LENI PINŢEA HOMEAG 45 de ani pe rug Punct şi de la capăt… Totdeauna deschis, dialogul, monologul…

05.04.16 by

LENI PINŢEA HOMEAG 45 de ani pe rug Punct şi de la capăt… Totdeauna deschis, dialogul, monologul…

…Călătorim prin tărâmul cuvintelor magice. De vreo 18 luni, călătorim, întru construirea acestui volum-album. Cât două germinări de prunc de om. Şi, parcă, nu ne vine să ne oprim. Simţim că, totuşi, oricât de bine orchestrat ar fi dansul acesta (cu vârsta de aur, cu viaţa, cu arta) – sub formă de dialog, monolog, fulguraţii printre secvenţe de roluri, file de jurnal fugos, ori printre genuri: de la dramă la tragedie, de la musical şi teatru-dans la recitaluri de vis/ one-woman-show la filme de artă -, parcă, parcă, mai rămâne ceva de spus, de trăit, de mărturisit, de re-trăit. Mereu vie, memoria nu are vârstă. Sau, poate, ne păstrează mereu în raiul fraged al copilăriei. Şi al copilăririi.
Mă frământă, până la cutremurare, gândul că această carte, deşi cuprinde multe, numeroase scântei dintr-o viaţă de Om, din – cum s-ar exprima Horia Lovinescu – ,,Jocul vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă”, nu ştiu cât izbuteşte să pună în valoare jocul numit Artă, dar şi Ştiinţă a supravieţuirii, a dăinuirii, nu doar tu, ca fiinţă, ci noi toţi, ca neam, cu identitate, aspiraţii şi idealuri bine conturate, adânc înrădăcinate în obârşii de multe ori doar bănuite, spărgând azurul, cu săgeata-i semeaţă, de pe coif, dar rămânând, pentru totdeauna, prieten cu vulturii cuvintelor, niciodată golaşi, de pe creanga vreunui Stejar din Borzeşti, plantat de Ştefan cel Mare, pre când era copil.
…Până la viitorul volum (care fi-va sau nu încredinţat tiparului), vă propun, Drag Cititor, să mai adăstăm ,,o clipă de eternitate” în universul acesta tumultuos şi să încercăm a mai învârtoşa, a mai întărâta flăcările pasiunilor cu noi gânduri răzleţe, dar bine întemeiate, în destinul Doamnei Leni Pinţea Homeag.
Viaţa şi creaţia Domniei Sale – pe multiple planuri, inclusiv literare – au fost trăite, sunt trăite şi fi-vor trăite, de-acum până în veac, sub străfulgerarea chintesenţei comprimate, cu energie stră-românească, de poetul transilvan George Coşbuc (care a trăit şi a creat ani buni în Provincia Magna: Oltenia, la Craiova, unde i s-a născut unicul fiu: Alexandru), în versurile cu valoare de lamură existenţială:
,,Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Eşti un nemernic
Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupţi pe seama tuturor.”
Intuind, încă din anii prunciei, sub umbra Castelului Bran, pe Fâş, în Moieciu de Jos, că arma cu bătaia cea mai lungă şi efectul cel mai profund este Cuvântul/ Logosul (adică Dumnezeu-Cuvântul), omul şi creatorul de artă Leni Pinţea Homeag a coborât în adâncuri şi a descifrat taina-tainelor. Anume că temelia inexpugnabilă pentru Cuvântul biruitor, izbăvitor şi mântuitor o constituie conjugarea măiestrită a unor ,,materiale de construcţie” de sorginte divină: credinţa, inspiraţia şi speranţa, altruismul şi optimismul, energia clocotitoare şi gândirea exclusiv pozitivă.
Angajându-se mereu, concomitent, pe trei fronturi concentrice, în trei bătălii necruţătoare (pe viaţă şi pe moarte!): 1. cu sine însăşi, 2. cu ceilalţi, 3. cu circumstanţele nefavorabile -, Leni Pinţea Homeag şi-a asumat destinul: Lupta cu Timpul.
