Lămurire asupra cărţii Timpul-Om, Timpul sacru din icoane Icoana-Catharsis, Armonia-Extaz

21.01.13 by

 

        …Calea, Adevărul şi Viaţa le căutăm dintotdeauna, traversând arşiţă şi viscol, vaduri vijelioase de râuri sălbatice, pajişti înverzite şi coline domoale.

Pieptiş, luăm cu asalt piscurile munţilor – care ai lui Dumnezeu sunt, munţii, nu ai noştri, cum ne încredinţa un cioban vârtos din Masivul Făgăraşului…

        Ne asumăm urcuşuri epuizante, urmate deseori de rostogoliri neaşteptate spre piciorul muntelui, pentru a relua, iar şi iar, cu temeritate sisifică lupta cu Lucifer, lupta cu păcatul adamic…

        De la iubirea bunilor-străbunilor, a părinţilor, soaţei ori soţului, a propriilor prunci, a nepoţilor şi strănepoţilor până la iubirea aproapelui şi de acolo, hăt !, până la treapta supremă a iubirii de Dumnezeu, spirituală iubire, amor intelectualis Dei, e cale lungă şi anevoioasă, plină de hârtoape, mărăcini şi ghimpi necruţători, de capcane, bariere şi vămi nevăzute, dar şi de salturi salvatoare, străluminate de Duhul Sfânt.

 

        Trimis al Domnului pe Pământ, ţăranul român – Fiu al Luminii – a avut resursele lăuntrice, echilibrul şi scăpărarea minţii, înţelepciunea senină şi rafinamentul armonic de a hălădui, niciodată încrâncenat, ci cu serenitate melodică, pe Via Dolorosa/ Golgota de la Cuvântul/ Logos, de la filozofie până la credinţă şi iubire, spirit şi spiritualitate, apoi la arta de a-I mulţumi statornic lui Dumnezeu, anticipând teozofia celor de care nu auzise niciodată, a celor care, în făptură, nici nu se iviseră pe lume: Paracelsus, J. Böhme, Van Helmont şi R. Steiner.

…Şi au fost astfel create:

– civilizaţia lemnului – a caucelor, doniţelor, lingurilor, albiilor pentru pâine sau pentru legănat copiii, a statuarelor, olimpienelor porţi maramureşene şi gorjeneşti, a stâlpilor de pridvor, streaşinilor şi cocoşilor de pe casă, a stâlpilor funerari, troiţelor şi coloanei cerului ;

– civilizaţia lutului – ceramica de Cucuteni, Gumelniţa, Cârcea, Cârna, Vădastra, Hurezi, Oboga, Şişeşti, Rădăuţi, Suceava, Satu Mare;

– civilizaţia borangicului – maramele străvezii ca vălurile viselor nevisate încă, iile de Muscel sau cămăşile bărbăteşti, alb pe alb, de Podari, cu broderii de o nobleţe nemaiîntâlnită altundeva;

– civilizaţia lânii – cergi cu ape rotate, maronii, de Maramureş, covoare, scoarţe şi chilimuri olteneşti, zăvelci, fote, iţari, bete, şi ipingele albe, burgund ori purpurii, veritabile mantii cu aură imperială;

– civilizaţia pivelor şi a morilor de apă, a cojoacelor, pieptarelor şi chimirelor...

 

Apoi au răsărit, din sfânt pământul românesc, Titanii: Eminescu, Brâncuşi, Enescu – purtătorii praporilor spiritului naţional, cum îi definea Adrian Păunescu -, Tesla, Traian Vuia, Henri Coandă, Victor Babeş, Gogu Constantinescu, Spiru Haret, Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Paulescu, Ştefan Odobleja, Ana Aslan, Justin Capră şi atâţia alţii, mii, plămădiţi lângă ţestul mereu rumen şi cenuşa de sub pirostriile îmbrăţişate de flăcările niciodată stinse ale istoriei noastre vii, ocrotiţi de stabilitatea supremă a mesei cu trei picioare, traco-daco-getica noastră masă înconjurată de scaune-clepsidră tot cu picioare trei (trecut, prezent şi viitor)…

Titani totdeauna botezaţi în lumina magică izvodind din icoanele ţărăneşti – româneşti icoane pictate măiastru pe sticla nemuririi.

 

        …Smerit, dar nu îndeajuns totdeauna, târziu, târzior, la cumpăna drumului – Mai e mult până departe ? -, am zărit Focul Sacru, m-am apropiat, arzându-mă uneori, prin iluminări succesive, prin ani, peste ani, de esenţa lumii noastre stră-străvechi: esenţa lui Dumnezeu.

        Nu am căutat, aidoma chinuiţilor nemuririi de la CERN Geneva, Bing-Bang-ul iniţial, Particula lui Dumnezeu, bănuită şi căutată de ei a fi una, unica, dar descoperind două – spre stupectaţia lor, spre consternarea lumii celei păcătoase…

        Precis o vor găsi, acum ori cândva, şi pe a treia. A treia Particulă a lui Dumnezeu. Că doar din Troiţă, din Trinitate ne tragem…

        …Mi-am căutat doar obârşiile, pentru a înţelege cine sunt (eu şi ai mei), de unde vin, de unde venim, încotro se cuvine să mergem, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu.

 

        …La începutul absolut, când nu exista nici unu, nici zero, pre când haosul simţea, înfiorându-se până la cutremurare, că va fi strivit de iminenţa impunerii ordinii divine, a cosmogoniei magnifice -, Logosul anticipa timpul şi spaţiul.

