Laudatio de 29 răpciune 2014: Marian Barbu-75 Şi despre un zâmbet autentic-auriu dintr-un luminos april’-1980…

22.08.14 by

Laudatio de 29 răpciune 2014: Marian Barbu-75  Şi despre un zâmbet autentic-auriu dintr-un luminos april’-1980…

Maestrului Marian Barbu, în ajunul azuriu
de la a şaptezeci şi cincea-i ocolire a Soarelui…

Barbu C. Marin, cel născut la 29 răpciune 1939, în Mileştii Doljului (nu în Mileştii primului ambasador al Uniunii Europene în China Evmezică, marele boier, Nicolae Milescu, zis şi „spătarul“, deşi ambasador este şi pandur-olteanul nostru, dar invers, peste Atlantic, în America de Nord), în localitatea Mileşti ce ţine astăzi de comuna Şimnicul de Sus, formând nemuritor-zalmoxiană pereche cu Şimnicul de Jos (cel de sub aripa de nord a Craiovei), Barbu C. Marin devenit Marian Barbu, chiar de la nunta-i cu Litera de Aur a Sfintei Noastre Limbi Pelasge > Valahe, se află în azuriul ajun al celei de-a 75-a ocoliri a Soarelui cu noul pistrui-2014: La mulţi ani, maestre Marian Barbu, galactic-scriitorule: profesor-doctorule, poetule, prozatorule, literar-criticule / istoricule, gazetarule, universitar / academic-planetarule…!

bb1
Prof. dr. Marian Barbu, pandur de Bănie (din anul 2004), privit – din orizontul
anului 1965 – de bucureştean-licenţiatul în litere, Marian Barbu.

