Laudatio de 11 mărţişor 2015: Adam Puslojić-72

02.03.15 by

Laudatio de 11 mărţişor 2015: Adam Puslojić-72

De-l trage tare dorul de baiera din cord,
la şaptejdoi de ani, cât sângele să-i fiarbă,
Adamul Puslojić, sfânt Cogaion cu barbă,
nu pregetă, ci trece în Dacia de Nord,
din Sâgidun, cetatea cu lespezi ninse-n iarbă,
tăind de-a dreptul fluviul, luceferii-i ce-asud’,
la mândra lui valahă,-n argintul-viu să-l soarbă,
foc să-i mai sufle-n lotus – ca,-n Dacia de Sud,
energizat s-ajungă şi dragei lui, de-i sârbă…
Că două de-ai pe liră, de altele nu-i scârbă,
nici de-o laponă roză cu somnu-ntre elani,
dar nici de alte mere edenice, de Eve
ce-aprind stele-n livezi, pe crengi nuntind
noi seve:
să ne trăieşti, Adame, LA MULŢI ANI…!

Dorul de frăţie din Valaho-Serbia Poeziei în paradoxism

După Vasile / Vasko Popa, Ion Miloş şi Slavco Almăjan, paradoxismul sud-dunărean are încă un strălucit reprezentant în Adam Puslojić (născut în zodia Peştilor, la 11 martie 1943, în localitatea Cobişniţa din Dacia Aureliană – în nord-estul Serbiei de azi, în familia agricultorilor valahi, Elena şi Dragoliub Puslojić – onomastic despre care, între alţii, Ratcu Golesîn „confirmă“, „de la faţa locului“, că provine din substantivul valah, pâslă, „dimie“, „ţesătură tare de lână“ + sufixul specific onomasticii sârbeşti, -ici –, tatăl neapucând să-şi vadă fiul deoarece este «ucis la numai 23 de ani de naţionaliştii croaţi», cu copilăria petrecută mai mult în casa bunicilor de pe linie paternă şi cu clasele primare făcute în satul natal, cu adolescenţă şi studii liceale în oraşul foarte apropiat, Negotin, cu maturitate şi studii superioare în capitala Serbiei, fiind licenţiat al Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Belgrad în anul 1967, an în care se produce şi debutu-i editorial cu poeme în limba sârbă, doctor honoris cauza al Universităţii de Vest din Timişoara şi, din 1995, membru de onoare al Academiei Române), autor al unei impresionante opere lirice de câteva zeci de volume, dar şi al unei vaste opere de traducător din limba valahă în limba sârbă, ori invers, însumând în jur de 100 de cărţi din poezia şi din proza generaţiei de tranzienţă (The Transience Generation), ori ale fluxgeneraţiei (The High Tide Generation) : George Bacovia, Lucian Blaga, Geo Bogza, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Anghel Dumbrăveanu, Petre Stoica, Dumitru Radu Popescu, Adrian Păunescu ş. a.
Opera poetică a lui Adam Puslojić „se arhitecturează / macrostructurează“ (dacă nou-născutele verbe complementare pot fi îngăduite) cu filonul ei ce ţine de aurul esteticii paradoxismului, într-o neasemuită serie de volume: Postoji zemlja („Există pâmânt“ – Belgrad, Editura Vidici, 1967), Padam ka nebu („Cad spre cer“ –Belgrad, Editura Prosveta, 1970), Idem smrti na podšišivanie („Merg la moarte să mă tundă“ – Belgrad, Editura Prosveta, 1972), Negleduš („Negleduş“ – Zagreb, Editura Pitania, 1973), Religija psa („Religia câinelui“ – Belgrad, Editura Prosveta, 1974), Bekstvo u daktilografski vez („Refugiu în broderia dactilograică“ – Belgrad, Editura Grofos, 1977), Plesme („Ploeme“ – Belgrad, Editura Rad-Narodna Kniga, 1977), Prelom („Ruptura“ – Belgrad, Editura Prosveta, 1979), Darodavac („Dăruitorul“ – Belgrad, Editura Rad-Narodna Kniga, 1980), Okovana usta („Gura încătuşată“ – Belgrad, Editura Pig, 1982); etc.

pu1pu2
Adam Puslojić în „cântarea horei“, a viers-rostirii matern-valahe de metafore-simboluri
cu o maiakovskiană „gură sârbească“ şi sărbătorească.

