LAUDATIO : EUGEN EVU-70 Trei trepte ale rachetei lirice „EuGeniu Evu“

14.09.14 by

LAUDATIO : EUGEN EVU-70  Trei trepte ale rachetei lirice „EuGeniu Evu“

(I) Metaforele autenticităţii scrâşnind. Cu deosebit suflu liric, învolburat, ori torenţial, în legea avalanşei, crispat, sangvin, scrâşnit, cu „modestia“ marilor pugilişti, după cum îi dictează stihul, se arată în anticamera cristalizării în adâncime a poeziei, şi Eugen Evu (născut la 10 răpciune 1940, în Hunedoara-Dacia), prin Ţara poemului meu (Bucureşti, Editura Cartea Românescă, 1983), unde-şi rosteşte răspicat, în tonalitate păunesciană (ori ca, mai demult, Mihai Beniuc, sau Miron Radu Paraschivescu, şi mai încoace, Geo Dumitrescu, sau Nicolae Labiş), «Cuvântul poetului exemplar către cetăţenii oraşului său»:
N-am privit viaţa prin gaura cheii,
N-am nimic împotriva promovării femeii,
Vă asigur, tovarăşi, n-am nimic,
Săptămânal trimit morţii câte un plic
/ […] /
Nu vă temeţi, n-am nimic, n-am nimic,
Sunt egal cu acei care-mi cer ca să zic
Cum în faţa a toate suntem egali:
Vulturi, hiene, şacali, papagali,
În faţa uşorului, ca şi a greului…

a1

Se întrezăreşte aici şi o scintilare freudiană, ca reacţie firescă la o posibilă sentinţă, la o probabilă izgonire din cetatea lui Platon.

Fluxul poematic al acestei cărţi, între măreţe simboluri şi veritabile metafore plasticizante, antrenează curenţii de adâncime expresionistă, ca la Rilke ori Blaga:
…Din găvanul de
Fagur al lunii ies viezurii vărgaţi, stârnind
Volburi de fluturi lăptoşi.
În lanuri galbene se deschid sarcofage de rouă,
Pe covoare de pir laptele crud al ştiuleţilor…

Poemele din partea a doua a volumului, după anunţate, torenţiale «ploi, deviindu-ne fiinţa», cunosc „retragerea la matcă“, limpezirea, luând apreciabilă distanţă faţă de „imaginarul demolator“:
Imagini care se revarsă şi distrug;
/ […] / Am locuit în ele şi-acum fug,
Şi-n urma lor singurătatea geme.

Imagini respirate-odinioară,
Imagini ce ne-au smuls din adevăr…
(«Sertarul cu frunze»).

Ca suprafaţă lirică, dacismul, dar şi ca ecou al istoriilor, îşi află suportul în poemele lui Eugen Evu, unde muntele capătă semantismul din Creştinismul Cosmic, de punte spre astralitate, de preot la nunta mioritică; „spuma laptelui“, Luna, îşi îmbracă mantila semnificaţiilor arhaic-thanatice; câmpia cunoaşte proiecţia celestă; tăbliţele sacre, evident, de la Tărtăria-Hunedoara, conţinând, după aprecierea specialiştilor, cea mai veche scriere se pe planetă, sunt martori ai nuntirii cu eternitatea:
Cald sângele nostru are limpezimea de munte / […] /
Acolo e nunta
Stărilor noastre de beatitudine aspră.
Acolo ne adulmecă izvoarele răcoroase
Cu boturi de fiare domestice. Acolo
Cald sângele nostru scaldă, sub lună,
Tablele sacre…
(«Cald sângele nostru»).

În poemele cele mai autentice, mai vibrante, cu sunet din cel mai ales bronz dacic (Arheologie, Sarmizegetusa Regia, Sanctuar dacic I, Sanctuar dacic II, Valea de pietre, Inscripţie), Eugen Evu elogiază arheul Valahimii.

