Lirismul de pe albastrul ţăiş al unui hanger selenar

19.07.18 by

Lirismul de pe albastrul ţăiş al unui hanger selenar

Motto: «…dar fulgerul în mine totuşi vine – / pumnal înfipt în inimă…»
(Ana Podaru, Se plimbă-n mine un pumnal albastru, p. 91).

După debutul editorial cu volumul de poeme, Firimituri de fericire (Satu Mare, Editura Inspirescu, 2014), şi după bilingvul op, tot de versuri, Fluturi în infern / Butterflies in Inferno (Ed. Inspirescu, 2015), natural, cu „lansarea distinşilor anglofoni fluturi“, nicidecum la nou-i loc de muncă − un spital de lângă capitala Marii Britanii, unde a ajuns după părăsirea Petroşanilor Daciei −, ci chiar «la Wembley Library Brent – Londra, în 5 dec[embrie] 2015» (după prezizarea din pagina a 6-a), poeta Ana Podaru
(născută în Zodia Scorpionului, la 27 octombrie 1974, în localitatea Nicolae Bălcescu, din judeţul Bacău, provincia Moldadava > Moldova, din Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, bacalaureată a Liceului „Vasile Alecsandri“ din Bacău, absolventă a Şcolii Postliceale Sanitare „Carol Davila“ din Petroşani)
surprinde plăcut Distinsul Receptor cu noile-i versuri de marcă din cea de-a treia-i carte, 13 Octombrie rece – Icarii timpului (Satu Mare, Editura Inspirescu [ISBN 978-606-8841-04-5], 2017).

Ana Podaru „prefaţată“ de un cireş înflorit pentru coperta ediţiei secunde
a volumului 13 Octombrie rece – Icarii timpului (2017).