Distinsul Receptor de Poezie are la dispoziţie antologii esenţiale din creaţia lui Adam Puslojić, „traduse“ în limba valahă (aici trebuie precizat că Adam Puslojić are ca „limbă maternă, valaha“ şi ca „limbă paternă, sârba“, nefiindu-i necesari „traducătorii lui în valahă / dacoromână“; cei doi „tâlmaci“ – poeţii Nichita Stănescu şi Ioan Flora – au semnat volumele antologiilor în baza unei înţelegeri cu Adam Puslojić privitoare la o cât mai mare remunerare – „împărţită frăţeşte“ –, „drepturile pecuniare de autor sporite cu drepturile pecuniare de traducător“ fiind suportate de editurile de stat din România socialistă): Pasărea dezaripată, „culegere de poeme în traducerea lui Nichita Stănescu“ (Bucureşti, Editura Minerva, 1972); Apă de băut, „în tâlmăcirea lui Nichita Stănescu şi a lui Ioan Flora“, cu postfaţa Ca poet, / sînt redus la propriul meu limbaj semnată de Mircea Tomuş (Bucureşti, Editura Univers, 1986; infra, sigla : PusAp); Nulti stepen poezije, culegere bilingvă de poeme, în valahă şi în sârbă, „întocmit-tradusă“ de Nichita Stănescu şi de Ioan Flora, cu o postfaţă de Mircea Tomuş (Timişoara, 1998); Versuri din mers (Bucureşti, 2003) etc. (cf. Dicţionarul general al literaturii române, P / R, sub egida Academiei Române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic [ISBN 973-637-070-4 / 973-637-138-7 / 978-973-637-138-7], 2006, pp. 484 – 485; infra, sigla: DGLR, P/R). Din sutele de cronici, recenzii etc. de care s-a bucurat şi continuă a se bucura „în progresie geometrică“, reţinem (infra) pentru Distinsul Receptor, două dintre cele fundamentale.
Eugen Simion : «O faţă tragică, bărbătească, încercând, parcă, să se regăsească după un dezastru… Între timp omul care plânge în gând şi are faţa tragică şi dârză şi-a lăsat o barbă de călugăr himalaian şi-l plânge în poeme pe prietenul său dispărut, ca Ghilgameş pe Enchidu în celebrul poem sumerian. A publicat recent un volum scris direct în limba română şi cine îl răsfoieşte are surpriza să descopere un poet aproape mistic. Ceea ce nu se potriveşte deloc cu firea sârbului agitat, vorbăreţ, cu mintea plină de fantasme ce bat adesea spre onirismul balcanic. Este un om original şi un poet, îmi dau seama, remarcabil. Un spirit care nu are stare şi din nestarea lui iese mereu câte ceva : o traducere, un volum de versuri proprii, o carte cu traduceri din poezia românească… […] Adam Puslojić este, în fond, un mare fantast care n-a obosit să cutreiere şi să petreacă într-o Balcanie a spiritului, ca şi prietenul său Nichita Stănescu şi cei care au fost şi sunt ca ei…» (DGLR, P/R, 485);
Mircea Tomuş : «Experimentele, accidentele, întâmplările de expresie din poezia lui Adam Puslojić, fiind pe cât de numeroase pe atât de diverse, de la cele mai simple, naive, copilăreşti, la jocul paradoxului, sau la a cinismului retorică, ar fi o greşeală şi n-ai înţelege nimic din ele dacă le-ai aborda, le-ai considera şi le-ai interpreta izolat. Ele îşi dezvăluie semnificaţia, adică valoarea poetică, numai în ansamblul lor şi în ansamblul sensului lor integral, care acesta este; conştiinţa poetului de a fi redus la propriul său limbaj şi efortul său de a compensa acest handicap prin, am putea spune cu o formulă consacrată, „valorificarea la maximum a posibilităţilor limbajului“ şi, dacă este posibil, chiar prin inventarea unor noi posibilităţi. A cerceta această poezie cu uneltele cărturărismului mărunt şi tehnicist ar însemna să pui leului o lesă de pudel. Şi să mai şi ieşi la plimbare cu el, în lume. Adam Puslojić pare că experimentează marginea diferitelor maniere, când, în realitate, el îşi exercită dreptul absolut asupra limbajului, drept consfinţit de prizonieratul la care poetul a fost condamnat. Opoziţia fiind între termenii existenţă / limbaj, ceea ce se numeşte îndeobşte tematica unei poezii, deci tematica poeziei lui Adam Puslojić nu este o felie sau alta, un domeniu sau altul, un component sau altul, ci, întotdeauna, întregul existenţei. Al existenţei care îi este întotdeauna refuzată poetului.» (PusAp, 205).