(Recenzia Metaforele autenticităţii scrâşnind…, de I. P.-T., a fost publicată în revista Orizont – Timişoara, redactor-şef: Ion Arieşanu, secretar general de redacţie: Anghel Dumbrăveanu – anul al XXXV-lea, nr. 12 / 832, 23 martie, 1984, p. 3.)

(II) Aumbra „omului fructifer“ şi oglinda părţii-dictator din întregul-lirosof. După mottourile blând-vectorizatoare de distins receptor întru Poezie, semnate de Terenţiu („Să înveţi de la duşmani e înţelept…“ / „Complezenţa îţi aduce amici, adevărul naşte ură“), de Dulcan („Notele mele critice […] nu sunt venite din ura faţă de ceilalţi […]“) şi de Tom Waits („Pianul era beat, nu eu“), mottouri ce parcă se vor „sfântă triadă constelatoare“, „nimbuitoare“, la recentul volum de versuri, Aumbre, de Eugen Evu (Târgovişte, Editura Singur [ISBN 978-606-93039-4-8], 2011; pagini A-5: 60), eroul liric se metamorfozează în Ariadnă, invitându-ne în „labirintul-triunghi“, în orizonturi ale cunoaşterii metaforice ca „aure / aurore la cele trei unghiuri“, din cele trei cicluri: Urâciunea nopţii lui Novalis (adică propriu-zisele A-umbre, cu peceţile thanaticului), Triada („Profania“, „Epifania“, „Axis mundi ars poetica“) şi Mitopoeme.
Aşadar, în prezentele a-umbre eugenevuiene, un interesant erou liric îşi lasă în graţioasă „urmărire trilaterală“ cosmicele-i evenimente / trăiri cotidiene, „ariadnizându-şi“ clipă-de-clipă eternităţile ca „astralisie“ (cu conexiune firească în Astralis, de Novalis), ca „eternă reîntoarcere“ şi ca „plonjare / recristalizare în mit“.