A conştientizat dintru început – graţie modelelor supreme, totdeauna iradiind lumină, bunătate, forţă morală, care au fost Mama şi Tatăl său – că, dacă va ieşi mereu biruitoare în cea mai dură dintre lupte, aceea cu sine, va dispune de resursele cele mai performante: luciditate şi echilibru, armonie, tărie psihică şi fizică, pentru a învinge şi în celelalte două, teribile, bătălii.
Şi, pentru că tot am amintit, puţin mai înainte, de Duhul Castelului Bran, sub care s-a născut şi a trăit o copilărie fabuloasă viitoarea mare actriţă -, se cuvine să menţionăm că fizicul şi spiritul Reginei Maria s-au întrupat în fiinţa Doamnei Leni Pinţea Homeag, botezată, de fratele său cel mare, Nelu, cu prenumele Ileana, adică al Prinţesei atât de iubite de români, care a avut norocul să-şi revadă patria şi Branul la începutul anilor ’90.
Din portretul Reginei Maria – caligrafiat de Berthe Vuilliemen, în ,,Revue des deux Mondes” (1935) – culegem câteva frânturele, pe deplin valabile şi în ceea ce o priveşte pe Doamna Leni Pinţea Homeag: ,,Ceea ce te frapează mai întâi este frumuseţea ei: înfăţişarea de regină, statura înaltă, albeaţa de lapte a tenului, ovalul chipului, cu trăsături de puritate clasică, nasul ferm, buzele bine desenate, zâmbetul sincer, atât de blând, ochii – de un negru intens, străjuiţi de sprâncene minunate, fruntea înaltă, descoperită, părul de abanos, dar mai ales expresia privirii – în care strălucesc inteligenţa, tensiunea electrizantă, uneori bucuria… Toate acestea conturează un tot de un magnetism irezistibil”.
Vă rog să recitiţi portretul caligrafiat mai sus, reţineţi!, de o femeie – altei femei -, nu de un bărbat, despre care ne-am fi putut îngădui să bănuim că este îndrăgostit, precum Pygmalion, de obiectul creaţiei şi adoraţiei sale.
Dincolo de trăsăturile evidenţiate mai sus – care sugerează că frumuseţea fizică, exterioară, a Reginei Maria izvorăşte din frumuseţea sa lăuntrică, din forţa spiritului său, armonios clădit -, portretista Berthe Vuilliemen, cu virtuţi de psiholog bine şcolit, dar şi cu siguranţă de grafician renascentist, continuă a reliefa alte şi alte virtuţi: ,,Dar, pe lângă acestea – poate şi, în oarecare măsură, graţie lor, ca şi când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare pentru această superioritate fără voie -, cât farmec, câtă graţie în felul de a-i privi pe oameni, cât interes ştie să arate tuturor. Aici se vădeşte caracterul, aici intervin calităţile sufleteşti. Nenumăratele gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât pot trece aproape neobservate… Şi, totuşi, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilităţii aproapelui, care nu trădează, câtuşi de puţin, Regina-Soldat”.
Extinzând acest excurs deosebit de expresiv asupra destinului şi vieţii actriţei Leni Pinţea Homeag, cea care a dat viaţă scenică atâtor prinţese, soţii de Domnitori români ori de Regi britanici, ne simţim îndreptăţiţi ca, pornind de la virtuţile sale, să zburăm cu gândul la Zenobia, mândra şi frumoasa regină a deşerturilor siriene, care a sfidat Imperiul Roman. Dăruită cu ochi negri, spirit divin şi farmec incredibil -, ea a năruit fruntariile de Sud-Est ale Imperiului Roman, spulberându-le sub loviturile năucitoare ale ambiţiosului ei regat: Palmyra. Zenobia – Regina Deşerturilor – conducea acest regat-oraş-oază, ea pretinzând că descinde direct din legendara Cleopatra a Egiptului, precum şi dintr-un lung şir de regi şi regine siriene şi asiriene, al căror cap primordial ar fi fost chiar biblica Regină din Saba. Supranumită Leoaica din Palmyra -, Zenobia, scriu cronicarii vremii, cucerea pe oricine cu privirea-i puternică, îndrăzneaţă şi, desigur, prin spiritul ei, plin de o măreţie divină.