Anvergura secundei generaţii biologic-creatoare din secolul al XX-lea fiind de vreo trei decenii şi cuprinzând născuţii între 1930 şi 1960, spun cu mâna pe ventriculul drept că – deşi este aproape un deceniu între sosirile noastre întru lumină pe-această planetă – aparţinem generaţiei modernismului resurecţional şi a paradoxismului, însă Marian Barbu fiind „din primul val“, al anului 1965, anul „marii explozii lirice“, adică din „prima promoţie resurecţional-paradoxistă“ (sau, dacă îngăduiţi, „valul de flux-generaţie: high tide generation, după cum atrăgeam atenţia istoricilor, încă din 1984, graţie redactorului-şef al revistei „Ramuri“ din acel orizont), cu străluciţi „colegi întru aleasă liră“ ca Ion Băieşu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Nicolae Manolescu, Adrian Păunescu, Eugen Simion, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru ş. a., eu – din secundul val („val de reflux-generaţie: the generation of deep clearness“), din cea de-a doua promoţie – cu străluciţi „colegi întru aleasă liră“ ca Adrian Botez, Th. Codreanu, Mircea Dinescu, Octavian Doclin, Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Marian Papahagi, Al. Papilian, Dan Verona, Matei Vişniec ş. a.
Pot afirma cu indiscutabilă / incontestabilă certitudine că – eu şi Marian Barbu – ne cunoaştem încă din starea de tineri fotoni de pe pistruiul Soarelui, de la redacţia ziarului Olteniei / Doljului, „Înainte“, oricum, mai înainte cu câteva luni de debutul meu din 1 septembrie 1968, nu ca poet, ci în calitate de „istoric literar“, cu „Eminescu la Floreşti“ (fişe de istoriografie literară, devenite peste câţiva ani studiul „Eminescu în Câmpul Cerbului“), când eu, tânărul foton-poet (lansat de Miron Radu Paraschivescu şi de Vl. Streinu, în 1966 / 1967), graţie secretarului general de redacţie, marele / strălucitul gazetar, Al. Firescu, fac aleasă cunoştinţă cu tânărul foton-gazetar-profesor, Marian Barbu (ce, prin anii 1968 – 1970, mi-a publicat nenumărate poeme în paginile literare ale ziarului): La mulţi ani, maestre Marian Barbu, galactic-scriitorule: profesor-doctorule, poetule, prozatorule, literar-criticule / istoricule, gazetarule, universitar / academic-planetarule…!
Dar cel mai bine ne-am cunoscut în deceniul în care fost-am dascăl de liceu în oraşul Filiaşi (adică înainte de 1983, an în care I. P.-T, scriitorul, profesor-doctorul, strămutatu-s-a la Piramida Extraplată a Timişoarei), mai exact-cosmic / astronomic spus, între 1 şi 30 aprilie 1980, în calitatea-ne de „colegi de arme“ la o unitate din Bănie a Armatei Valahe, unde am fost „concentraţi“ / „sporit-instruiţi fără scoatere din producţie“, spre a putea fi „înaintaţi cu un grad“ (eu, faţă de gradul de sublocotenent, dobândit după „satisfacerea stagiului militar“, adică la „absolvirea Şcolii de Ofiţeri-Rezervă“).
Şi înainte de-a derula transparenta bandă de scotch a memoriei cu scena / tabloul „Sala de studii tactice“ (infra), a mi se îngădui să-i urez şi a treia oară (ca să fie „deplină şi nemuritor-cogaionică urare“): La mulţi ani, maestre Marian Barbu, galactic-scriitorule: profesor-doctorule, poetule, prozatorule, literar-criticule / istoricule, gazetarule, universitar / academic-planetarule…!
Sala de studii tactice. Tablou / scenă la o unitate militară din spatele Casei Studenţilor din Craiova, în apropierea Căminului Ofiţerilor din Bănie. În faţa uşii de la „Sala de Studiere a Regulamentelor şi Strategiilor / Tacticilor de Război pentru Pace“… Ora zece, „fix fără cinci minute“, din ziua de „post negru“, sâmbătă, 5 aprilie, sau Ajunul Sfintelor Paşti, din anul 1980… „Colegii concentraţi“, în uniforme de culoarea frunzei de leuştean tânăr, pregătit să intre zeieşte în ciorba de miel de Sfintele Paşti, aliniaţi – ca „frunzele zbătându-se pe ram“, surprinse de poezia lui Virgil Carianopol, cântată de menestrelul Tudor Gheorghe, ori, cum pur-şi-expresionist-de-simplu zis-scrisese mai înaintea-i Giuseppe Ungaretti: „Soldaţi aliniaţi / ca frunzele pe ram“ (în traducerea lui Petru Sfetca, trecută-n contul luceferist-contemporanului nostru, Ilie Constantin)… Aliniaţi, faţă-n faţă, „la bordura“ vopsită-n alb-nemetalizat a aleii mici, pornind chiar din scara de sub pragul uşii de la Sala de Studii…, perpendicular pe aleea mare a cazărmii – marea alee străjuită de duzi sexagenari… În aşteptarea căpitanului, gureşii din flancul stâng lansează bancuri către cei din flancul drept, „clămpănitorul“, şi invers… Cum unul dintre bancuri este urmărit de Marian Barbu, vecinul meu de flanc, din stânga-mi, atras fiind de „aspecte ale argoului electrizant“, eu neavând partener de „emisie – recepţie“, constat că aici, afară, cu două-trei minute înainte de ora zece de-april-’80, e soare energizant-şopârlos şi cohorta de omizi păroase-i deja pusă-n mişcarea de mistuire a fruzelor dudului cazărmii plantat în unghiul drept, marcat cu „lighean proaspăt-prăşit“ şi cu cerc de brazde în gazon de-un lat de palmă, regretând că asediatul şi tocatul până-n nervii frunzoşi nu-i dudul din raiul prozatorului / dramaturgului Dumitru Radu Popescu… La ivirea de după colţul cazărmii apropiate a căpitanului, un coleg strigă „Atenţiune, drepţi…!“; iar când căpitanul face primul pas pe aleea noastră mică, observ cum cade, emoţionată, mai mult ca sigur, de pe ramura dudului arcuită uşor peste aleea noastră, desigur, o păroasă omidă, chiar pe bombeul stâng de la militarul bocanc al căpitanului: „Bună ziua..!“, „Să trăiţi…!“, „Poftiţi în sală…!“ etc.