Volumul 13 Octombrie rece… este prefaţat de Dumitru Velea cu Câteva cuvinte de pe patul de spital despre o carte consolatoare a poetei Ana Podaru (pp. 5 – 17), „cuvinte“ / „pagini“ urmate şi de un „cuvânt al editorului“ George Terziu: Ana Podaru între căutări şi disoluţia reperelor (p. 18 sq.).
Noul podarian op are un corpus „matur-profund-liric-Ana-Podaru“ (pp. 20 – 218), constelat dinspre un „fatidic-rece“ dienoc, cel de 13 brumărel, după cum se-ncearcă în iţire comunicativă chiar titlul volumului, cu punerea „în trenă“ a unui obsedant motiv frământător de lumi din surprinzătoare abisuri temporale, nu vreunul autohton-pelasg > valah de Carpaţi / Dunăre, cum, de pildă, „motivul zborului cu aripi confecţionate din şindrilă“
(ca ale eroului Manole, din balada noastră brodată în mitemele jertfei zidirii, încă în benefic circuit şi azi),
ci unul cretan-antic („nostalgia sudului pelasgo-minoic“), al „pluralităţii“ / „multiplicării“ („xeroxării“) Icar-ului, adică al icarilor „timpului“, al echipaţilor întru zbor cu pene lipite-n ceară roşie, „mai mult ca sigur“, cu „alveolări“ în tridimensionalitatea „de profil“ a existenţei.
Distinsul Receptor de poezie valahă contemporană este invitat să ţină seama de cel puţin „două jaloane“ de lectură:
a) întâiul („jalonul“ D. Velea), relevat în Câteva cuvinte…, de prefaţator, între veridic-sacrele triunghiuri asemenea ale Durerii, Mamă – Fiu – Moarte / Răstignire:
«Cartea aceasta, 13 Octombrie rece…, a treia a poetei Ana Podaru […], mi se pare plină de suferinţă şi cu adevărat consolatoare; poate aceasta este şi menirea artei, a filosofiei – o spusese demult prinţul filosofilor, Hegel, ce, la 61 de ani, s-a stins pe neaşteptate, de „cholera sicca“ […]; este o carte profundă, prin durerea şi suferinţa cuprinse, şi luminoasă, prin speranţa degajată, plină de milă şi iubire…» (p. 9); «…există şi un poem, 13 Octombrie rece, care dă şi titlul întregului volum, dedicat zilei de naştere şi de moarte a mamei sale, şi care exprimă, trecând de la zi la an, timpul poematic al fiinţei: adică toamna rece […]; dar prin evocarea discretă a zilei de naştere a mamei sale, semnifică şi faptul că prin sfârşitul unui ciclu natural, apare speranţa că începe un altul – totul este un proces dureros de naştere şi renaştere; durerea este asemeni acelei a Fiului de pe Cruce şi a Mamei Ce-L priveşte neputincioasă, de jos; aici, la poetă, personajele sunt inversate, persistând o aceeaşi sfâşiere…» (tot din prefaţa semnată de D. Velea, dar de la pagina a 11-a);
b) al doilea („jalonul“ G. Terziu), arătându-se prin Cuvântul editorului… : (1) dinspre o mistuitoare „boală literară“ ca de „visător incurabil“ şi dinspre (2) frigian-regal-Midas-ica „surpriză“ a textelor „cu umoristică tentă“:
(1) «…căutam de ceva vreme – pentru a-mi forma o echipă – talente în devenire, cu care să încheg un grup cultural, organizat în genul curentelor literare; se practică aşa ceva; şi eram conştient că, din acel grup, trebuie neapărat să facă parte Ana Podaru; asta poate spune totul; referitor la aprecierea pe care i-o port; apoi, pe parcursul volumelor apărute (doar la Editura Inspirescu) am avut diverse discuţii referitoare la frecvenţa apariţiilor, a scrisului; Ana Podaru nu poate fi oprită, ea nu e capabilă a face pauze; ceva interior, ca o boală literară, o macină; nu poate trăi în afara cuvintelor care se joacă cu imaginaţia ei; himerele o devoră încetul cu încetul […]; poezia Anei Podaru ascunde în ea mistere şi fantasme de tot felul, aşa cum îi stă bine unui visător incurabil.» (p. 18);
aşadar – după cum ar fi zis regretatul critic literar, Laurenţiu Ulici –, în rândurile „promoţiei“ din care fac parte George Terziu, Ana Podaru ş. a., este „conştientizată“ existenţa unui „grup de acţiune culturală“, „grup“ ivit, dacă nu ne înşelăm, ca reacţie la excrementismul „programat“ şi lansat „dezastruos“, imediat după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989, „dinamitându-se“ impresionanta noastră literatură datorată magnificei generaţii resurecţionale dintre anii 1965 – 1970 şi a paradoxismului;
privitor la cele trei „litere bolduite“ ( supra, «…joacă cu…»), ne facem datoria sacră de a semnala prompt „maladia textului“ de pe această „pagină terziu-ană“, cacofonita domnului editor − cum, de altfel, nu din molipsire, se arată în vecinătate şi cacofonia doamnei poete, între altele, cea de la p. 20, unde-i publicat „poemul deschiderii“, O singură bătaie: «voi îmbrăca cămaşa nemuririi»;
în aceste circumstanţe, invităm Distinsul Receptor „să le sară cu privirea“, căci nu aparţin vreunui „jalon“, şi, de-i molipsit cumva, sau, în ultimă instanţă, dacă doreşte să scape de această „viroză a textului valah-contemporan“, îl îndemnăm să ia „leacul cel mai eficient“ din articolul Cacofonie, cacofonită, ligamentită, de la paginile 61 – 66 ale lucrării noastre, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei…, Timişoara, Editura Aethicus, 2003 –
http://www.banaterra.eu/romana/files/pachia-tatomirescu_ion_dictionar_de_termeni_estetico-literari_lingvistici.pdf;
şi, de se doreşte semnificantul exact, mistuitoarea „boală literară“, la care se referă aici şi editorul G. Terziu, se cheamă de fapt autorlâcită; Ion Rotaru utiliza în lucrările sale de istorie literară termenul autorlâc înainte de anul 1989;
(2) «…o surpriză ne face autoarea în această carte, incluzând poeme cu tentă umoristică […]: „– Uite, bade Toderică, / Am o iapă de prăsilă: / Vreau s-o vând pe patru boi / Şi o sticlă de palincă“ […]; …deşi cartea nu este unitară […], autoarea Ana Podaru prefigurează viitoarele teme […] : fără repere la suprafaţă, dar cu ele înăuntru» (p. 19);
şi această strofă de „deschidere“ la întreaga „stihuire de brigadă“, de sub titlul Prinsoarea
(care se află pe paginile 95 – 97 ale volumului Anei Podaru),
trimit Distinsul Receptor „cu secoli în urmă“, în epoca lui Victor Vlad Delamarina (1870 – 1896), spre a asista la o posibilă, „mare întrecere“ între Toderică şi Sandu Blegia / Blegea, «Ăl mai tare om din lume» (nicidecum la „cea mai tare poetă de pe pâmânt“).
Însă „cu toate acestea“, eroina lirică a Anei Podaru se elansează fermecător, „mai la vale“ de interogaţiile maternale –
«Mă-ntreb […], / când de clopot mă leagă apusul, / când pământul în pântec mă cheamă, / când secunda… // […] // atunci, […] simţindu-ţi căldura, / iubirea-ţi mă cheamă, zbura-voi spre tine, / îmi las pe o cruce armura…» (Mă-ntreb de voi plânge…, p. 36) –,
între mitul Mumei Pământ şi oglindirea mitemelor acestuia, intens-înrăzăritor, în neştirbitul nimb al Sfintei Mame din familiile Daciei
− şi spunem Dacia, şi privim această realitate istoric-religioasă, unică, din Dacia, nu din altă arie planetară, ci dinspre vreo două milenii de Zalmoxianism la care adăugatu-s-au încă două milenii de Creştinism −,
cât şi în aria vârstei pure / purificatoare – unde «…fluturii zboară din mâini de copil» (Destin…, p. 37), unde „pământul îşi pune în brâu curcubeie“ şi unde „aripile înălţate din ochii copilăriei“ fac „să înceteze furtuna, ori să ningă cu stele“, dar şi «în pat de petale», că «nu-i jertfă» (p. 65), „pat“ dăruit de iubitu-i din prag de înserare, „dar divin“, cu „cosmice“ «păsări măiastre / cu aripi întinse, zburând către stele» (ibid.), dar şi sub „edenicul măr“ dintre copilărie / adolescenţă şi maturitatea „femeii balzaciene“:
«Te-ai dus, copilărie, cu mărul tău văratic, / În sânul meu renasc mireasma şi dulceaţa // […] // Mă simt copil şi tremur, simţind pe cerul gurii / Dulceaţa muşcăturii din măru-acela roşu…» (Mărul văratic, p. 101); etc.

