Laudatio de 10 mărţişor 2015: Slavco Almăjan-75

02.03.15 by

Laudatio de 10 mărţişor 2015: Slavco Almăjan-75

Când Slavco Almăjan era un zeu-pitic,
deloc fălos,
ca-n poza de mai jos,
făr-a iubi-ngheţata cu fistic,
de-un zece mărţişor în moş-culoare,
fierbea tot labirintu-ntr-un ibric…
Dar, de când Almăjanu-i poet mare,
tot frige labirinturi în picioare –
dactili, peoni, des, iambii-magelani:
să ne trăieşti, Poete, LA MULŢI ANI…!

Crescătorul paradoxist de enigme

În primăvara celui de-al doilea an din deschiderea mileniului al III-lea de la naşterea lui Iisus Hristos, chiar în revista Lumina, din Panciova-Serbia (anul LV, nr. 4 / 2002, pp. 37 – 40), pentru întâia oară, şi, în toamna celui de-al cincilea an din acelaşi mileniu, pentru a doua oară, însă într-un capitol special, Auria etapă şi vârsta rotirii labirintului în necuvânt, din lucrarea noastră „recent de veche“, Generaţia resurecţiei poetice (Timişoara-Dacia, Ed. Augusta, 2005, pp. 415 – 418), relevam faptul că – în perimetrul / relieful creaţiei poetice a lui Slavco Almăjan (născut la 10 martie 1940, în localitatea Oreşaţ-Vârşeţ-Serbia, cu alese studii, între anii 1960 şi 1963, la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Novi Sad) – există două „vârste“ / „perioade“ („etape“):
prima-i etapa aurie, întinzându-se din anul debutului, 1968, an al publicării volumului de versuri, Pantomima za nedeljno popodne / „Pantomimă pentru o după-amiază de duminică“ („manuscris tradus şi publicat de autor în limba sârbă“, Novi Sad-Serbia, Matica Srpska, 1968), şi până în orizontul anului 1978, de dincoace de Liman trei, vârstă în care poetul se arată a fi preocupat mai ales de „îmblânzirea paradoxurilor“, de oximoronizarea lumii etc. (primă perioadă a interesantelor „reliefuri poetice“ din volumele : Bărbatul în stare lichidă, Panciova-Serbia, Editura Libertatea, 1970; Casa deşertului, Panciova-Serbia, 1971; Vara cailor, «carte de proverbe poetice, experiment literar», Panciova-Serbia, Libertatea, 1974; Liman trei, Panciova-Serbia, Libertatea, 1976; etc.) ;
şi a doua-i etapa „antrenării“ paradoxiste a penelor / aripilor pentru „rotire“ / „ieşire“ din labirintizat-cosmicul-spaţiu, în mai toate „curcubeolările“ cu arcuri „fixate“ pe orizontul anului 1979 şi pe orizontul anului prezent.
La prima „curcubeolare“, eroul său poematic biruie „cutia-labirint“, prin subtilă „rostogolire“ / „rotire“, până se înregistrează „mutaţia punctului“, între „cele din arhipelag“, victorie atestată de volumele : Labirintul rotativ (Panciova-Serbia, Editura Libertatea, 1983 ), Mutaţia punctului (Panciova, 1986), Poeme (Craiova-Dacia, Editura Scrisul Românesc, 1988 – infra, sigla: AlPo), Efectul contrastelor (Novi Sad / Panciova-Serbia, Ed. Libertatea, 1989), Călăreţul din Babilon (Tibissiara > Timişoara-Dacia, Editura Helicon, 1996), Post-restant în arhipelag (Panciova-Serbia, Ed. Libertatea, 1999) etc.
Dincoace de orizontul anului 2000, Slavco Almăjan intră în adevăratele mari „rafinării“ ale paradoxismului, când face să se ivească în teritoriul său poetic alte neasemuite reliefuri / „metareliefuri“ lirice, după cum se aduc incontestabile mărturii prin volumele : Ieşirea din clepsidră (Belgrad-Serbia, Editura Institutului pentru Manuale, 2000), Teiul spiral (Panciova-Serbia, Libertatea, 2002), Semnul oglinzii (Craiova-Dacia, Editura Scrisul Românesc, 2003) etc.

pa1

1953: Slavco Almăjan, cel mai mare poet mic, privind fără teamă
în labirintul prăbuşirii stalinismului / proletcultismului.

