Lupta de clasa şi dreptatea postumă a lui Marx

06.03.12 by

Marx a fundamentat tema luptei de clasă în „Manifestul Partidului Comunist”.

Vorba vine „a fundamentat”, pentru că dincolo de elaborările sale economice din „Capitalul” nu a prea fundamentat nimic, mulţumindu-se să enunţe, să declare, să profetizeze. Oricum, e clar un lucru: multe dintre ideile de care aveau să se prevaleze regimurile comuniste şi-au găsit o enunţare mai apăsată în scrierile sale, spre deosebire de altele care abia de-şi recunosc conturul şi forma în aceleaşi scrieri. Lupta de clasă, în orice caz, Marx o enunţă destul de accentuat decât oricare dintre ideile sale. Lucru firesc, de altfel: în marea schimbare pe care o preconiza, nici o altă idee nu îi servea mai bine decât, ulterior, faimoasa luptă de clasă. Ideile marxiste, indiferent de regn şi regim, pot fi cu uşurinţă clasate şi ierarhizate în funcţie de ponderea pe care o deţin în momentul schimbării, al marii instaurări istorice la care se visa. În inima schimbării se găsea însă doar o idee, altele, colaterale, îi ţineau trena acompaniind-o din diferite unghiuri. Unele confereau acestei idei dimensiunea metafizică (raportul dintre existenţă şi conştiinţă, de exemplu)altele îi rezolvau chestiunea religioasă (religia ca opiu pentru popor) ş.a.m.d.

Port-drapel în mobilizarea instaurării regimurilor comuniste, lupta de clasa nu şi-a găsit sfârşitul (onorabil, oricum, din moment ce miza ei finală se realizase!) o dată cu realizarea comunismului efectiv. Dimpotrivă, abia de acum valenţele,ei criminale pot să prolifereze diabolic. Susţinută şi întreţinută ca mijloc de propagandă în, chipurile, consolidarea noului regim, lupta de clasă devine instrument de teroare socială şi politică. Recomandată de Lenin şi Stalin, ea va funcţiona pe tot parcursul istoriei statelor comuniste oferindu-şi serviciile variate şi certe. Moartea ei a survenit abia odată cu moartea comunismului. În orice caz, ca problemă teoretică, în jurul ei s-a dat o bătălie pe care nu o merita şi nici nu putea să o menţină prin modestele sale forţe. Cal de bătaie al criticilor la adresa marxismului, instrument de teroare pentru comunişti, negată sau aprobată aproape orbeşte, lupta de clasă nu depăşeşte stadiul unei idei oarecare în analiza istorică. Considerată o grila deformată în aprecierea şi judecata istoriei, ea pare să se încheie prin a fi aruncată la coşul de gunoi al ideilor responsabile de orori (ciudat! ele, ideile, sunt considerate responsabile, şi nu oamenii care le-au vehiculat şi manipulat). Aproape îngropată şi cu prohodul deja cântat, lupta de clasă este azi o idee moartă. Şi totuşi, evoluţia statelor post-totalitare, dinamica lor internă, structura lor economică, socială şi politică (culturală chiar) au şansa de a scoate din morţi ideile de o asemenea factură şi de a face din ele ceva mai mult decât fantome sau cadavre vii. Lupta de clasă iese din arsenalul comunist şi pare să capete un neaşteptat aer de veridicitate (pe care i-l inculcase Marx sau poate altul, cine ştie?) şi să se rostească într-o manieră care să-i certifice răzbunarea şi răscumpărarea umilinţelor mai vechi. Istoria posttotalitară, în spaţiul fost comunist, are şansa de a rejudeca un concept care, în mod cert rău, a făcut istoriei. Fireşte, lupta de clasă nu mai zgâlţâie fantasma răsturnării istorice şi nici ideea unui motor istoric. Rămâne un concept al cărui nerv deţine valenţe explicative şi ceva mai mult de atât. Evenimentul care mă îndreptăţeşte să cred într-o perpetuare a ideii marxiste, cu valenţe categoric modificate şi cu raţiuni diferite, este, pe de o parte, judecata distribuirii bugetului, administrarea şi raţionalizarea lui în funcţie de diferenţierile sociale, iar pe de alta revendicările sindicale întreprinse întotdeauna de pe poziţiile unor categorii sociale bine precizate. Un buget naţional  se  distribuie întotdeauna pe criterii sociale.

Lor li se adaugă, mai mereu implicit, criterii de forţă: coerciţia pe care o categorie socială o poate exersa, potenţialul subversiv sau persuasiv al alteia, forţa politică deţinută puterea economică s.a.m.d. În funcţie de toate aceste criterii, categoriile sociale se înfruntă prin reprezentanţi în structurarea şi administrarea bugetului. De formă, aceasta structurare menţine retorica unei raţiuni (a uneia umanitare, se-nţelege). În conţinut, avem de-a face însă cu o politică de forţă, iar în spatele acestei politici este forţa de clasă socială. Azi, în România, ceea ce aduce cu ideea de clasă poate fi extras exclusiv din rândurile celor ce beneficiază de alocaţia bugetară. Distribuirea bugetului în direcţia unor categorii sociale este, deocamdată, singurul factor europenizant social. În rest, ceea ce nu ţine de buget intră în raza unor coordonări centrifuge, cu dispersia în afara oricărui control. În al doilea rând, politica sindicală este, dintotdeauna şi pretutindeni, o politică de clasă. Şi dacă e mult spus – şi prea grav! – clasă, atunci categorie, categorie socială este mai adecvat. Un sindicat, fie că e omogen, al unei unităţi, al unei instituţii sau al unor instituţii coagulate în funcţie de interese, este mereu – îmi cer scuze urechilor prea sensibile! – partinic. Un sindicat nu face niciodată dreptate tuturor, ci doar unora, nu e bântuit de morală şi nici de grija faţă de semenul nediferenţiat; sindicatul are dreptatea sa, interesul său, grupul său, ramura sa … clasa sa!

 

 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*