Liviu Ioan Stoiciu – forme, sunete, duhori, miresme, atingeri

09.03.11 by

Cu o topică adesea greoaie pentru gustul celor care vor neapărat poeme “memorabile”, sucind gâtul sintaxei ori de câte ori a fost nevoie (şi a fost în plin marasm literar comunist şi post-comunist), versurile lui Liviu Ioan Stoiciu reprezintă unul dintre cele mai interesante cazuri de continuitate lirică şi de credinţă nestrămutată în poezie de la noi. În privinţa asta, el e un cruciat rarisim. Alături de T.T. Coşovei, Stoiciu este cel mai prolific poet al generaţiei, deşi de multe ori a dat impresia că iese din rândurile ordonate ale acesteia. Când alţii au abandonat demult poezia, afişând o sterilitate sumbră sau trecând la roman, memorii ori televiziuni, Stoiciu publică volum după volum, cu o forţă de invidiat care-i face pe unii să creadă că omul e… grafoman.

Nu-i mai puţin adevărat că poezia lui e dificilă, solicită răbdare din partea temerarului, o încordare a auzului care poate duce la exasperare un cititor leneş. Nu, hotărât lucru, Stoiciu nu e Mircea Dinescu, un poet care scrie poeme ce se pot cânta pe scenă şi în locante, nici Emil Brumaru şoptind obscen în urechea domniţei leneş tolănite pe canapea. Rostul poeziei sale este acela de necontenită autochestionare, dificilă adesea, de necurmată introspecţie, în variate, palimpsestice exerciţii de luciditate şi exorcizare a vremurilor în care şi-a găsit să scrie şi să existe.

Nu altfel se întâmplă şi în Pe prag (Vale-Deal), un nou volum de peste 100 de pagini, apărut la “Cartea Românească”, jurnal febril, angoasat al unui eu poetic care se pune necontenit în criză. Criza este, de altfel, elementul favorit al poeziei şi al omului care o scrie. Senzaţia mea este că atunci când Stoiciu scrie sau “produce” poemul nu are în vedere nici una din categoriile estetice la modă ale “facerii” acestuia, ci urmăreşte, cu o premeditată lipsă de memorie şi metodă, doar un drum al său şi al minţii sale, acele treceri imperceptibile peste praguri şi niveluri ale limbajului pe care viaţa şi scrisul i le scot neîncetat în cale.

Preocupat de cotidian, dar şi de spiritualisme care merg de la gnozele trecute şi prezente şi până la relatări savante ale frontierelor cunoaşterii umane (că e ştiinţă, prospecţiune de graniţă sau misticisme New Age), Stoiciu este poetul care-şi priveşte viaţa sub o lupă în care se zăreşte un singur personaj major: el însuşi. Deşi dialogurile lui interioare sunt ruminate aparent după o reţeteă soresciană (ne-voită, desigur), Stoiciu este cel mai bun autor de poezie monologală din istoria poeziei româneşti. Eu, eu şi nimeni altul, spun poemele sale scrise ca pentru o scenă de teatru, în care este el, actorul, este provocator şi provocat, hulit şi adulat. Cu toate astea, Stoiciu nu este de tot “egoist”, eul său este în deplină scrutare a Celuilalt, un om, o himeră sau un avatar al unei lumi care se decoperă abia în scris, aşa cum vedem în poemul “O lume de simple dâre”, unde mirosul de ars dintr-un cimitir îi evocă, fatalmente, clara posibilitate a unui epitaf imposibil de contrazis. Ce i s-ar putea uneori reproşa poetului este un anumit poncif al facerii poemului, care exagerează ceea ce face adesea forţa sa: oralitatea indusă. Unele dintre poeme par “vorbite”, nu “scrise” şi acest fapt nu este în favoarea tensiunii naturale din volum.

Viaţa poetului e un experiment alchimic, straniu, de altcineva provocat de la un capăt la altul, în care “forme, sunete, duhori, miresme, atingeri” fac posibile respiraţia, energia şi misterul vieţii autentice. Stoiciu trăieşte singurătatea supremă printre oameni, convins că este ceva greşit în “chimia” lui, deşi poemele îl contrazic fervent. Poetul este un “paznic, adormit pe arătură, o vreme, pe caniculă, / gol, înconjurat de tufe de bujori, / călare pe groapa de mărăcini a bunicului, trasă de boi, / … îmbrăcat cu forţa în nuiele lipite / cu lut… rostogolit şi apoi ars”, trăitor de fapt în două sau mai multe lumi, dar atent la ce s-a păstrat, imaginar, în vatra care este “adăpost al sufletului celui de dinaintea / ta, care a murit…”.

Avem, cu câteva poeme puternice din carte în acest sens, exemplificarea acelei poziţii bloomiene din „Anxietatea influenţei”, în care ni se spune cum poemele „puternice sunt mereu semnele unei învieri”. Şi, cum nu există istorie, ci doar biografie (Emmerson), pricepem cumva de ce Stoiciu propune mereu o biografie a unui subiect liric pentru înţelegerea istoriei în care trăim. În fond, poeţii puternici confiscă istoria în folosul lor – şi chiar şi al nostru, dacă-i citim.

În versuri contorsionate precum borborigmele unui obsedat de plenitudinea sensului, descoperitor doar de fragmente şi praguri, Stoiciu se autonumeşte “un martor al acestei vremi”. Însă el se vede definit şi de o femeie – se putea altfel? – drept “Un străin cu mirosul, forţa, superioritatea şi cruzimea” pe care le manifestă imbatabil la adresa “poporului său”. Un alienat, cu o retorică specifică a fişei clinice în care se observă pe sine, care iubeşte pe furate o femeie (sau o arătare) în firele şi beculeţele colorate ale căreia se curentează atunci când o pune în pat şi o “recompune, la loc”. Iubirea pentru o femelă-android nu mă miră la Stoiciu, un eremit care face penitenţă la marginea existenţei, dar nu are curajul să arunce la coş lumea asta de doi bani, întrucât are o participare, acum, ce face din el un martor zguduitor ale nemerniciei şi incompletitudinii contemporane. Un poet care simte că moartea sa “miroase a frumuseţe” este cu adevărat unul important.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*