a2

Eroul liric în „astralisie“ se angajează mai întâi, lirico-semantic-sincretic, în Ţara-cu-Dor, în „foamea dintre energii“, rupând „viaţă din stihii“, când a (din a-umbre) îşi păstrează valoarea arheică / arhaică, de „la“ / „către“, „în umbra viului cel mereu în ghearele morţii“ (semnificaţie conservată în expresia de-a „pui-à-Gaia“, desemnând jocul copiilor / adolescenţilor de-a puiul „direcţionat“ spre thanatic-ascensionala / zburătoarea divinitate pelasgă > valahă, Gaia / Pajura), întrucât atâta vreme cât mai ai umbră mişcătoare în privelişte şi existenţa-i „asigurată“, apoi îşi revendică „privarea de înţeles“, „mereuritul fără“, adică „fără-de-umbrele“ elementelor / particulelor, atât de îndrăgite de poet, fireşte, în deplasarea lor spre roşu, «între Hubble-n jos şi-n sus» (ca să apelăm la cele din Epifania – p. 26).
Pe această franjă lirico-semantic-sincretică, motivul nopţii nu mai este cel de factură romantică, îndeosebi, cel din Astralis, de Novalis, cu un erou liric tangent la o ordine cosmică / teluric-celestă, căci devine – la Eugen Evu – paradoxist, „urâciune“, «femeie fără buze, lut / al deltei somnului cel mut, / căzut din nedivine fapte» (Urâciunea nopţii lui Novalis – p. 6).
„Neoastralisianul“ (dacă ni se îngăduie această vocabulă) – ca erou poematic eugenevuian – percepe nuntirea lumilor / elementelor drept „Cruce suspendată-n Roată“ (Mortificare – ibid.), deoarece el este «omul lumii ars de Dor / de sinea lumii-n sinea mea / lumina lumii Patria / în felurimea El şi Ea» (Eu scriu, tu scrii… – ibid.), el îşi caligrafiază sinea / sinele dinspre strămoşul său hunedorean, dinspre întemeietorul Dinastiei Corvineştilor, pe-al cărui mormânt stă scris: „S-a stins lumina lumii…!“ (cu conştiinţa clară a Poetului ca Lumină-a-Lumii).
După cum se relevă tot din această întâie secţiune, eul / eroul poematic îşi „probează“ chipurile, ori „măştile“, pe diferite segmente temporale, prin ere / evi, fie cu suflet de Cain / Abel, fie cu suflet de Pithagora, ori de Omar Khayyam, Edgar Allan Poe, Rabindranah Tagore ş. a. (cf. De Nevermore – p. 7); sau, în emistihuri ale „decadei de aur“ («Colo sus de Vis / De cuvânt nescris – / Cel de neucis… / […] / Melos arde nins, / Fruct din Paradis / Am muşcat setos…» – Aina Daina, Leroi Ler ! – p. 9), amintind „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului, salvând Valahimea prin milenii. Peregrinarea-i a Dalbului-de-Pribeag («Dalb ca spinul înflorit / Sferic pe colină schit…» – p. 8), cu «Soare cosmo-zeu / Sinele din eu» (Incantaţie din Apheyron – p. 10), având un „Graal-craniu“ de „umplere“ «la izvorul somnului, / în grădina Domnului – / Fiu-din-Cer al Omului» (p. 11), printre «energii energofage», printre «oarbe catarge» (unde «viaţamoartea e bolnavă» ca şi «Curcubeul, sacra navă» – Aum mane padem hum – p. 15 sq.), pentru «toate vieţuirile, / străinind iubirile, / stigma-dogma-ştirile / care cad putrezitoare / în cunoaşteri sublunare – / monolog cu Dumnezeul / pluralismului, ateul, / [ce] te ucide ecologic, / genezic-escatologic…», până ce se arată «copiii din flori ai Nopţii-n bătrâna epopee» (Catren post-nupţial – p. 18), permitându-se «restituirea luminii ca femeie» (ibid.).
Eroul liric în „profan-epifania-axismundiană“ (dacă mai poate fi îngăduită şi această sintagmă) se relevă tot pe „sigurul“ traseu al Dalbului-de-Pribeag, dar din Ţara-fără-Dor, „ţara“ din „triadă“, unde «Eul primordiei e mai tare ca / Moartea», unde, într-un neobacovian orizont aude însă «antimateria râzând» în faţa «materiei plângând», deoarece, pe-aici, prin sacrul Unu, prin sacrul Întreg-Cosmic în care suntem zalmoxiană parte, „infinită“, fireşte, «spaţiul-timp-mişcarea / sunt circulare într-Unul» (Profania – p. 25) şi «Ore-Hore-Ornice / Zodii rezonante ne sunt. / […] / Nu este masculin / da femininul. / Yahoo!» (ibid.).

În „deplasarea lui spre roşu“ (căci „deplasarea spre albastru“ încă nu se ştie, pentru că n-a început vreodată în Sistem), eroul liric eugenevuian „se ’cearcă noician“, mai iute decât lumina, pe «un drum sburat ca gând de zeu», în „dimensiunea eului“:
Între Hubble-n jos şi-n sus
Poezie – ochi compus
Sanctuar pe umeri dus.

Instabila-mi devenire
între Sine şi trezire…, trezire dintr-o «Memorie freatică / Heraclito-eleatică»; este, altfel spus, «Diafan naiv prezent / Din arheus inocent.» (Epifania – p. 26), pentru că ajuns-a deja la axis mundi ca dacic-bradul lumilor din vârf de Cogaion, sub care-i iniţiatica peşteră-cosmos, din care întotdeauna eşti „privegheat“ în angajarea ascensional-piramidală (şi ca non-ens, şi ca Făt-Frumos, şi în calitatea de nemuritor, de Cavaler al Zalmoxianismului) până într-al nouălea cer, care nu-i altceva decât Împărăţia / Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. Pentru că numai aici, după ce a constatat că şi «cerul e jumătate / un cimitir / răsturnat» (Retrotime – p. 28), după ce a văzut «starea împărăţiei în satrapii», că «adevăratul absolut zeu» (Tommaso Romano – p. 29) este Hazardul, după ce s-a convins că «mielul şi puiandrul de lup zburdă pe mormintele anagnozei» (p. 31 sqq.) etc., eroul liric, într-o «Euristică rebelă, / a-nghiţit rana ca perlă…» (Axis mundi ars poetica – p. 27).