Întrupare fiind a lui Dumnezeu, Logosul conţinea înseşi principiile Creaţiei – Lumina viitorului spaţiu, viitorului timp, în Lucrare cosmogonică.

 

…Pentru poet, Cuvântul este încărcat de transcendent. Încărcat şi încercănat. Auroră boreală. Auroră australă.

Scăpărător şi policrom,  polivalent şi gâlgâitor de tâlcuri harice şi de lumina muzicii de sfere este Cuvântul. În egală măsură, aproape în egală măsură, purtător al secţiunii de aur, al numărului de aur…

Fereastră spre Dumnezeu, icoana – pe lemn, pe sticlă, pe zid ori pe pânză fiartă în ulei de in – este ea însăşi purtătoare de transcendent.

Croit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, poetul/omul se mântuie prin cuvânt, oglindindu-se, regăsindu-se în icoana logosului, în icoana de pe peretele dinspre răsărit ori din sufletul lui veşnic viu.

Casa Fiinţei fiind, cuvântul-poem înglobează şi plineşte, desăvârşeşte – dincolo de paradox – Timpul-Om, Timpul Sacru din icoane.

 

        De la Cuvânt la cuvinte, de la comunicare la comuniune şi cuminecare, poemul de inspiraţie biblică este icoană-catharsis, purtându-ne pe tărâmul armoniei-extaz, al iluminării totale şi izbăvirii.

 

Expresie a unei culturi tradiţionale şi religioase milenare, de o valoare irefragabilă, din care a purces Europa Veche, icoana pe sticlă din spaţiul românesc pare să-şi fi avut nucleul, leagănul de taină iniţial, matricea şi vatra de creaţie în Transilvania, străvechiul pământ al lui Burebista şi al lui Decebal, cărora temutul (pentru alţii) Imperiu Roman le plătea tribut.

Fie că această artă minunată a icoanelor pe sticlă a iradiat din Ardeal, precum razele Soarelui, spre toate celelalte provincii istorice/ ţări române, fie că procesul genezei lor a fost concomitent sau aproape simultan, cert este că ele – indiferent din ce zare de spirit românesc, din ce punct cardinal al românităţii s-au ivit -, toate dau măsura geniului neamului nostru şi în domeniul fără seamăn al acestei arte de o vibraţie cosmică aparte.

Icoanele tărăneşti pe sticlă sunt izvorul romantismului cosmic românesc dintotdeauna, care a atins culmi absolute la mânăstirile Voroneţ, Suceviţa, Gura Humorului, Moldoviţa, Neamţ, Dragomirna, Agapia, Văratec şi Solca – din Bucovina sau din  Moldova de Sus, ori de la Mânăstirea Dintr-un Lemn, de la Corbii de Piatră, Cozia, Curtea de Argeş, Bistriţa, Hurezi, Arnota, Turnu, Lainici, Polovragi, Tismana, Vodiţa, Sadova, Strehaia,  Brâncoveni, Clocociov – din Oltenia, dar şi în capodoperele de un aer princiar, vag hieratic uneori, al artei absolute a pictorului Sabin Bălaşa din frescele sale copleşitoare ce domină sala paşilor pierduţi a Universităţii A. I. Cuza ori Aula magna a Universităţii Gheorghe Asachi din aceeaşi Capitală Moldavă, în care marele artist a ales să fie înhumat, deşi era oltean get-beget, de pe malurile Olteţului.

 

…Fără a fi comentarii lirice punctuale la una, la alta sau la mai multe icoane, poemele din această cărticică-album, cărticică-icoană ilustrează spiritul tainic al atât de româneştilor icoane pe sticlă încât valoarea lor europeană şi universală nu îndrăzneşte nimeni să o pună la îndoială.

Fiecare în parte şi toate împreună constituie o replică inconfundabilă, pur românească, a creatorului ţăran din spaţiul carpato-dabubiano-pontic la stilul bizantin şi postbizantin care se regăseşte cu o vigoare de excepţie în celebrele noastre biserici monastireşti, inclusiv după căderea Constantinopolului, şubrezit nu de oştirile musulmane, ci de viclenele cruciade papistaşe al căror scop primordial era, în mod bizar, năruirea Imperiului Bizantin şi, implicit, a ortodoxiei.

Nicăieri în Europa spiritul Bizanţului nu a rodit, nu a fost apărat şi nu s-a perpetuat cu atâta inspiraţie şi profesionalism, consecvenţă dârză şi superbie celestră ca în ţările române, unde exodul creştinătăţii atingea, în acele veacuri, proporţii fabuloase.

…Deşi poemele din prezenta cărticică au fost scrise (cu o singură excepţie) înainte de octombrie 2012 – când scriitorul Corneliu Leu, ajuns la vârsta patriarhilor, a organizat sfinţirea Capelei din preajma Casei cu Lei, Casa-Muzeu de sub respiraţia Munţilor Caraiman (poartă astrală), din staţiunea Buşteni, judeţul Prahova -, ţin să-i mulţumesc pentru imboldul indirect pe care mi l-a dat în construirea acestui volum ilustrat, prin bunăvoinţa Domniei Sale, cu icoane din Capela închinată memoriei Episcopului martir Grigorie Leu, unchiul său.

Caldă îmbrăţişare şi mulţumiri cordiale tuturor celor ce, într-un fel sau altul, au contribuit la zămislirea pruncului literar-iconografic botezat Timpul-Om, Timpul Sacru din Icoane.

Lui Dumnezeu mulţumire, laudă şi veşnică slavă !

 

Craiova,

19-21 ianuarie 2013  

www.omniscop.ro

Leave a Comment

*