Secunda etapă a creaţiei poetice a lui Slavco Almăjan cuprinde şi recentul volum, Faptele imaginarului (Panciova-Serbia, Editura Libertatea, 2005 – infra, sigla: AlFap).
Odată cu deplasarea labirintului, „faptele“, normal, au început să curgă pe Valea Anilor-Lumină, din orizontul anului 1979 încoace, înminunând Distinsul Receptor cu eclatante oximoronizări ale realului şi ale fundamentelor acestuia, Apă, Aer, Foc, Lemn / Eter şi Pământ – cu simetria dintre „tiparul valului [Apă] şi tiparul pustiului [Pământ / Foc]“, cu o fonetică de permite „limbaj-berbecului autojupuirea“, cu fiinţa „înspăimântat-preliterată“ în rotirea tot mai accelerată a labirintului, rotire „tulburătoare“ tăind vizibilitatea „treptelor“ / „scărilor“ spre a se naşte din „gândirea poetică „nenumărate“ inscripţii-Babel etc. :

El este tiparul valului şi tiparul pustiului
Proiectul sălbatic şi scribul uitării şi al memoriei
Răbdarea cosmică în fonetica ei abordând
schimbări de măşti
Şi se poate cu el comunica şi nu se poate comunica
Permite limbajului să-şi jupoaie berbecul // […] //

Şi se roteşte şi se roteşte şi-şi măreşte rotirea
Prin nesfârşitul şi neauzitul care creşte
Şi răsună prin oase şi pietre // […] //

Şi din această tulburătoare rotire
nici nu i se văd scările
Ci numai proiectul său născut dintr-o gândire poetică
În nenumărate inscripţii poliglote
Atingând strălucirea şi ciudăţenia
(«Deplasarea labirintului» – AlPo, 51 sq.).

„Faptele“ erau „fixate“ chiar în nişte „texte, pe o pânză de păianjen“, e drept, mai rezistentă la fir decât firul de mătasă, chiar prin categorica neasemănare dintre rodul păsărilor şi otavă („fapt“ care face chiar triunghiul „să nu trăiască în ou“, ori cercul „să nu citească în gazon“), dintr-o copleşitoare policauzalitate :

Din cauza dedublării
Sau poate din cauza unui anti-discurs
rădăcina adormită în pământ
Nici nu aude fructul trezit de creangă
(«Imagini şi fenomene» – AlPo, 85).

Nu se poate spune că nenumărate „fapte ale imaginarului“ n-au fost păstrate cu străşnicie în arhivele labirintului, în perimetrul „tropismului“ din «duminica rece a mirării», unde vin «calul şi corbul serii», unde apa băută „se gândeşte la izvor“, unde «Vântul din rimă şi miezul de măr / Cuvântul şi gheaţa pătrund spre-adevăr» (Tropisme – AlPo, 89), unde «prin urechi şi prin albuşuri trece moartea ca tramvaiul» (Radiaţii – AlPo, 90), unde «din silabe gigantice zimbrii coboară pe limba pietrelor» (Hârtie de filtru – AlPo, 91), unde şi eroul liric-paradoxist se duce să ia la întrebări elementele antinomice («De ce-aţi venit am vrut să-ntreb focul şi apa / trecuse vântul…» – Păianjenul de ceaţă, AlPo, 92), ori să observe cum «pătrunde întrebarea-n oase [ca şi] cum ar pătrunde noaptea-n dinte» şi cum vălătucii de ceaţă mângâie pântec de omăt:

Între tenebre şi lumină cuvântul urcă şi coboară
Retorica ninsoare anonimă
atinge-n mers o căprioară

Pe pântecul zăpezii se mişcă lent calote mari de ceaţă
Tăcerea e clepsidră răsturnată cu stări
excentrice de suprafaţă…
(«Poem rece» – AlPo, 93).

pa2

În structurarea „triadică“ a volumului Faptele imaginarului, ciclurile poematice sunt: Anotimpul crescătorilor de enigme (33 poeme), Fata Morgană cu portocală (29 poeme) şi Intruziuni (2 poeme).
Eroul liric paradoxist al lui Slavco Almăjan este un „lirosof“ (luăm termenul în accepţiunea marelui critic, Vl. Streinu), cu limbă „labirintizată“ pentru neiniţiatul în „ieşiri“ / „intrări“ orizontic-metaforice, un „lirosof“ ce îndeamnă interlocutorul să deschidă uşa din centrul câmpiei – ca privelişte a Fiinţei –, o sublimă uşă, poate, a unei simetrice „ieşiri prin cer“, graţie (a)testării unui „străvechi“ labirint rotativ, întrucât Crescătorul-de-Enigme pare a nu fi altul decât un Don Quijote – dinspre „vârful piramidei“, din „elită“ / „in-telighenţie“, din centrul ariei minoritarismului, mai mult ca sigur –, adresându-se fulgurant de sincer unui posibil ideal-receptor aidoma lui Sancho Panza – dinspre „baza piramidei sociale“:

Cum nu-nţelegi că rădăcina nu are nevoie de aripă
Şi nici de iluzia specifică a textului
Nu vezi că tot ceea ce se poate desprimăvăra
Are şi sfârşit

Crescătorul de enigme te măsoară
Din tălpi până-n creştet
Te pune la încercare te pune în cot
Leagă cartea de gard
Nici nu ştii că eşti la răscruci de drumuri
Nu vezi cum creşte timpul fatal în fiecare noapte
Cum descreşte timpul stilistic în fiecare dimineaţă
(AlFap, 40).

pa3

Slavco Almăjan la primul omăt de la Fântâna Domniţei, din duminica de 16 decembrie 2007.