Eroul liric – dinspre o „recristalizare mitemică“ – închide „triunghiul fiinţial“ într-un mod profund-lirosofic, într-un impresionant-distinct orizont al cunoaşterii metaforice, după un sublimat „cântec întrerupt“ (unde, «la ieşirea din pădurea / străbătută-n jos şi-n sus, / şade moartea cu securea / răsărită spre apus» – p. 40), după o acută „suferinţă de a scrie“ («în semantica pădure», în «maieutica bătrânei Lumini» – p. 41), după ce îşi vede în oglindă aura crăpată («Sunt zeu şi-mi simt aura fisurată / La sanctuarul spart între movile / Mă latră lupii-n taină vinovată» – Eres protodacic, p. 42 –, mai mult ca sigur, din steagul Daciei), după ce verbul (nu Verbul) îi este aşteptat «de-un gerunziu al jocului / undeva, în pădurea semiotică, dincoace de-o moarte…» (Mă născu şi muri – p 43), după ce „Fiii Cerului“ «s-au răzvrătit la-nceput / pe lumeni de alun radiestezic, zăvelc, / în ureche sidefie, de melc» (Uriaşul – p. 45) şi după ce – Egregorul (p. 47) – s-a convins că «animale politice[-s] clone / [şi] cartea ca un ciclotron e…», obligându-l să observe – în Epoda prostiei gravide (p. 55) – că «peste tectonice suturi / prostia-i idolul zeiesc / maimuţărit de boşi», că «în paşalâcul schizofren, / prozelitismul cu sufragii, / elite-n veac oligofren / îşi flutură energofagii» şi că:
Trei muze fecioresc stihia:
Frica şi Foamea, altfel zis, Prostia.

De-i omul fructifer tragic-ferice
L-or jefui vandalii, zice
Partea din Stalin a lui Nietszche.

(Cronica Aumbra „omului fructifer“ şi oglinda părţii-dictator din întregul-lirosof de I. P.-T., a fost publicată în revista de spiritualitate şi cultură românească, Lumină Lină / Gracious Light – New York, ISSN 1086-2366, director: Th. Damian – anul al XVIII-lea, nr. 1 / ianuarie – martie, 2013, pp. 57 – 59, în revista Poezia – Iaşi, ISSN 1582-0890, director / fondator: Cassian Maria Spiridon –, anul al XIX-lea, nr. 2 / 64), vară – «Poezie şi frumos» –, 2013, pp. 230 – 233.)

(III) Poetul de lângă sinea ca zerograviditate şi parapantă cu vultur. Apărut în colecţia „Literatura română contemporană“ a vestitei edituri bucureştene, Minerva, volumul de poeme, Penultimul romantic (ISBN 978–973–21–0867–3, 2012; pagini A-5: 144), de Eugen Evu, prin titlul „întregului poetic de-aici“ şi prin „substanţa lirică“ a textului de la care se împrumută titlul „întregului“ (infra), vrea să certifice peste anotimp, în nici un caz c-ar face trimitere estetică la curentul literar ce-a dominat secolul al XIX-lea, ori că şi-ar declara vreo apartenenţă la principiile romantismului (ca Eminescu, bunăoară: «eu rămân ce-am fost: romantic !»), ci, dimpotrivă, faptul că, în serie, el / poetul – temperat-paradoxist de esenţă – „nu-i ultimul om din lume“, dar nici „primul“ (Adam-ul): el este, în ultimă instanţă, „penultimul“ ca ens dintotdeauna romantic, adică ins „visător“, „melancolic“, „romanţios“, poate, «printre strigăte», de hiene, până la a se neftini – cu fiinţarea-i profundă – în „cântec“ (infra: «cântec am fost»), ceea ce-i valabil şi în postexistenţă, de vreme ce-şi reprimeşte harul şi „scânteietoru-i verb“ întru hărnicie, întru „sporirea nesaţului născător de lumină“ cu „nelumeasca-i iubire de semen“, în vecinătatea expresionistă a morţii, aflată în seama Moirei – personificare de forţă în destin –, nu pur / profund-romantic-eminescian – «nu credeam să-nvăţ a muri vreodată, / pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi…» (Odă – în metru antic) –, nici ca „ultim“, ci numai ca penultim om revoltat a se fi născut să moară fără voie:
Reprimit harul şi verbul lui scânteietor
Al hărniciei – cel mai viu între stimuli
Şi din care zeitatea râzând face semne