***

Paradoxism în Valaho-Serbia Poeziei. Prima plachetă de versuri a lui Adam Puslojić, scrisă direct în limba valahă (dacoromână), poartă un titlu paradoxist-disjunctiv, profund reverberator de stare fiinţial-lirică, dinspre bacovianul „plâns al materiei“, Plâng, nu plâng (Timişoara-Dacia, Editura Augusta, 1995). Prefaţa purtătoare a titlului Un nou poet „român“ este iscălită de conf. univ. dr. Mariana Dan, de la Universitatea din Belgrad. Deosebit de interesantă este şi postfaţa Adam Puslojić – un haiduc belgrădean, semnată de Adrian Dinu Rachieru, profesor la Universitatea Tibiscus din Timişoara.
În „macrostructura“ plachetei se relevă ciclurile: Nouă cuie, Acolo, aici şi Odă bucuriei inutile; ca „închidere“, sub un titlu dinspre vestita „frăţie“ întru aleasă liră paradoxistă, Către Adam (Puslojić, nu Adam din Rai), dinspre dorul de frăţie din Valaho-Serbia Poeziei Paradoxismului, chiar „din Belgradul în cinci prieteni“ (Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Petre Stoica, Srba Ignatović şi Adam Puslojić), sunt două profund-paradoxiste poeme-dedicaţii, „la minut“, scrise de Nichita Stănescu (după cum avea obiceiul) şi adresate / înmânate autorului plachetei Plâng, nu plâng.
Valaho-Serbia Poeziei Paradoxismului este un concept veridic, dacă se analizează temeinic opera ctitorilor : Vasile / Vasko Popa („vârf al piramidei valorice a literaturii din Serbia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XX-lea“, potrivit majorităţii criticilor / istoricilor literari din ţara vecină), Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Slavco Almăjan, Adrian Păunescu, Adam Puslojić, Anghel Dumbrăveanu ş. a., concept desemnând un spaţiu liric / spiritual dunărean prefigurat pe segmentul temporal postbelic secund, din 1955 / 1956 încoace, concept a cărui afirmare s-a dovedit şi se dovedeşte irepresibilă, îndeosebi, prin festivaluri internaţionale şi periodice „reuniuni“ / „tabere“ de creaţie / poezie, de talia Cununii de Aur de la Struga (de la ediţia din anul 1962 a acestui festival a început prietenia / frăţia dintre cei doi mari poeţi ai paradoxismului, Nichita Stănescu / „bătrânul“ şi tânărul cu zece ani mai tânăr, Adam Puslojić), în ciuda proletcultismului, în ciuda neostalinismului cultural, în ciuda alianţelor dintre „scursorile imperiilor“, în ciuda „mafiilor“, din cultură (şi nu numai).
În constelaţia poeziei paradoxismului, Adam Puslojić reprezintă direcţia clocotrismului, sau body-art-paradoxismul, la care a ajuns cu Negleduş (din 1973), ori cu Padam ka nebu („Cad spre cer“), Religija psa („Religia câinelui“), Plesme („Ploeme“), Okovana usta („Gura încătuşată“) etc.
Mai mult ca sigur, paradoxist-clocotristul Negleduş puslojicianul (din 1973) se iveşte de lângă Omul Fantă (din 1966) al lui Nichita Stănescu, într-un splendid „binom poematic“ alpin-voltaicizat. Dar la Adam Puslojić, eu / erou poematic, semnificant-semnificatul Negleduş – «ars în foc», cu amnezia mării («sunt cel care a văzut marea / dar nu-şi mai aminteşte de valuri»), cu sicriul scos „prin acoperiş“ pentru „adaptarea“ treptată la Cer – se încredinţează celor patru arhicunoscute elemente din cele cinci ale fundamentelor lumii – Apă, Aer, Foc, Pământ (deci mai puţin Lemnul / Eterul) :
Aud acum
Că nenorocul mi-a atins sufletul
Şi că nici n-a existat scăpare
Pare-se
De apă, de foc, de aer, de pâmânt
(«Sunt cel care» – PusAp, 83).
Cu „aur albastru“ în umbra cerească a poeziei se înfăţişează Adam Puslojić şi în volumul Plâng, nu plâng (1995), inaugurând un soi aparte de paradoxism itinerant (prin care paradoxurile, îndeosebi, cele politice din a doua jumătate a secolului al XX-lea, sunt „decorticate“ cu măiestrie de „prieten“ al lui Nichita Stănescu, al lui Marin Sorescu şi al altor străluciţi reprezentanţi ai noii estetici, spre a fi conjugate apoi la un mod al respiraţiei liric-alpine). Căci placheta aceasta, a paradoxismului itinerant puslojician, este şi pentru prefaţatoarea Mariana Dan «excesiv de afectivă» (p. 10), majoritatea poemelor purtând dedicaţii : „fratelui meu Ioan de Flora“, „poetului Ion Mărgineanu“, „bătrânului Mircea Tomuş“, „marelui Blaga“, „poetului Grigore Vieru“, „lui Nichita [Stănescu], azi şi mâine“, „gânditorului Noica“, „domnului Srba Ignatović“, „doamnei Cornelia Brediceanu“, „poetului Aurel Rău“, „lui Ion, Ioanus…“, „lui Dragan Ţăranovici“, „misteria Sorescu“, „lui Eugen Simion“, „poetului Vasile Tărâţeanu“, „lui Anghel Dumbrăveanu“, „poetului Ion Miloş“ etc.