Desigur, Leni Pinţea Homeag nu a avut niciodată asemenea pretenţii, de descendenţe imperiale, care – dacă sunt hazardate, fantasmagorice – pot fi rapid cantonate sub spectrul vanităţii şi deşertăciunii. Cu toate acestea, orice asemănare cu fapte şi persoane reale este, din punctul meu de vedere, …voluntară şi deloc întâmplătoare. Chit că Doamna Leni, mai mult ca sigur, habar nu are de cele evocate de mine mai înainte. Dar …realitatea este realitate. Faptele sunt fapte, cum însăşi afirma. Şi ele rămân. Faptele.
Portretele exterioare şi portretele lăuntrice ale celor trei mari Doamne: Maria, Zenobia, Leni sunt cvasi-identice. Identice chiar, fără nicio îndoială. De parcă marea interpretă craioveană a Phaedrei le-ar fi continuat – graţie proniei cereşti -, ca întrupare fizică, dar şi ca reînviere în duh, probând nemurirea sufletului, în care credeau daco-tracii.
…Arc peste timp. Puţină lume ştie, astăzi, că redutabila tragediană Katina Paxinou (cu care Leni Pinţea Homeag a fost asemuită de cronicarii occidentali) s-a născut în România, aici s-a consacrat ca actriţă de vocaţie (la Constanţa), după care – apropiindu-se cu paşi fermi, repezi, de apogeu – a plecat şi s-a stabilit în Grecia, unde a trăit până la 22 februarie 1973. Dintr-un microportret omagial, foarte dens, publicat de Polixenia Carambi (în revista ,,Teatrul”, nr. 4/ 1973, deci la două luni de la trecerea sa în eternitate), selectăm câteva linii de forţă, în care se regăsesc şi datele definitorii ale doamnei Leni Pinţea Homeag:
,,pentru viaţa insuflată eroinelor nemuritoare ale anticilor, i s-a zis Divina”;
,,a fost mare şi în repertoriul shakespearean, dar şi modernă în teatrul lui Strindberg, Ibsen, O’Neill”;
,,a dat personalitate deosebită personajelor lui Kafka şi Durrenmatt”;
,,dăruită cu un fizic impunător, maiestuos, dublat de graţie, farmec şi de o impresionantă mobilitate”;
,,inteligenţă vie, pătrunzătoare, clocotitoare putere de muncă”.
În două puncte nu se suprapune soarta celor două tragediene:
1. Katina Paxinou şi-a creat, la un moment dat, propriul teatru (dispunând, evident, de resursele financiare necesare), ceea ce Leni Pinţea Homeag nu a avut cum să realizeze;
2. Marele rol, interpretat cu neegalată vigoare, prin care Katina Paxinou îşi încheia o strălucită carieră, a fost acela din ,,Mutter Courage”, care s-a dovedit a fi cântecul său de lebădă. În schimb, actriţei Leni Pinţea Homeag i-a fost refuzată această şansă de directorul T.N.C., Mircea Cornişteanu, care i-a făcut vânt pe scara pensionării, motivând că nu ar mai avea în ce roluri să joace – deşi tragediana craioveană avea, în acele luni, oferte clare, solicitări ferme din partea a doi regizori străini, să joace chiar în ,,Mutter Courage”, la Craiova, fapt pe care şi-l dorea de mai bine de un deceniu.
…Alte coincidenţe. Sarah Bernhardt triumfă în rolul Reginei din ,,Ruy Blas”, în 1872, când autorul piesei, Victor Hugo, o va supranumi ,,vocea de aur”. Triumful interpretei franceze se repetă în ,,Hernani” (1877), când epitetele laudative se înmulţesc: ,,Divina”, ,,Împărăteasa teatrului”… Cronicarii dramatici – din vreo 40 de ţări, de pe toate continentele, în care Teatrul Naţional din Craiova a întreprins o sută de turnee, cu 330 de spectacole, dintre care 101 numai cu ,,Phaedra” – au emis, la cumpăna dintre mileniile al doilea şi al treilea, judecăţi de valoare asemănătoare despre Leni Pinţea Homeag. Le-am inclus şi, uneori, intenţionat, le-am reluat, în mai multe rânduri, în paginile prezentei cărţi. Spre disperarea asasinilor valorilor culturale adevărate, emblematice, ale României, ale Europei şi ale întregului Glob Pământesc!
