La Scărişoara, către cer

17.04.13 by

La Scărişoara, către cer

Vremea este ca Biserica

să se întoarcă întru ale sale…”

***

Au trecut de atunci ani. Aflasem că ieromonahul Rafail, fiul lui Noica, s-ar fi retras într-un crâng din Apuseni (moţii spun crânguri pentru aşezările lor), departe de falsa civilizaţie a Europei apusene. Am încercat să-l caut. După câteva drumuri costisitoare şi fără niciun succes, am avut parte de o experienţă mai puţin obişnuită. Când tocmai dădeam să plec (cred că era la a treia sau a patra încercare de a merge acolo) a apărut, urcând pe potecă. Mi s-a făcut, brusc, ruşine că am îndrăznit să-i tulbur liniştea, îmi era teamă de întâlnirea cu el, nu ştiu… M-am ascuns în spatele unei tufe uriaşe de iasomie. Tocmai începuse să înflorească, erau flori în partea de sus a tufei, pe care nu le puteai ajunge cu mâna. Poteca, sălbăticită şi ea, era la mai puţin de doi metri de locul unde mă ascunsesem eu.

S-a oprit, în dreptul aceleiaşi tufe (nu avea cum să mă vadă, dacă vederea lui ar fi fost asemenea celorlalţi oameni, tufa era aproape compactă). Mângâia, presupuneam eu, cu mâna sau cu privirea un lăstar cu boboci. L-am auzit vorbind. Vorbindu-i.

Nu te-ai deschis încă. Deşi de mult trebuia să o faci… Ştiu, e rece…“

Am crezut că îmi vorbeşte mie, încă mai cred asta şi acum… Cum L-am văzut eu de departe, mă putea vedea şi el…

Şi-acum, ce fac?! mă întrebam.

Şi chinuit de întrebarea asta şi de ruşinea ce mă cuprinsese, am auzit ceva ca un foşnet.

Şi toţi bobocii care mai erau – cu sutele – pe tufa aceea uriaşă de iasomie – s-au deschis dintr-o dată…

că dacă este ca ceva să se întâmple, atunci se va întâmpla…”

Şi a fost să se întâmple toamna, într-o zi de la mijlocul lunii septembrie. Urcasem iarăşi până sus, în cătunul în care şi-a găsit sălaş, cu ajutorul unei maşini echipate pentru drumuri imposibile. Ca şi prima dată când venisem aici, vremea ţinuse cu mine. Plouase săptămâni în şir, dar acum, după ploaie, în­treg ţinutul părea ca şi nou-născut. Am lăsat maşina şi şoferul să se odih­nească şi, pe un drum de creastă străjuit de garduri din şipci de brad, am plecat către „schitul” monahului Rafail. Norii şi ceaţa care filtrau lumina făceau ca locul să pară ireal, rezonând subtil cu propriile stări sufleteşti.

– Şi dacă-1 găsesc, ce o să-i spun?!

Mă simţeam …acasă. În pâlcul de pomi ce străjuia gospodăria, un măr cu mere roşii şi mici ispitea simţurile cu arome de toamnă şi culori de basm. Părintele Rafail era acolo, în faţa intrării, vorbind la telemobil, într-o franceză desăvârşită, cu cineva de departe. Purta un anteriu alb, ţesut din in, peste care avea o vestă neagră, împletită din lână. Păr grizonat, voce domoală, o ţinută de o simplitate şi o prestanţă puţin obişnuite; mi se părea că văd unul dintre preoţii lui Zalmoxis reîntrupat în Apuseni. Îmi face semn să in­tru, dar, tot prin gesturi, îl refuz, preferând să aştept în curte, aproape, la mijlocul distanţei între o chilie de lemn amenajată de câţiva ani, pe care o văzusem şi în primăvară, şi casa veche, moţească, transformată acum în lă­caş şi paraclis.

N-am îndrăznit în acel moment să-i fac o fotografie (n-aveam cum să-i cer îngăduinţă pentru asta câtă vreme vorbea la telefon), deşi ar fi fost pro­babil o imagine grăitoare. I-am făcut însă, cu acceptul Sfinţiei Sale, câteva fotografii ceva mai târziu, în timp ce discutam. Cu aceeaşi voce blândă a insistat să nu le public.