pu3
Uzdin-Serbia, duminică, 5 iulie 1998, în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie „Drumuri de Spice“, în Parcul Statuii lui Mihai Eminescu, s-au decernat premiile: Adam Puslojić (lângă masă, la microfon) obţine Marele Premiu al Festivalului, „Sfântul Gheorghe“; pe rândul secund, de la stânga la dreapta privitorului: prof. dr. Gligor Popi – Premiul Cultural „Gheorghe Bulic“, Augusta Anca, Premiul Intercultural „Tibiscus“, George Popovici – Premiul al II-lea pentru Poezie, Ion Pachia-Tatomirescu – Premiul al I pentru Poezie, Ionel Stoiţ – Premiul al III-lea pentru Poezie (juriul secţiei de poezie a avut ca preşedinte pe Petru Cârdu), Gheorghe Lifa (rostitorul alocuţiunii de închidere a Festivalului) şi Vasile Barbu (patronul întregului Festival).

Poemele respective sunt datate între 5 mai şi 9 noiembrie 1994, nu întâmplător, pe un traseu simbolic-jalonat, spiritual itinerariu.
Între Sî[n]gidun[um] (Dacia-Sud-Dunăreană) / Belgrad (Iugoslavia / Serbia), cunoscând tragedia războiului, sfâşierea între roţile dinţat-ultramoderne ale imperiilor şi ale religiilor de azi, „înfometate de spaţiu“, şi Bucurestes (Dacia Nord-Dunăreană) / Bucureşti (România), pe un arc voltaic-auricular întru Ortodoxie, pe o unitate religios-profund-creştină, indestructibilă prin vitrege istorii apuse, prezente, viitoare, meditaţia poetic-paradoxistă a lui Adam Puslojić este un sincer plâns înăbuşit, o lacrimă imensă prelingându-se înlăuntrul fiinţei sale, uriaş-lirice.