a3
Acelaşi printre strigăte cântec am fost
Voi fi întrerupt şi revenind
Din propria-i recunoaşetere vie după
Ce sacre izvoare mă reumplu de straniu
Sporind nesaţiul ce naşte lumină
Şi lecuindu-ne de moartea celor
Ce nu au mai ştiut suporta

Cu nelumeasca-mi iubire
Pentru ai mei, cei care cel mai
Puţin m-au înţeles şi primit
Despre ceilalţi asemeni nouă
Mi-au vorbit răsunând sfinte daruri
Moira şi din ascunderea sinelui propriu
Omul revoltat a se fi născut
A muri – fără voie.
(«Penultimul romantic», p. 103).

Eugen Evu, poetul temperat-paradoxist în esenţă (supra), aduce în complementaritea poemosofică, adică „poemeseică“ (< poemeseu [vocabulă ce-adesea mult îi place ca s-o zică] + suf. -ică), şi întru întărirea argumentaţiei, ars poetica – mai „de din vale de ro-venele lirismului“ –, sau poemul „cu sânge nou / zburat“ întru sfericitate, întru perfecţiune şi absolut, instanţă desemnată, fireşte, prin entelehie: Sanscrita dezfrunzirii-i rădăcina coroanei ce se-ntoarce spre lumina continuei Pulsaţii, clorofila prin rămuroase-accederi... Poezia ca sânge nou, zburat, entelehia. («Încheiere» / «Cheia din muguri», p. 144). Tot din această complementaritate lirosofic-eviană, este invocată şi se relevă Enuma Eliş, ca geneză sumeriano-babiloniană din care descinde Geneza Creştinismului nostru cel de toate zilele, în „cicluri de cicluri“ energofage, ori devoratoare / autodevoratoare, pe spirală galactică, Eugen Evu mergând – pe urmele Scrisorii I de Eminescu – până-n tabloul stării de zero a universului (cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I – Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor, Timişoara, Editura Aethicus, 2001, pp. 5 – 22), spre a evidenţia sinea ca zerograviditate : Prin pierderi şi dezastre întrevăzui seninul Repetitivul ciclic din sine răzbunat Abia veniţi ne spus-au că astfel ni-i destinul De când „Enuma Eliş“ dintâi s-a întâmplat. Precipitat prin semne profetic deductiv E-al nostru sens în legea din sine-a Devenirii Energofage-n eon Dimensiuni, captiv E cercul în Spirala galactică şi-a firii Miliardele de oameni ce-aşteaptă împlinirea Promisiunii sacre se numără invers Ca timp ce se resoarbe ca iarăşi să se nască? Vers zero gravid de Sineşi, cândva Dumnezeirea… («Promisiunea», p. 131). Dar şi spre a „materializa“ zborul sinelui din „zerograviditate“, ca parapantă cu vultur ce atestă înzestrarea-i cu indiscutabilă / incontestabilă acuitate a percepţiei cosmice, a fiorului cosmico-teluric (de dincolo de farmecul paradoxistei enumeraţii polidimensionale / polidirecţionale, dintre clopote / genom şi nondimensiune): Sub parapante, sub vulturi, Sub clopote, sub hermeneutici, Sub aestetici, sub incoerenţe, Sub sacru-n profan, Sub lespezi, sub cuante, Sub microscop, Sub telescop, Fiind veriga lipsă, Fiind nondimensiunea, Nu te mai aştept, Frate celest. Îngemănare Străpunsă Eşti aici, În mine eşti Sacru desculţ Prin ecoul amazonic Al genomului. Îmi număr morţii. Toate cad în zero instabil, Totul sieşi se resoarbe, Al lumii sine În al lumii sine. Plânsul meu râde. («Consolarea», p. 11). Paradoxizarea lumilor (mai exact spus, conjugarea paradoxurilor lumii noastre la moduri lirice, epice, dramaturgice), principiu fundamental al esteticii paradoxismului, principiu pe care l-am semnalat în urmă cu mai bine de trei decenii, atât la întemeietorii curentului, Vasile / Vasko Popa, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ş. a., cât şi la cei din „valul“ / „promoţia“ noastră şaptezecistă, pe creastă cu Marcel Turcu, Eugen Dorcescu, Eugen Evu, Mircea Dinescu ş. a. (pe-atunci, pe când Eugen Evu, „tânărul poet“, caligrafia, tot paradoxist, şi aceste versuri de revoltă la adresa soţiilor de dictatori „centrali“, „[euro]regionali“ etc., promovate fără vreun merit în posturi-cheie ale societăţii: «N-am privit viaţa prin gaura cheii, / N-am nimic împotriva promovării femeii...» – supra), îşi găseşte – în volumul Penultimul romantic (2012) – un „maestru“ de apogeu, antrenând în textul poematic (cu marele risc de-a fi etichetat de „chibiţii-stihuitori“, de „neiniţiaţii în poezia de creastă a veacului nostru“ drept hermetic) un bogat lexic (din zeci de stiluri funcţionale ale limbii pelasge > valahe / dacoromâne) cu polivalenţă lirico-semantic-sincretică şi, mai ales, cu un spor oxomoronizator întru catharsis şi verosimil la înalte rafinării stilistice:
Bizar impuls de-a scrie poezie
Să smulgi din aparenţe insomnii
Bătrânul chin, urâtul lumii vii,
Cândva visai că moartea-i viaţă vie.
Ceva din om ce nu îi aparţine,
Insinuant ca un ecou căzut
Al fiinţei din splendorile divine?
Etern prezentul fără de-nceput?
Tu, suflete, îi converteşti pelinul
În mierea femininei tale stări
Nu-i vinovat interstelar preaplinul,
Flămânda sieşi moarte-n disperări
Reminiscenţa arderii-i lumină
Venind buimacă-n limpezimi ce dor
Din chiar sămânţa fiinţei ne dezbină,-n
Cunoaşterea vinovăţiei lor?