M-am reîntors în Bucureşti cu gândul să-i respect această dorinţă. Dar s-a întâmplat ca tocmai atunci să găsesc volumul „Celălalt Noica”, în excelenta ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, apărut la Editura Anastasia. Cele două fotografii ale monahului Rafail prezente pe coperta unei cărţi difuzate deja şi bine primită de cititori m-au convins că in­terdicţia nu mai era de actualitate; publicarea fotografiei nu-i va face un deserviciu. Uneori imaginea spune mai multe decât cuvintele şi, prezentă într-un ziar sau într-o carte sau pe un site ar putea să potolească unii curioşi care, altfel, ar face drumul până la el, tulburându-i tihna şi rugăciunile.

Doamne, Dumnezeule! Cum de aţi dat de urma noastră?!”, se întreba, în primăvara anului 2000, sora Maria. Părintele Rafail plecase cu ceva lucrare duhovnicească la o altă mănăstire din zonă. „De aproape cinci ani este părintele aici şi nici un ziarist nu a urcat muntele ca să-1 tulbure. Dar dacă aşa vrea Dumnezeu şi da­că aveţi binecuvântare pentru asta, fie… Poftiţi. Biserica ortodoxă are uşile deschise tuturor, nu are nimic de ascuns.”

Vorbele ei erau ca o oglindă. Şi drumul călugăriţei semăna, în parte, cu al meu. Lucrase în cercetare, la un institut din Bucureşti, plecase apoi în China, în pelerinaj, încă pe vremea lui Ceauşescu (!). Şi dintr-o dată, după ’90, după întâlnirea cu El, s-a călugărit la aceeaşi mănăstire ortodoxă din Anglia…

…Au urcat apoi crângul din Scărişoara şi alţi ziarişti. N-au găsit drumul până la casa în care s-a retras ori au renunţat să-1 facă, descurajaţi de dificultatea de a ajunge până la el. Din păcate, s-au apucat să scrie despre fiul lui Noica, publicând informaţii, chiar şi fotografii, oferite de alţii. L-am căutat în acele texte pe monahul Rafail şi nu 1-am găsit.

Şi iar s-au răscolit în mine întrebări: e bine să scriu despre aceste în­tâlniri? Cei care au exerciţiul de a lucra prin şi cu ajutorul cuvintelor ştiu cât de uşor îţi scapă sensuri, rosturi. Despre asta îmi vorbea şi părintele Rafail, acolo, sus, către cer, la schitul de pe munte: „Când dai cuvântul tău către lume, el poate fi înţeles greşit, răstăl­măcit, pus în alt context, şi nu agreez ideea asta. Sunt ierarhi ai bisericii care au insistat să adun câteva conferinţe între coperţile unei cărţi… Ştiu eu dacă e bine?!”

Cele spuse, confirmându-mi propriile întrebări, m-au bucurat şi m-au întristat deopotrivă. Adevărata comunicare cu părintele Rafail se realizase dincolo de cuvinte, prin simplul fapt de a fi ajuns acolo şi de a fi faţă în faţă cu el.

A fost de ajuns să-L văd, ca să mă recunosc şi să-mi accept frământări­le.

Gesturile lui, privirea, locul ales pentru a trăi în reculegere şi rugăciune, întreaga natură se alcătuiau ca într-un templu în jurul ieromonahului Rafail. Trăise o viaţă în ascultare la o mănăstire ortodoxă din Anglia, şi-acum, la maturitate, s-a simţit chemat să vină acasă.După ce L-am văzut, nu-mi mai puteam imagina Apusenii fără el. Deveniseră ca o grădină, ce se pregătea, după binecuvântarea ploii, să renască.

Atunci şi acolo, faţă în faţă cu El, mi s-a părut că înţeleg. Dar cum să spun asta în cuvinte, în aşa fel ca mesajul perceput de cel care citeşte să nu fie distorsionat?

Şi mi-am adus aminte de un alt dialog purtat în primăvara aceluiaşi an, acolo, la Scărişoara către cer. Ieşise să mă întâmpine şi să-mi cerceteze intenţiile un tânăr călugăr, care, şi el, venise pentru a se împărtăşi din experienţa şi din căutările celui care a văzut Apusul şi s-a în­tors în ţară, a celui care a văzut „binefacerile” culturii şi civilizaţiei şi a ales calea monahală.

– Îl caut pe părintele Rafail, am spus eu tânărului călugăr.

– Nu este aici, e plecat.

– Şi nu se întoarce?

– Nu ne spune niciodată nouă când se întoarce, a venit răspunsul, uşor iritat. Dar ce anume vreţi? Lăsaţi-ne nouă mesajul şi o să-i transmi­tem…

Am zâmbit atunci şi apoi i-am spus:

Doream să-1 văd!