Poetul – după cum avertizează titlul, Plâng, nu plâng – îşi conjugă lacrima între acolo – „acolo“ însemnând Iugoslavia-i natală, târâtă în holocaust, şi aici, desemnând România („ţară-soră“ Iugoslaviei), unde eroul liric sesizează / înregistrează „pe oglindă“ aburariul („suflet“ în arhaic-dac-zalmoxiana noastră limbă pelasgă > valahă), acolo este poetul, «înger zburând prin Valea Neagră», prin infernul războiului, ispăşind lumea pentru „păcatul lui Adam“ :
Ca un înger prin Valea Neagră,
tot mai aproape de Tine, Doamne,
eu mă tot îndepărtez. De ce nu spun acum nimica,
mereu bătând din aripi,
din munţii mei de pene albe ? […]
Cuvântul, aici, ieşind din suflet,
rămâne vag, neputincios,
ca semnul nesemnificativ şi provizoriu,
transcris în grabă pe nisip
migrator, din deşert.
Îngerul din mine zboară şi tace,
tace şi zboară. Ispăşeşte lumea.
Eu sunt Valea Neagră a Ta, Doamne,
a lui Adam, a nimănui
(«11 martie 1994, la Belgrad», «Înger zburând prin Valea Neagră»).

O zguduitoare ars poetica – din ciclul Nouă cuie „ale coşciugului“), zămislită în Bucureşti, la 5 mai 1994, întâmpină Distinsul Receptor al stihurilor lui Adam Puslojić, revelându-i în actul sacru al artei Cuvântului, exactitatea, verticalitatea / demnitatea trăirii, autozidirea eului, monumental, până la „însicriere“ :
Eu scriu acum exact
aşa cum m-am născut :
de jos în sus,
sau invers. Iartă-mă,
Doamne ! Scrisul meu
este sicriul meu, nu
altceva. Un semn,
un Logos, un Cuvânt
al începutului.
Încep acum. Scriu
un sicriu, un nou sicriu.
Un potop, o corabie. Un Noe,
un eu. Un nou
eu, Adam, lumea.
(«Scris înăuntru»).
După Bucureşti, al doilea jalon / reper de pe traseul liric al lui Adam Puslojić este Alba Iulia (< Apolia > Apul[um]-Dacia), oraş multimilenar din provincia Daciei Nord-Dunărene (României), Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal. În Evul Mediu, la anul 1600 d. H., după ce „regele“ / „Domnul“ Valahimii, Mihai Viteazu[l] a realizat cea de-a şaptea re-Unire parţială a provinciilor din Dacia de la nordul cogaionic-sacrului fluviu, Dunărea (cf. Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I : Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor, Timişoara, Editura Aethicus [ISBN 943-97530-3-5 / vol. I : ISBN 973-97530-5-1], 2001, p. 110), Alba Iulia a fost capitala Valahimii carpato-dunăreano-pontic-nistreene. Simbolic-istoric, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia „s-a desăvârşit re-Unirea Valahimii carpato-dunăreano-pontic-nistreene în statul modern-interbelic al României Mari“, în ciuda celor trei imperii de la începutul secolului al XX-lea: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman / Turc şi Imperiul Rus / Sovietic (U. R. S. S.).

pu4

Uzdin-Serbia, duminică, 5 iulie 1998 : Adam Puslojić (în centru, cu tabloul oferit de Cercul de Pictură Naivă Uzdineană), având în dreapta-i pe Ion Pachia-Tatomirescu (detaliu dintr-o „fotografie cu laureaţii de la Festivalul Internaţional „Drumuri de Spice“).