Mai departe, cu îngăduinţa distinsului meu coleg de arme din luminos april’-’80, Marian Barbu, transcriu – dintr-al meu „Jurnalul de joi“, pentru că m-am cam întins la vorbă, dar şi pentru că-l găsesc mai potrivit-sărbătoresc, pentru jumătatea distanţei dintre septuagenariat şi octogenariat – doar acest dialog „lat în umeri“, adică „platonian“ (de la Platon, „latul în umeri“), dialog derulat cu câteva minute mai înainte de-a lua „pauza de 11“, la „Sala de Studiere a Regulamentelor şi a Strategiilor / Tacticilor de Război pentru Pace“.
Căpitanul Ciobancratilă (cu simpatica-i blondeţe candid-fascistă, dar cu vibranta lichidă destul de parizian-răspicat-ofensivă): „Tovarăşe locotenent-major-rezervist, Marian Barbu, care-i strategia la care recurgi pe câmpul de război, bineînţeles, dacă în faţă ai Inamicul Număru-Unu, dacă în spate ai Inamicul Număru-Doi, dacă în stânga ai Inamicul Număru-Trei şi dacă în dreapta ai Inamicul Număru-Patru… ?“
Locotenentul major rezervist, Marian Barbu (ca-ntotdeauna, cu girofarul ideii aprins deasupra unui zâmbet autentic-auriu): „Avându-se în vedere că inamicii mă atacă din cele patru puncte cardinale ale Priveliştii Fiinţei noastre cea de toate zilele, mă repliez, mai mult ca sigur, victorios, după strategia Punctului, domnule căpitan…!“
Căpitanul Ciobancratilă (cu gândul la promis-aşteptatul miel cârlionţat-auriu de Ţânţăreni-Gorj, pentru Sfintele Paşti-’80, în vreme ce foşnesc frunzele din caietele de notiţe de pe băncile curioase, de sub privirile concentraţilor rezervişti, aproape obosite, mijind a somnolenţă aurie): „Acest răspuns te costă, tovarăşe, te costă scump…! Că doar n-ai vrea să spui că dumneata şi camarazii dumitale, în această situaţie de luptă, vă uniţi forţele, aveţi marea coeziune, devenind puternicul, cel mai puternic punct, întregul, sfera armelor…!“
Locotenentul major rezervist, Marian Barbu (pe linia azură a problemelor, dar mult mai auriu): „Ca la marele turnir al războinicilor din antichitatea priveliştii…! E vorba doar de acţiunea punctului, a ancestronului, domnule căpitan…!“
Locotenentul rezervist, Ion Pachia (sigur, între portocaliu şi auriu – ca „material didactic-milităros / războinicos“, nu drept altceva, supra, incontestabila-i fotografie, e drept, anterioară cu şapte solstiţii văroase anotimpului prezent-naratologic-dialogat, evident, întru astuparea deplină a gurii „cârcotaşilor“ / „bârfitorilor“ receptorizanţi, nu catadioptric-reflectorizanţi): „Dacă-mi permiteţi să intervin, domnule căpitan, evident, după învăţătura din nucleul Zalmoxianismului, prima religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale, punctul la care se referă colegul meu de arme, locotenent-majorul Marian Barbu, este, de fapt, întregul lui Zalmoxe, întreg sacru în care parte-i fiecare dintre războinicii noştri nemuritori strămoşi-daci; şi-apoi, în acţiune – războinică, ori nu, după cum şi paremiologic-valahic se certifică – imperios se arată a fiitori astfel: unul ca toţi, unul pentru toţi şi toţi ca unul, toţi pentru unul, chiar prin grija permanent-cogaionică, ori, în ultima instanţă, etern-sarmisegetusană, încât ens-partea ce se antrenează clipă de clipă întru sănătoşie, puritate, dreptate, adevăr, libertate, face ca şi Dumnezeiesc-Întregului să-i meargă bine.
Căpitanul Ciobancratilă (cu vectori peste mielul mult mai cârlionţat şi auriu): „Şi ce legătură este între cele relevate de tovarăul locotenent rezervist Ion Pachia şi „strategia punctului“ de care vorbeşte tovarăşul locotenent-major, Marian Barbu…?!?
Locotenentul major rezervist, Marian Barbu (cu vibranta nefluidizată de vre-o emoţie de pânzul mic şi auriu): „Este o legătură trainică, numai dacă punctul se mişcă între inamicii cardinali…!“
Locotenentul rezervist, Ion Pachia (mai epico-auriu în semnul exclamării): „Dacă-mi permiteţi… Între inamicii tetracardinali şi imperiali ai planetei unde-i de două mii de ani Dacia noastră cea din ceruri şi cea de pe pământ, mişcarea punctului nu poate fi decât cea tridimensional-născătoare, după cum ne spune şi Eminescu în tabloul cosmogenezei din «Scrisoarea I»:

