Legământul secund sau conexiunea primă în ştiinţa nemuririi

16.10.14 by

Legământul secund sau conexiunea primă în ştiinţa nemuririi

Creaţia poetică a lui Octavian Pop (n. 1956, Rodna, ), cuprinzând volumele Cânt de credinţă străbună (1993), Pe ultimul drum (1993), Omeneştile suferinţe (1994), Glas spre cer (1995), Săptămâna patimilor („meditaţii şi poezii religioase“), 1995), Izvor de cântec românesc (1995) şi Nefericirea (1996), la distanţă considerabilă de ceea ce se cheamă „grafomanie post-decembristă“, evidenţiază un lirism de sorginte tradiţionalist-ambroziană, dar şi un „mesianism“ învecinat cu al lui Octavian Goga, bineînţeles, dintr-un nou „timp“ / „tip“ de ardere în „metaforă ortodoxă“ de misionar al unui spaţiu sublimat, al unui „Creştinism cosmic“ (M. Eliade).
Schimbarea „la faţă“ a poetului într-o „argheziană răzvrătire sacră“, metamorfoza registrului liric se înregistrează în recentul volum, …spre celălalt legământ (Timişoara, Editura Eurobit, 1996), unde îşi dă adevărata măsură a vigurosului, incontestabilului său talent înnăscut, nu „făcut“.

wwww
Poetul / teologul Octavian Pop, de la Mânăstirea „Izvorul Miron“ din Româneşti-Făget, în centru, în prezidiu-i timişorean de laudatio-40, din 9 octombrie 1996, având în dreapta pe Diana Niculescu (pseudonimul profesoarei de matematică, Doina Drăgan, semnatara cărţii cu pagini monografice dedicate sărbătoritului, Popas în armonia timpului), şi pe Ion Pachia-Tatomirescu, iar în stânga-i, pe criticul literar, Rodica Opreanu, şi pe scriitorul făgeţean, Ioan Olteanu (cf. Heliopolis – Timişoara, ISSN 1224-6557, director: Doina Drăgan –, anul al II-lea, nr. 12 [24], noiembrie 1996, p. 6).

Eroul liric – printre orizonturi privegheate de îngeri – îşi smulge, «din timp, mantaua vieţii împrăştiate», gustă cerul, fură, prometeic, «din lumină, un bulgăre», ori mai sapă, «în bolta cerului, o fântână», spre a constata că «focuri sfinte rodesc la rădăcina iubirii», sau mai ucide «visele sterpe din biblioteci», până observă că se adună ceaţa în «candelabre purtate de îngeri», în vreme ce «viul îşi dezleagă aripile, străpunge uşa şi lacătul».
Pare a fi «biruitor, din turla părăsită, sugrumată de zeii străini, / frumoşi în cochiliile lor», încât îşi aruncă «osemintele cusute în vreme» şi, capricios, se prăbuşeşte „în extaz“, ca apoi să apuce, «de-o margine, cerul», să zguduie «temelia cuvintelor rostite», să străpungă «zăvorâtul sicriu al cărnii» şi să se piardă „fără nume“ în Dumnezeu.
În ultima instanţă a poemului, eroul liric se-ncearcă în „a reedita“ patimile lui Iisus Hristos: «Pe ultima treaptă, aţipită de ramuri şi răni, / M-aşteaptă Golgota. / Întins, răstignit pe destin, / Îmi bat singur piroane în picioare şi mâini. / Îmi aştern bezna la glezne şi lumina la creştet, / Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !»
Declamator-farmecător, sau învolburător-oniric, în colaje teluric-celeste, pe „corabia beată“ (îmbătată) a cuvintelor, îşi prinde «cu acul pleoapa obosită» (Destinul), vrea să bea «cu propria mână / ritmurile ondulate de scântei şi tăcere» (Cascada…), îşi scoate, «din piept, inima», preschimbând-o-n floare, spre a pune-o „la butonieră“ şi spre a tresări, «înainte de a înflori, în pământul sângelui de miel» (Apus şi răsărit).

kkkk

Poetul Octavian Pop, devenit Onufrie, arhiepiscopul de Bergamo şi întâistătătorul Mitropoliei Autonome Creştin-Ortodoxe după Vechiul Calendar din Italia, într-o fotografie din anul 2012.

După ce măsoară «sângele adâncurilor cu degetele» şi după ce «întunecă faţa suferindă a apei cu somnul veacului», îşi scoate «din inimă plugul / şi ar(ă) un blestem, un hotar, / o negare prin care sparg(e) misterul căsătoriei» dintre el, eroul liric, „şi apă“ (Învierea), şi, «din biserici, alung(ă) turmele albe de fericiţi» (Acelaşi nimic), îşi pipăie «buzunarul gol de fermoare, / îl strâng(e) asemeni unui gând pentru o unică soluţie», salutându-şi «de pe un ţărm al singurătăţii», probabil-salvator, «vaporul spre celălalt legământ».
Zbaterile eroului liric – din care «se scurg luceferi» – pentru „a naşte“ «între vii, pe pământ, absolutul», nu cunosc limite tragice deosebite de ale celor ce «torc la ferestre lumina» (…spre celălalt legământ).
Poetul Octavian Pop, atras de „ştiinţa pelasgo->valaho-dacică de a se face nemuritor“ (adică de Zalmoxianism, prima religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale), auzind / simţind glasul profund al învăţăturii întâiului Zalmoxis (din orizontul anului 1600 î. H.) despre armonizarea Părţii în Sacrul Întreg Cosmic, se încumetă – după ce îşi drege „rănile mileniului“ (Dumnezeul străbunilor) prin puterea tămăduitoare a cristalelor de Cogaion – să bată «cu adevărul etern» în porţile realului în ebuliţie reificatoare şi să ducă «mai departe Dumnezeul străbunilor», incontestabil / autentic-dacoromânesc mesianism.

(Cronica Legământul secund, sau conexiunea primă în ştiinţa nemuririi, de I. P.-T., a fost publicată sub pseudonimul Dacian Bradua, în revista Caietele Dacoromâniei – periodic de cultură / civilizaţie pelasgo->valaho-dacă / dacoromână, Timişoara, ISSN 1224–2969, redactor-şef: Ion Pachia-Tatomirescu –, anul al II-lea, nr. 3 / 22 martie–21 iunie 1997, p. 12 sq.)*
______________________
*Capitol „gata de tipar“ din lucrarea semnată de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu (din Tibissiara > Timişoara-Dacia), «Pagini de istorie literară valahă de mâine» (Waldpress [ISBN 978– 606–614–091–1], 2014).

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*