Din păcate, re-Unirea din 1918 a durat doar până în 1940, când din trupul României au fost smulse provincii / judeţe – ca Basarabia, Bucovina, Ardeal, Cadrilater etc. –, prin voinţa Imperiului German al lui Hitler în cârdăşie cu Imperiul Sovietic al lui Stalin, prin aşa-zisele dictate – „dictaul Ribbentrop-Molotov“, „dictatul de la Viena“ etc. –, apoi au fost făcute plocon Uniunii Sovietice (U. R. S. S.) / Rusiei, Ungariei, Ucrainei, Bulgariei etc. Şi Alba Iulia, simbol al re-Unirii Valahimii Nord-Dunărene din veacul al XX-lea sub Tricolor, reverberează, face să se oglindească în sufletul poetului capitala ţării în care s-a născut, capitala fostei Iugoslavii sfâşiate în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, Belgradul :
Nu mi-e frică. Atât
pot să spun aici, deocamdată,
la Alba, undeva –
unde-mi este dor de Belgradul meu
alb ca zăpada
sângelui tău, frate,
Iisuse, doamne, domnule
încuiat pe Semnul Plus
al universului cel negru…
(«Hârtie albă»).

La Alba Iulia, eroul liric-poematic-puslojician s-a întâlnit «cu Sfântul Gheorghe», simbol creştin al biruinţei asupra balaurului infernal; şi poetul consemnează :
M-am împăcat
cu istoria mişcărilor mele
şi m-am atins de vocea lui
cu mâna abia trezită din somn.
Aşa îmi vorbeşte acum prin
semne de sunet Dumnezeu ?
Mănânc din acest suflet de sunet
aşa cum se poate înghiţi un clopot uriaş
de la o mănăstire la alta !
Privit pe aici, din Cetate, văd :
Belgradul meu arată foarte mic
şi ascuns de albastru spre negru. […]
De unde-mi vine şi mie moartea ?
Pentru ziua de mâine, Bătrâne,
cine mă va trezi definitiv,
integral ? Numai eu ştiu
acest clopot, Doamne. Numai eu ştiu
vocea lui pe dinăuntru, aşa cum
Tu cunoşti toate păcatele mele din univers
şi le ierţi din mers, în zbor
prin cereasca atingere de umbră
de voce, de sunet de clopot, de secundă
din veac. Aud ? Aud.
Bate, bate, Doamne. Aud !
Sună, sună, Părinte. Aud.
De ziua lui Gheorghe cel Sfânt
veşnicia s-a născut (Cristos a înviat !)
la Alba Iulia, aud
(«Clopotul de la Alba»).

Închipuindu-se de 10 mai 1994, la Lugoj, cu Lucian Blaga (1895 – 1961), Adam Puslojić se încredinţează profundului imperativ liric-prezent dinspre ecourile unităţii de acţiune creştin-ortodoxe, valaho-sârbe prin istorii, cu încordare imnică, aidoma unui Alecsandri, dar într-o „horă“ a re-Unirii Daciei Nord-Dunărene şi a Daciei Sud-Dunărene (ori măcar a „Daciei Aureliene“), în numele celestei, nemuritor-cogaionicei Dacii :
Eu sunt soldatul poeziei româneşti.
Dar Tu, Doamne, care eşti ?
Sunt trist, Părinte, ca Nichita [Stănescu] cel luminos
şi acum plâng, nu plâng dureros.
Stau aici, privesc spre Blaga –
spaţiul meu mioritic a ajuns la Haga,
unde, acum cu anii, m-ai dat, Bătrâne,
ca pe Iason, cel ce fură aur-lâne,
neştiind că mor vreodată prin tine,
ca regele meu Marko, la Rovine,
nu ucis de-un frate (de Mircea cel Mare),
ci de crucea de lumină, grea şi tare.
Hai, să cântăm hora sfântă, românească,
noi doi, Doamne, din gura mea, sârbească.
(«Un edict nou : Fraţilor mei Români»).

La primul lui volum de versuri în limba valahă, la peste douăzeci în limba sârbă – cum şi la alte şaptezeci de cărţi tâlmăcite din valahă în sârbă –, constatăm că Adam Puslojić oracular rosteşte, în sublima caligrafiere a paradoxismului clocotrist cu „aur albastru“.
(O variantă a cronicii / profilului Dorul de frăţie din Valaho-Serbia Poeziei în paradoxism, de I. P.-T., a fost publicată în revista Rostirea românească – Timişoara, ISSN 1224–0478, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu –, anul II, nr. 5–6 / mai–iunie, 1996, paginile 29–32.)
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*