Eroul liric-paradoxist din textele lui Slavco Almăjan mai lasă a se crede că, într-adevăr, Crescătorul-de-Enigme îndeamnă mai tot dienocul (adică „din zori şi până-n noapte“) să afle un „răspuns la întrebările apelor şi pietrelor“, după cum Frumuseţea interoghează „văzutul şi nevăzutul“, simetric, chiar şi pe când «pasărea ar putea fi rădăcina aerului / şi fulgerul extrem de dur…» (Crescătorul de enigme).
Liric-paradoxistul erou al textelor lui Slavco Almăjan din Anotimpul crescătorilor de enigme se trezeşte într-un minunos albastru, «cu o nucă albastră pe masă», cu „scaunul albastru“, cu toate lucrurile din juru-i albastre – fereastra, strada, valurile dilatate, câinele, mărul, ziua, trotuarul etc. (cf. «Albastru» – AlFap, 9), un albastru metamorfozându-se odată cu acţiunea, odată cu dinamica obiectelor din cosmosul cotidian, în verde, excepţie făcând numai vecina „ştiutoare de minuni“, „singura rămasă albastră“.
Liric-paradoxistul erou din textele lui Slavco Almăjan mai are capacitatea de a trece prin ziduri aidoma sfârtecătorului de pântece de chit din drama de întemeiere a paradoxismului, Iona, de Marin Sorescu (1968), fără a uita «că nimeni nu va mai avea răbdare» să-l scoată din cerc (v. Tainele dimineţii – AlFap, 12 sq.), în ciuda faptului că săgeata «încărcată de fulgere» (Alunecarea săgeţii dincolo de margine – AlFap, 19) îi trece «prin desişuri, prin ape, prin insomnii», «în afara celor spuse şi nespuse», chiar dincolo de marginea / limita tragic-existenţială:

Dimineaţa este făcută din ziduri
Amurgul este făcut din ziduri
Nici nu ne dăm seama cum trecem prin ziduri
Şi cum ieşim din ziduri

Intrăm într-o bibliotecă de ziduri
Istoria este un zid
Fizica este un zid
Distanţa dintre mine şi tine este un zid // […] //

Seninul şi tristeţea tac şi nu răspund la întrebări
Pasărea rupe un colţ din zidurile de ieri // […] //

Cum aţi zidit sânul acela frumos de femeie
Nu cumva aţi zidit poemul fără de bătrâneţe

Tăcerea se retrage în gura lupului
Dulcea iarbă îşi scrie numele pe zidul înspăimântat
(«Poem cu ziduri» – AlFap, 11).

Liric-paradoxistul erou din „panoul central“ al textelor ciclului secund, Fata Morgana cu portocală, are capacitatea de a se releva şi în planurile „complementarităţii“, fie dintr-o câmpie cu patru roţi-orizonturi (cf. «Câmpia în roţi» – AlFap, 69 sq.), spre a se ascunde după un copac, cu «neliniştile şi tulburările verbului a exista», fie dintr-un anotimp cu tangent-lunecătoarea şi miraculoasa Săgeată de Argint (AlFap, 67 sq.), trecută «prin poemul virtual», căci are «misiune poetică» şi se arată «infidelă aerului, infidelă depărtărilor», «nefiind de partea legilor fizice», ca să iasă, până la urmă, chiar şi din poem, pentru că misiunea ei este de a duce, în ultimă instanţă, «parabola argintului prin aer».

Sigle :

AlPo = Slavco Almăjan, Poeme, cu o prefaţă, Poezia lui Slavco, de Mihai Ungheanu, Craiova-Dacia, Editura Scrisul Românesc, 1988.
AlFap = Slavco Almăjan, Faptele imaginarului, poeme, Panciova-Serbia, Editura Libertatea, 2005.
(Cronica literară, Crescătorul paradoxist de enigme, de I. P.-T., a fost publicată în Anuarul de martie  – Timişoara, ISSN 1842-0974, redactor-şef: Ion Pachia-Tatomirescu, III, nr. 3 / primăvară 2008, p. 126 sq.)
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*