Tânărul călugăr a tăcut şi s-a întors fără alt cuvânt în casă. Am rămas pe o băncuţă de lemn, privind iarba necosită din jur, bântuită de albine care culegeau harnice nectarul florilor. Undeva, nu prea departe de mine, am zărit atunci o narcisă înflorită, singură în mulţimea aceea de flori de pajişte. Era aproape ca un răspuns. Apoi a început să plouă. Mă aşteptam să apară iarăşi călugărul cel tânăr şi să mă invite în casă. Cum însă avea alte griji – sau poate era în rugăciune – n-a mai ieşit. M-am tras pe terasa micuţei chilii, aflată aproa­pe, până când ploaia s-a oprit.

O potecă abia vizibilă cobora prin iarbă către o portiţă şi de acolo mai departe, şerpuind printre flori de pajişte până jos în vale, între munţi. Cam o oră sau două de mers până în centrul satului, unde se aflau biserica şi cimitirul, un magazin sătesc şi şcoala. Venisem în zonă, mă cazasem sus pe munte, la câţiva kilometri de casa în care se retrăsese monahul Rafail, şi de acolo, de la „vecinul tăietor de lemne”, venisem pâ­nă la schit ca să aştept întoarcerea fiului lui Noica. Localnicii îmi povestise­ră despre el, cât se pricepeau şi ei. Mai toţi se bucurau că se află şi în crângul lor un om învăţat, la care ajung oameni mari de peste mări şi ţări şi erau fericiţi când, duminica, puteau să vină, când nu aveau timp să coboare la biserica din sat, să participe aici la liturghie.

Ca să vezi, dom’e dragă, cum e făcută lumea! Cum cresc o ţâră, copiii noştri fug încotro văd cu ochii, iar aşa un om învăţat vine de la capăt de lume ca să trăiască în sălbăticie, având vecini doar lupii şi ce­rul.”

– Cum vă descurcaţi aici?, o întrebasem pe sora Maria, fostă salariată la un institut de cercetări din Bucureşti, care, întâlnindu-1 pe monahul Rafail Noica în Anglia, la Mănăstirea „Sfântul loan Botezătorul” din Essex, se călugărise.

– Dacă ei se descurcă, şi făcuse un semn cu mâna gospodăriile moţeşti presărate pe vârfuri de munte, atunci ne descurcăm şi noi.

În Apuseni, mai mult de­cât în orice altă zonă din ţară, numărul celor care au părăsit vatra părintească e foarte mare. Unii s-au oprit la Alba sau la Deva, alţii au mers mai depar­te, Cluj sau Bucureşti, ori chiar au plecat din ţară. „Ubi bene, ibi patria” pare să fie lozinca lor. Din nenorocire, mulţi politicieni născuţi aici au uitat să facă ceva pentru a-i ajuta pe cei rămaşi acasă. Zeci de sate – sau crânguri, cum li se spune – abia dacă mai au unul, sau doi, sau trei locuitori, zeci de şcoli sunt părăginite şi mai adăpostesc iarna doar vulpile şi urşii câ­teodată. Drumuri imposibile, medici puţini sau deloc, boli şi sărăcie şi, mai nou, aventurieri care, ajutaţi de politicieni corupţi, vor să transforme inima Apusenilor într-un pustiu. Aşa cum se întâmplă la Roşia Montană, Baia de Arieş, la Brad sau la Bucium, în întreg patrulaterul aurifer.

Locul unde s-a retras părintele Rafail Noica se află în perimetrul fostei exploatări de uraniu de pe vremea ruşilor, un jaf fără precedent în istoria Europei. Poate că şi prezenţa radiaţiilor date de minereul radioactiv ori puţurile şi galeriile aban­donate în anii ’60 de jefuitorii din ţara vecină şi „prietenă”, care se întind de la Băiţa până la Valea Crăiesei şi de la Vaşcău până la Avram Iancu şi Scă­rişoara, au ţinut mai departe pe cei cuprinşi de oarece nostalgii. Ajutat de fostul preot al satului – părintele Dumitru – monahul Rafail a găsit cu oare­care uşurinţă o gospodărie abandonată, neruinată încă, aşezată în aşa fel încât aici să poată avea tihna pe care a căutat-o toată viaţa.

Şi-a terminat convorbirea telefonică şi m-a invitat cu un gest simplu în casă.

– Oare aşa arată şi raiul?, întrebasem eu pentru a risipi cumva stânjeneala proprie.

