu târnăcopul în câteva ore de chin. Când am insistat să anunţ instituţiile din Bacău şi să săpăm în altă parte, groparii erau cât pe ce să mă bată. Mai fuseseră precedente…

Schitul lui Dragoş n-a apărut niciodată în documentele publicate oficial (mă refer la dicţionarele geografice). Încorporat în satul Drăguşani a trecut neobservat istoricilor şi arheologilor. Unul dintre boieri, cred că a fost vorba chiar despre Călugăru, văr cu bunicul dinspre tată, încercase să aducă o cale ferată – o ramificaţie de la Răcăciuni până în Schit, unde avea conacul. Avea conacul peste drum de casa noastră, puţin mai jos. Prin beciurile fostului conac şi prin tunele săpate pe sub livadă ne jucam de-a v-aţi ascunsul în copilărie. El nu mai era acolo, îl arestaseră.

Povesteau însă bătrânii… Făcuse terasamentul, adusese de la Reşiţa cred, şinele de cale ferată, aproape toate erau pregătite… Şi într-o noapte, a trăit sărmanul un coşmar. S-a trezit că tot conacul aluneca la vale. În celelalte nopţi, pe ascuns, oamenii din Schit, săpaseră fără să fie văzuţi sau auziţi pe sub conacul boierului, strecuraseră vreo zece sau 12 segmente de şină de cale ferată, dintre cele aduse de boier, şi-apoi adunaseră toţi boii din cătun – fiind pădurea aproape şi muncile grele foarte mulţi aveau boi – vreo 30 din câte am înţeles şi i-au tras conacul, care nu era nici prea mare dar nici prea mic vreo zece metri. Speriat, a ieşit boierul afară, în izmene.

A dat imediat nas în nas cu „supuşii”. Cu armele încărcate şi îndreptate spre el, oamenii l-au convins să renunţe la construirea acelui tronson de cale ferată. Primitivi cum erau, au înţeles că acolo unde pătrunde trenul, pătrunde şi civilizaţia vestică. Iar asta însemna pentru ei stingerea unei lumi.

Fragmentele de lespede au fost ascunse în lozniţe, oasele “sfântului necunoscut” îngropate şi ele alături de coşciugul lui tata, după o slujbă specială, şi mormântul acoperit. Nimeni nu a aflat nimic.

Engramă (foto: © Trestian Găvănescu, AFIAP)

Peste alţi ani, în ziua în care, în ală parte, un mare domnitor a fost recunoscut ca fiind şi sfânt, mă aflam – poate întâmplător, poate nu – acasă. Seara, destul de târziu, când satul se scufundase în beznă, m-am dus la cimitir să aprind lumânări.

Abia apucasem să scot chibriturile din buzunar. Era o noapte senină, stranie… Dacă aş spune oricărui om normal că acele lumânări s-au aprins singure ar crede că înnebunisem. Sau că ceea ce spun e ficţiune. Şi nu pot să neg. E cea mai curată şi mai adâncă ficţiune trăită de mine.

„Nu credeam să veniţi!” aud, în spatele meu, o voce.

M-am întors. Şi văd acolo, îmbrăcaţi în mantii albe, nu ştiu cum se numeşte respectivul vestmânt, şase călugări. Unul dintre ei mi-a pus pe umeri o mantie asemănătoare, poruncindu-mi cu o voce autoritară să particip la ceremonie.

„Recunoştinţă”, îmi zice un altul dintre ei.

„Pentru ce?!” am îngăimat eu, speriat de-a binelea.

„Pentru că aţi păstrat tăcerea asupra celor întâmplate la înmormântare. Nimeni nu trebuie să ştie unde se află trupul Domnului nostru, cel Mare şi Sfânt.”

Parcă mă găseam pe scena unui teatru antic.

A urmat o “slujbă” mai puţin obişnuită, apoi au dezgropat osemintele de la capătul coşciugului, le-au înfăşat într-o ţesătură cum nu mai văzusem, au pus în locul lor alte oase, cine ştie de unde aduse, şi au plecat.

O să ne mai vedem, sfântule nesfânt, mi-a zis unul dintre ei. M-a binecuvântat, apoi s-a întors către ceilalţi, şi a rostit:

„Mitu-i sfânt fie-ne!”

„Mitu-i sfânt fie-ne!” au rostit ceilalţi, în cor.

Formula aceasta s-a repetat. Eram aşa de surprins încât n-am reţinut de câte ori. Apoi au plecat. Unul dintre cei şase călugări, ducea în braţe, înfăşate, oasele domnitorului deshumat. Ca pe un prunc.

*******

fragment din romanul Vitraliu pentru tata (în pregătire)

Foto: © Trestian Găvănescu, AFIAP)

(Bucureşti, noiembrie 1977 – decembrie 2009)

Related Posts

Tags

Share This

2 Comments

  1. Prof Răzvan U.

    Extraordinară poveste… Mare păcat că nu a fost dezvoltată către un roman. Povestea conţine, în stare latentă, destinul României… Vă rog, sugeraţi-i autorului să o dezvolte. Prof Răzvan U.

  2. un român din Australia

    „Recunoştinţă”, îmi zice un altul dintre ei. „Pentru ce?!” am îngăimat eu, speriat de-a binelea. „Pentru că aţi păstrat tăcerea asupra celor întâmplate la înmormântare. Nimeni nu trebuie să ştie unde se află trupul Domnului nostru, cel Mare şi Sfânt.” Parcă mă găseam pe scena unui teatru antic. A urmat o “slujbă” mai puţin obişnuită, apoi au dezgropat osemintele de la capătul coşciugului, le-au înfăşat într-o ţesătură cum nu mai văzusem, au pus în locul lor alte oase, cine ştie de unde aduse, şi au plecat. O să ne mai vedem, sfântule nesfânt, mi-a zis unul dintre ei. M-a binecuvântat, apoi s-a întors către ceilalţi, şi a rostit: „Mitu-i sfânt fie-ne!” „Mitu-i sfânt fie-ne!” au rostit ceilalţi, în cor.

    Mitu-i sfânt fie-ne! adaug şi eu.

    Nu ştiu dacă există cătunul acesta pe undeva… M-am gândit însă de multe ori, ştiind sub ce vremi tulburi am trăit, că adevăratul mormânt al eroului nostru naţional Ştefan cel Mare nu avea cum să fie la Putna… Ar fi fost prădat nu odată, ci de zeci de ori… Mulţi ne-au călcat ţara şi neamul… Nu ştiu dacă autorul poveştii de mai sus s-a născut chiar acolo, după cum scrie aş băga mâna în foc că aşa este… Îndrăznesc însă, împins de dor de ţară: Un sfat, Vă rog, ascultaţi-l, vine de la un om de departe: mergeţi acolo în acel Schit şi refaceţi casa, satul, sâmburele acela de dor şi dăinuire, care a ajuns, prin cuvinte, în cele ce scrieţi… Cuvintele scrise, născute din suflet, când sunt adevărate, duc la fapte, la împliniri. Lăsaţi-i pe cei care se pierd în vorbe şi nu se aud decât pe ei, vorbind şi vorbind la nesfârşit… Urmaţi-vă Calea. Este aceeaşi cale pe care a mers Ana meşterului Manole. Veţi găsi dacă nu v-aţi găsit deja o „Ană” a dvs, femeie adevărată care să vă însoţească în acestă lucrare împreună. Şi cândva, într-o zi, satul acela tăinuit, unde a fost păstrat trupul voievodului Ştefan cel Mare, acum şi Sfânt, se va numi Iftimie Nesfântu…

Leave a Comment

*