Sarah Bernhardt a jucat în ,,Fedra” lui Racine, iar Leni Pinţea Homeag în ,,Phaedra” lui Silviu Purcărete, după Eschil şi Sofocle.
În seara în care Leni Pinţea Homeag evolua în ,,Phaedra” – la Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru ,,I.L.Caragiale” – se împlineau exact 100 (o sută) de ani de când Sarah Bernhardt jucase ,,Fedra” în Capitala României.
Cele două actriţe – Sarah Bernhardt şi Leni Pinţea Homeag – se pare că sunt singurele din lume care au efectuat turnee pe toate cele cinci continente ale planetei Terra, susţinând multe sute de spectacole, de mare, de foarte mare succes.
Extaziat (dacă vi-l puteţi imagina extaziat pe titanicul psihiatru/ psihi-AStru), Sigmund Freud scria, acum mai bine de un veac: ,,Cum joacă această Sarah! După ce mi-a vibrat în ureche vocea ei splendidă, am avut sentimentul că o cunosc de o veşnicie. Nu m-ar fi surprins nimic din ce ar fi putut spune şi am crezut-o până la ultimul cuvânt. Şi ce straniu: mi s-a părut simplu să-mi imaginez cu nu e cu nimic diferită în afara scenei”.
Iată şi câteva puncte în care Leni Pinţea Homeag nu avea cum să …bifeze aidoma divei franceze Sarah Bernhardt, care: în 1880, demisionează, plătind o sută de mii de franci daune interese; îşi creează propria companie de teatru, cu care îşi împarte destinul în străinătate, până în anul 1917; din 1893, preia direcţia Teatrului Renaşterii, unde re-montează unele dintre marile ei succese (,,Fedra”, ,,Dama cu camelii”), dar lansează şi numeroase piese de Victorien Sardou, Edmond Rostand, Gabrielle D’Anunzio, Alfred de Musset; în 1899, preia Teatrul Naţiunilor, pe care îl rebotează, fără nicio ezitare, direct: Teatrul Sarah Bernhardt (unde creează, printre multe altele, ,,L’Aiglon” de Rostand şi reia ,,Tosca” de Sardou); îl susţine pe Emile Zola în scandalul Afacerii Dreyfus, apoi pe Louise Michel; ia poziţie contra pedepsei cu moartea.
În 1897, într-o scenă din finalul reprezentaţiei cu ,,Tosca”, Sarah Bernhardt trebuia să cadă – şi cădea efectiv – în mod repetat pe genunchi, în genunchi. Scândura scenei răsuna înfiorător. Parcă gemea. Se jelea, rugând-o pe marea actriţă franceză să nu mai reia această dureroasă cădere. Dar pentru aceasta, pentru actriţă, mai importantă decât propria-i sănătate, decât propria-i viaţă părea să fie triumful spectacolului, veridicitatea acestuia. Întocmai erau – şi pentru Leni Pinţea Homeag – atitudinea, mentalitatea, comportamentul pe scenă: sacrificiu dus la extreme, dincolo de limite, în slujba Măriei Sale Spectatorul, pentru triumful reprezentaţiei.
Trei ani mai târziu, în 1890, la unul dintre spectacolele cu ,,Procesul Ioanei d’Arc” -, Sarah se alege cu o rană gravă, tot la picior. Drama, tragedia de pe scenă pare să fie copiată de însăşi viaţa interpretului: în ziua de 12 martie 1915, pe fondul unei suferinţe mai vechi de tuberculoză osoasă, lui Sarah Bernhardt i se amputează gamba dreaptă. A continuat să joace, încă trei decenii, aşezată fie pe un fotoliu, fie pe un scaun, refuzând să poarte picior de lemn sau proteză din celuloid.
În pofida caznelor la care este supusă de Dumnezeu pe lumea aceasta (pentru a-i fi diminuate suferinţele, ori chiar şterse, pe lumea de dincolo), Sarah Bernhardt merge, în timpul Primului Război Mondial, în mai multe vizite pe front, îmbărbătându-i pe ostaşii şi ofiţerii din prima linie. Presa o botează ,,Mama Răniţilor”. Regina Maria a României era numită, din aceleaşi motive, ,,Regina Soldat”.