4444001_rafail

Lumina filtrată de fereastra din spatele monahului Rafail părea să-i to­pească chipul într-o aură cu irizaţii de verde, până aproape de pierderea identităţii. Mi-au venit în ajutor norii, care au estompat o vreme puterea soa­relui. Am cerut atunci îngăduinţă să-i fac o fotografie. Mi s-a părut, pentru o clipă, că surprind, oglindit în cana de sticlă de pe masă, plină cu apă, chipul părintelui, alături de imagini contopite a tot ce se afla în preajmă. Cu inima strânsă că lumina de afară ar putea să topească chipul mona­hului şi trăsăturile acelea ce defineau un anumit moment şi o anume stare, am apăsat pe declanşatorul aparatului de fotografiat.

Nu putem să ne împlinim adevărata menire şi nici identitatea pro­prie câtă vreme zăbovim în întuneric…”

Mi-a vorbit de pocăinţă, adică de acea devenire lăuntrică pe care mulţi o caută, mi-a spus ceva privind Vestul şi că lumina nu vine de acolo.

– Ce-aţi moştenit de la mama dvs.?

– Trupul.

A tăcut o vreme, ca şi când şi-ar fi acordat un răgaz ca să caute prin un­gherele memoriei, şi a continuat apoi, cu vocea parcă uşor alterată.

Eram mic şi-o întrebasem pe mama ce-i acela un baobab. Şi mi-a explicat că e un copac atât de mare, că din el poţi construi o casă. Şi-am desenat atunci câţiva copaci, aşa cum mi-i imaginam eu, şi-o casă într-unul din ei. Mereu, de când eram mic, am visat un loc ca acesta.

Apropiindu-mă de schit – casa moţească în care s-a retras monahul Rafail – am trăit la un moment dat o stare cu totul deosebită; de departe cele câteva case şi pomii din jur, unii roditori, alţii rătăciţi din pădurile de altăda­tă, se asemănau cu un bonsai.

N-am dorit să fiu omul cel mai cult din cimitir”

Părintele Rafail a venit în ţară în 1993. Plecase în Anglia – ţara mamei sale – la 13 ani, în 1955, după ce părinţii lui conveniseră să divorţeze, pentru a scăpa de prigoana comunistă. Cei doi copii – un băiat şi o fată -, odată aflaţi în Anglia, în lumea liberă, puteau beneficia de altă educaţie decât în România. Treptat însă, fiul lui Noica avea să descopere că Apusul oferea mai puţină libertate decât Estul şi, după mari frământări şi dezamăgiri, atras fiind de cele duhovniceşti – „numai Dumnezeu ştie de unde încep toa­te” – a hotărât să abandoneze studiile şi, după „tot felul de pribegii”, a ajun­s la călugărie, „pe care am simţit-o ca fiind căutarea mea cea dintâi”. Dar iată că lucrurile nu s-au oprit acolo. În căutările sale, poate şi îndemnat, a revenit în Româ­nia şi a descoperit casa dintre pomi, casa aceea pe care o visase încă de când era mic.

Şi aşa cum pruncul, în pântecele maicii sale, nu ştie nimic şi lasă firea lucrurilor să facă ce ştie cu el, aşa şi noi, în pântecele naturii, să ne putem încredinţa întru Domnul; vorbesc de voia noastră liberă, care se arată în credinţa pe care ne încurajează Dumnezeu să o avem şi o culti­vă în noi. Căci libertatea este darul cel mai de preţ dat omului.”

Sunteţi liber, părinte Rafail?

Nu încă! Vedeţi, până şi aici pot fi găsit. Un cunoscut a făcut din
Australia până în locul în care m-aţi văzut vorbind la telefon mai puţin
de 24 de ore.

Aproape fără să prind de veste, discuţia a alunecat din canoanele proto­colare firesc, părintele Rafail povestind despre întâlnirile cu filosoful Noica sau despre cum s-a desprins din capcanele şi ispitele aşa-zisei culturi occidentale.

– Cele mai adânci cuvinte le-am auzit la oameni aparent simpli şi de la ei am învăţat. Aveam la mănăstire, în Anglia, un zidar, un om deose­bit, care gândea adânc. „Păi, Bob, îl întreabă într-o zi un alt călugăr, cu învăţătura ta ai fi
putut să faci o grămadă de bani?!” „Ca ce chilipir?”, i-a răspuns zidarul, căutând parcă să descifreze mai atent întrebarea celuilalt „Eu nu vreau să fiu cel mai bogat din cimitir.”

– Cum de aţi reţinut tocmai acele vorbe şi nu altele?