Doimea-n vulnerabila-i substanţă
Binom eclectic, sadomasochist
Pe curcubeu ca doliu şi instanţă
A asupririi, din esenţe, trist
Multiplă, prin proporţii, iad cu clanţă?
Străinul Gând fricos îngenunchează
Boltită fruntea zeului rebel?
Hermafroditul curcubeu pe-o rază,
Logos gravid păscut mormânt, de-un miel?
Apostoli psihologi vicleni, şamanii
Ca felurime-a Unului Sfărmat?
Etern se-ntorc prin golurile stranii,
Orbi sacerdoţi ai Verbului trădat?
Sau opera-i adoră? Să-i devore
Ca să sporească Noaptea-n zbor rotat
Miriade galaxii, astrale Hore
Netimp visat?
(«Oximoron», p 129 sq.).

Distinsul Receptor de Poezie din Penultimul romantic (2012), de Eugen Evu, în afară de trăirea întru catharsis a textului – dinspre hermafroditul curcubeu, Unul sfărmat, Verbul trădat, Netimp etc. –, cu certitudine, dovedeşte şi „înaltă dotare cu echipamente, senzori etc.“ întru receptarea mai înaltă a calităţii limbajului lirosofic eugenevian dintr-o serie de stihuri ce trimit la alese lecturi filosofice („specifice senectuţii“, s-ar putea zice, „dar nu obligatorii“), de la Platon (Banchetul – Androginul ca «doime-n vulnerabilă substanţă»), până la cele mai recente istorii ale religiilor, ori până la marii filosofi ai secolului al XX-lea: Jean-Paul Sartre, Constantin Noica (Sinele / Sinea, Logosul / Verbul etc.) ş. a.