La acest ,,capitol”, actriţa Leni Pinţea Homeag se poate lăuda …doar cu zdrelirea şi sângerarea genunchilor, în destule spectacole (pe care nu vrea să le mai reamintim) şi în tasarea coloanei vertebrale.
În minunatul volum ,,Sarah Bernhardt – statuile efemerului” (Paris, 1985) -, reputatul om de teatru şi cărturar român George Banu, cu o carieră strălucitoare în capitala Franţei, o defineşte pe marea tragediană din Oraşul Luminii drept ,,capul unei serii ilustre a starurilor moderne: Garbo, Dietrich, Monroe…”.
Dincolo de magia starului, George Banu insistă şi pe o faţetă profund neplăcută, dureroasă – parcă, până la ţipăt existenţialist: ,,viaţa deloc fabuloasă”, ,,drama însingurării sale (a lui Sarah Bernhardt) la crepuscul”, apăsând, poate, prea crud pe lunecarea ,,de la măreţia tragedienei” la ,,prozaismul şi visceralitatea unei existenţe atomizate şi fără orizont, (…) cu perspectiva neantului ce mijeşte ameninţător”.
Este o zonă în care – din fericire – Doamna Leni Pinţea Homeag nu se regăseşte, deoarece a avut înţelepciunea de a-şi întări credinţa în Absolut, de a-şi stabili mereu ţinte noi, vii, renăscătoare:
1. Smulgerea din acidul sulfuric al Craiovei (cea deloc recunoscătoare faţă de valori);
2. Reîntemeierea şi renaşterea în raiul copilăriei;
3. Construirea unei miraculoase Biserici de Lemn, la Moieciu de Jos, în satul natal, de sub Bran;
4. Înălţarea, în curtea învecinată, a Casei-Muzeu-Schit;
5. Aducerea, într-un acelaşi mormânt (în vecinătatea locaşului de cult sfinţit în 2006), a osemintelor părinţilor: Maria şi Ion, dar şi ale soţului: Dr. Ion Homeag;
6. Retragerea în lumea meditaţiei şi rugăciunii, a rememorărilor şi scrisului – cu virtuţi literare irefragabile.
Parafrazând sau preluând de-a dreptul judecăţi de valoare şi sintagme memorabile din cartea Doamnei Ludmila Patlanjoglu, ,,Regele Scamator” (Editura Nemira, Bucureşti, 2004) – despre primul actor încununat cu Premiul Academiei Române: Ştefan Iordache -, putem reitera şi noi, ca într-o rugăciune din ziurel de ziuă, despre mirabila sămânţă a teatrului românesc şi universal, Leni Pinţea Homeag, că biografia sa dă ,,splendoare regală profesiunii de actor”, că este o ,,campioană a dialogului cu lumea”, alături de Ştefan Iordache, Tudor Gheorghe, Ilie Gheorghe, Valeriu Dogaru, Valentin Mihali, Angel Rababoc, Ion Colan şi de ceilalţi, ,,cucerind redute, unele în premieră absolută pentru teatrul românesc”, de la Edinburgh, Avignon, Paris, Atena, până la Melbourne, Viena, Leipzig, Sao Paulo, Anvers, Seul, Tokio, Gibellina, Curitaba şi Munchen…
Dacă pentru Actorul-Rege Ştefan Iordache, Lear este o emblemă (după cum, inspirat, punctează Ludmila Patlanjoglu) – pentru Regina Ostrogoţilor: Leni Pinţea Homeag, personajul emblematic, personajul nepereche rămâne PHAEDRA.