Dar deodat-un punct se mişcă… […] Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…!

bb2
Autorul, Ion Pachia, „student“ al „Înaltei Şcoli de Ofiţeri-Rezervă“ din „Balşoi-Vânj[u]“ (cum o rebotezaseră cmarazii de arme, Pavel Perfil, Sorin [Roşca-] Stănescu ş. a.), într-o „foto-eternizare de-o clipă din ora matinală 6:30’, de la 1 măsălar 1973, chiar lângă plopul fără soţ fără măreaţă frunzoasă lângă cazarmă, cam tot aşa înfăţişându-se şi între 1 şi 30 aprilie 1980, în calitatea-i de „coleg de arme“ cu Marian Barbu la o unitate din Bănie a Armatei Valahe.

Căpitanul Ciobancratilă (cu constant gând câlionţat-auriu): „Şi ce legătură este între Scrisoarea I, tovarăşe locotenent rezervist Ion Pachia şi „strategia punctului“ de care vorbeşte tovarăşul locotenent-major, Marian Barbu…?!?“
Locotenentul rezervist, Ion Pachia (ca de lângă argintiu-auritul coif de Cavaler Zalmoxian descoperit lângă cubul de la Fântânele, cel cu mandală alb-roşie pe faţa de sus): „Cea mai mare legătură este aceea că numai după Scrisoarea I vine Scrisoarea III…, epistola eminesciană despre pilduitoarea strategie şi biruinţă a lui Mircea cel Mare / Bătrân, din 17 mai 1395, când – la Rovine, în Dacia Nord-Dunăreană, în mlaştinile Jiului de-aici, de lângă Bănie – a zdrobit armata Imperiului Otoman condusă de Baiazid I – Îldârâm…“
Locotenentul major rezervist, Marian Barbu (din auriu în portocaliu): „Dar nu numai strategia referenţială este pilduitoare – atât pentru epigonii din contemporaneitatea lui Eminescu cât şi pentru noi, cei din această sală de studii militare –, ci şi finalul memorabil al «Scrisorii III»:

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni !

Căpitanul Ciobancratilă (cu gândul vectorizându-se dinspre cârlionţatul miel auriu până în pauza cafenie): „Văd c-a sosit prea repede pauza de cafea şi pentru cei buni şi pentru clămpăi…! Tovarăşe, domnule locotenent-major, Marian Barbu, dumneata să taci acum, şi-o să-i răspunzi domnului locotenent Ion Pachia pe când vei avea şi matale 93 de ani, ca Doamna Cella Delavrancea…; şi-ai timp-berechet ca până atunci să-ţi pregăteşti şi pianul urcat şi de necobrât pe scări, din Turnul Cărţilor…!“
Clămpăii din spate: „Hâ-hâ-hâ…! Să trăiţi bine…!“ – s-auziră clămpănind cei din ultimele bănci ale Sălii de Studii Strategice (S3)…
Apoi, ca la un semn, întreaga Sală de Studii Strategice se metamorfoză-ntr-un cor de bucuroasă aniversare: „Mulţi ani să trăiască, / în slovă cerească, / Barbu Marian, / ofiţer, prof, ban, / Barbu Marian, / patriarh, profan, / Barbu Marian, / mulţi ani să trăiască, / de-o carte cerească, / LA MUUUUULŢI ANI…!“
Căpitanul Ciobancratilă (cu auriculele-ncercate şi-apoi bine-ncărcate de electricitatea hematiilor, de ozon şi de catharsis auriu): „Destul, c-aţi gătat-înălţat frumos cântec, foarte-aproape de imn…! Pauză brună, de-o cafea…!“

24 ianuarie 2014 de e[I]on-pachiire,
de la Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara,
pentru 29 răpciune 2014, de [M]arian-barbiire-75,
ca să se ştie de lume că totul se trăieşte şi „printre cărţi“…

bb3

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*