Sinea eroului / eului liric eugenevian cunoaşte „zerograviditatea“ pentru că, de fapt, moartea este de sine gravidă, pentru că – ars poetica oximoronică / paradoxistă – face ca Poetul să fie devorat / aneantizat de propriile-i cuvinte:
Spic al răbdării poezia
Vârstei continue
Luminiscenţa ei pierdut
Resorbită în grăunţele cuvintelor.
De copil le-am înţeles cum
Prind aripioare
Multiplicându-l pe unul –
Străpuns.
Însă, vai, secerişul infam
Aritmie a mulţimii
Ca moarte
De sine gravidă
Număr hotărât
Cât să fiu mâncat de cuvinte
Ca pâinea
Cu semnul crucii în cuţit
Fulgerat.
(«Poezia mea», p. 130).

Pentru că prin scris / operă, cu zidirea de sine, în cosmicitate şi, apoi, ca născătoare de cosmicitate, prometeic ori nu, „revoltat-Poetul“ este (în cazul de faţă, Eugen Evu-i), dintotdeauna, energie vectorizată în entelehie şi întru catharsis, neîncătuşabilă – cât sunt vremea şi vrerea – în vreo temniţă a Fiinţei, ori din priveliştea Fiinţei… (în 28 făurar, 2014, la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara).

(Cronica Poetul de lângă sinea ca zerograviditate şi parapantă cu vultur, de I. P.-T., a fost publicată în revista online, Aşii români – Germania / Nürnberg, ISSN: 1844-6493, director-fondator: Ionela van Rees Zota, redactor-şef: Liliana Moldovan, redactor-şef adjunct: Adriana Lucia Ciugudean –, luni, 3 martie, 2014 / http://www.asiiromani.com/sens-giratoriu/21852-poetul-de-langa-sinea-ca-zerograviditate-si-parapanta-cu-vultur.html), în revista online, Scurt Circuit Oltean – „serie nouă“, Slatina-Olt, ISSN / ISSN-L 2248-0617, fondator [în anul 1994] / redactor-şef : Marinela Preoteasa –, nr. 21 / martie 2014, pp. 14 – 16 / http://www.scribd.com/doc/215122500/ScurtCircuitOltean-Nr-21-Martie-2014, în revista Contraatac – Adjud, ISSN 1841-4907, redactor­-şef: prof. dr. Adrian Botez –, anul al XV-lea, nr. 32 / iunie, 2014, p. 120 sq. / www.adrianbotez.com şi în revista Noua Provincia Corvina – Hunedoara; ISSN 1841-4478, director-fondator: Eugen Evu, redactor­-coordonator: Ion Urda –, anul al XVIII-lea, nr. 67 / iunie, 2014, pp. 82 – 84.)

De zece răpciune 2014…

Domniei-Sale, Domnului Baron al Poeziei
din Dacia – Noua ProVincia Corvina,
Eugen Evu, la a 70-a-i Ziuă de Naştere…

Când voi avea ca Evu cei 70 de ani –
e vorba despre-aceia ce poartă Eu-Geniul
şi dau cu lira-n porţi până deschid mileniul,
să-i bată chip cu-argintul sonor-corvin din bani –,
m-oi face – ca şi Evu – înmiresmat tăciune,
pe aur de medalii, pe frunze de răpciune,
cu mărul între ele, împurpurat de seve,
şi-oi duce la castelu-mi vreo şase-şapte Eve,
din cele-nrăzărite, cu-azur prelung sub gene,
dar nu spre răstigniri, spre-a le vrăji cu pene,
ci spre-a le neftini – ca Evu – în sacre Cosânzene,
să-mi toarne litere-ntre zmei şi-olteni de-s bani,
să-mi cânte la izvoare: „Maestre, LA MULŢI ANI…!“
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*