Cuviincios este ca, în final, să-i acordăm protagonistei o nouă şi nemijlocită intrare în scena simbolică a acestei cărţi:
Pe lângă Actorie şi Arta de a deveni un bun actor cu ,,priză la public”, de la Alexandru Finţi am învăţat – în Institut – că este obligatoriu ca actorul ,,să-i cadă la inimă” publicului şi să-i rămână în conştiinţă prin ceea ce interpretează şi prin ceea ce este ca actor, ca om. (…) Nu exagerez cu nimic atunci când afirm că, după două-trei ore de repetiţii zilnice, mă trezesc în miez de noapte, rostind replici din piesa pe care o pregătesc. Pentru actorul ce se respectă pe sine şi pe spectator, aceasta este o profesie trudnică. Ea îţi dictează, uneori, sacrificii până la epuizare. Dar nimic nu este epuizant, dacă este rodul pasiunii. (…) Prin regulament, sunt obligată să vin la teatru cu o oră înainte de spectacol. De fiecare dată, însă, eu vin cu două-trei ore înainte -, pentru a avea răgazul necesar exerciţiilor de vorbire şi de respiraţie, pentru impostaţie vocală şi intrarea în starea de spirit a personajului. Din acelaşi respect pentru spectator, eu sunt o femeie îngrijită pe scenă. Iar acasă, sunt o gospodină ca oricare alta: fac piaţa, gătesc, calc, frec podelele. De fapt, în viaţa mea particulară, sunt la fel de exigentă ca şi pe scenă. (…) Fiecare om are, cred, o dramă a sa, ca om obişnuit. Şi eu am o dramă a mea: lipsa copiilor. Este una dintre cele mai mari drame ale unei familii ce-şi doreşte, din tot sufletul, această împlinire a vieţii.
Pentru a nu încheia prin acest detaliu cu unde amare, să medităm la ecourile, peste timp, ale următorului microportret-judecată de valoare, căruia i-a dat viaţă temutul critic de teatru Valentin Silvestru: ,,Leni Pinţea Homeag – actriţă admirabilă, impunătoare prin ţinuta statuară, prin eleganţa cu totul deosebită a mersului şi precizia caracterizării, dozând cu o surprinzătoare măsură gestul puternic şi glasul vibrant – a făcut din Sofia Egorovna un personaj remarcabil”.
Aidoma Poetului Necuvintelor, Nichita Stănescu, cel din volumul-album ,,Epica Magna” – şi, de fapt, asemenea oricărui om, oricărui creator de excepţie -, Leni Pinţea Homeag se află într-o permanentă luptă cu Timpul, trăind în profunzime, acut, cronic şi pandemic, un sentiment irepresibil al trecerii asurzitoare a timpului.
În consonanţă cu marele Nichita, care vede Timpul ca pe un ,,ochi albastru” al Cosmosului, iar Pământul ca pe spaţiul în care fiinţa naşte timpul -, Leni Pinţea Homeag rosteşte, aproape clipă de clipă: ,,Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbeşte”. Şi, astfel, defineşte spaţiul tragic al existenţei, aflat, irevocabil, sub spectrul celei mai înfricoşătoare legi, unica lege letală a omenirii: Devorarea. O ilustrează, din multiple şi complexe puncte de vedere, paginile prezentei cărţi, o demonstrează viaţa şi creaţia a căror pecete de lumină poartă un singur nume: Phaedra-Leni. Care poate afirma, oriunde şi oricând, cu semeţie bine strunită, dar ferm, parafrazându-l pe Lucian Blaga: Nu, nu mi-a amuţit în gură, Cuvântul ce alege lamura de zgură.
Cu bucurii şi sănătate, pace şi lumină în suflete, cu iubire şi recunoştinţă -, punem (deocamdată) punct acestei bijuterii editoriale, repetând că Phaedra-Leni Pinţea Homeag este şi rămâne, la distanţă de un secol, Sarah Bernhardt de România.
Inconfundabilă carte de identitate. Dar şi paşaport. Pentru Eternitate.

P.S.: Ce magnetism aparte, ce energie întemeietoare şi roditoare o avea, totuşi, Craiova, de s-au răsădit aici, fie şi temporar, personalităţi de prim rang de peste Carpaţii Meridionali ori din sudul Dunării, precum Ion Maiorescu (tatăl viitorului prim critic literar, cu vocaţia trasării direcţiei culturii române: Titu Maiorescu, care aici, în Cetatea Băniei se născu, la 14 februarie 1840), Constantin Lecca (fondatorul revistei de cultură ,,Mozaikul”), familia Mihail, ori George Coşbuc, Liviu Rebreanu sau, Alexandru şi Aristia Aman, Costache Caragiale, familia Cornetti, familia Teodorini, Emil Gârleanu, Elena Farago, Al. Piru, iviţi, cu toţii, din zări străvechi de suflet şi spirit românesc…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*