Lăsându-se la o parte „contractul“ eroinei lirice cu aleatoriul realităţii „eruptiv-pretutindenare“, ori „trăirile“ permanente ale protagonistei poematice sub peceţile ineluctabile ale thanaticului, cu speranţa de a îmbrăca „odată-şi-o-dată“ «cămaşa nemuririi» (O singură bătaie, p. 20), „cămaşă“ / „armură“ cogaionică, poate, făcându-se abstracţie de „impresia de absenţă“ a vreunei macrostructurări, ori a vreunei structurări pe cicluri tematice / motivice a cărţii de stihuri, «13 Octombrie rece…», „întregul“ de brumărel al Anei Podaru ivit în orizontul cunoaşterii metaforice dovedeşte – „într-un chip autentic-indiscutabil“ – că moşteneşte „ancestronic“ ştiinţa vibrării orfice, a vibrării din fibrele cele mai profunde ale fiinţei sale, la orice obiect „atins“ (pelasgo-Midas-ic), ori „cercetat“, din cosmosul nostru cel de toate zilele, într-o „bogată gamă“ stilistică învăluitoare de arii / reliefuri spirituale, de la cele liturgice / imnice
(ca la pelasgul > valahul Niceta Remesianu, autor, în orizontul anului 370 d. H. al imnului Creştinătăţii, «Te, Deum, laudamus…» / «Laudă, Ţie, Doamne…», ori ca la Dimitrie Bârilă / Dosoftei, 1624 – 1693),
la cele ironic-dialectale
(cf. Măgarul, p. 128 – 130, Prinsoarea etc., în maniera lui Victor Vlad Delamarina, supra),
ori la cele armonice, romantice, sau modernist-clasicizate
(ca în formulele poetice ale secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, „duse cu geniu“, pe „cele mai înalte culmi“, de Eminescu, de Bacovia, de Adrian Păunescu, dar şi cu „neasemuite înrăzăriri“, ca la Cezar Ivănescu, Damian Ureche, Mircea Dinescu ş. a.).
Şi s-ar putea să fie toate cele din 13 Octombrie rece…, într-o mirabilă dialectică, în „saltul clasic“, din considerabila cantitate în catharsis-ul calităţii.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*