– Mi-a căzut bine acea remarcă. Se potrivea cumva cu opţiunea pe care o făcusem, potolea frământări interioare legate de drumul pe care mi-1 alesesem deja. Mi-am spus mereu şi am spus-o şi altora: „N-am do­rit să fiu omul cel mai cult din cimitir”. Deşi, atunci când trebuia să-i scriu tatălui meu despre hotărârea luată şi abandonarea cursurilor, am cerut sfatul părintelui Sofronie. Traversam un moment de criză şi pe atunci încă nu înţelegeam că fiecare asemenea moment era, de fapt, un pas mai departe, o continuare a drumului…

– Drum către ce?

Tace, adânc. Pare derutat de naivitatea mea. Poa­te că se întreba dacă înţelesesem ceva din tot ce îmi mărturisise, poate căuta o modalitate ca să mă facă să înţeleg ceva atât de simplu încât cu greu poţi cuprinde cu mintea. Lucru­rile simple se înţeleg greu.

Timpul – spune pă­rintele într-un târziu – nu va păstra nimic din ceea ce el nu a colaborat să se facă. Dacă ştim să mer­gem în sensul în care şi timpul lucrează, atunci avem deopotrivă şi dru­mul, şi rostul acestuia.

În acea clipă, am avut convingerea că mi-a spus şi ce dorisem şi …ce nu dorisem să ştiu. O stare de stingherea­lă părea să plutească în aer. Ne-am despărţit…

***

Ieromonahul Rafail s-a născut în Bucureşti, ca fiu al lui Con­stantin Noica, din prima căsătorie. După ocuparea României de sovietici în 1944-1945 şi instalarea „bolşevismului”, părinţii hotărăsc să divorţeze ca să-şi protejeze cei doi copii, un băiat şi o fată. Şi cum soţia era englezoaică, în 1955, când tânărul Noica avea abia 13 ani, mama şi cei doi copii vor părăsi definitiv ţara pentru a se stabili în Anglia.

Pentru viitorul monah, a fost o perioadă tulbure; şi copilăria petrecu­tă în ţară, şi anii de tinereţe trăiţi în căutări printre străini. Tatăl lui, un om de mare deschidere, avea două păcate de neiertat pentru acei ani: se trăgea dintr-o familie de boieri şi apoi se căsătorise cu o doamnă din lu­mea capitalistă, originară din Anglia. Copiii au crescut într-o atmosferă religioasă: mama ţinea de Biserica Anglicană, tatăl era ortodox, dar un om cu educaţie pozitivă, deschis frământărilor culturale interbelice.

Ambivalenţa religioasă îl va determina pe tânărul Noica să caute de timpuriu o cale proprie, care să răspundă aspiraţiilor lui. Nu va fi însă un drum uşor. „În Anglia erau una sau două biserici ruseşti şi câteva biserici gre­ceşti, dar nu aveam de gând să merg undeva unde nu înţelegeam limba”, povesteşte mai târziu monahul Rafail. Nici Biserica Anglicană nu-l con­vinge; „atmosfera era rece, chiar plicticoasă”. O vreme pare că ar fi tentat să se apropie de comunitatea baptistă. După un an, un an şi jumătate, merge în Franţa continuându-şi acolo şi căutările religioase. Este călăuzit de un personaj misterios, venit din România, al cărui nume n-am izbutit să-l aflăm şi care, după toate indiciile, a determinat orientarea definitivă a tânărului către viaţa monahală. Abandonează baptiştii şi se va întoarce definitiv la Ortodoxie; va abandona calea falsei culturi oferită în şcolile din Franţa, optând pentru simplitatea vieţii monahale. Trece prin momen­te grele, prin încercări. Îi este greu să-i spună tatălui său ce hotărâre a lu­at, dar cu ajutorul duhovnicului său de la Mănăstirea Ortodoxă din Essex va depăşi şi acel moment. Şi tatăl şi fiul vor drămui atent orice referire biografică exactă. În cazul acesta, cu adevărat întortocheate pot fi cărările vieţii. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cum va mărturisi mai târziu monahul Rafail, depăşeşte „criza culturală”, confuziile şi crizele de identitate, cade şi se ridică, transformând fiecare eşec într-o altă treaptă spre adevărata credinţă. Târziu, se va întâlni în străinătate cu tatăl său. Uluitoare con­fruntare între generaţii, între atitudini fundamental deosebite faţă de lume şi viaţă, faţă de Dumnezeu. Tăceri interminabile şi de o parte şi de alta. Scrisori apoi. Aşa cum se puteau scrie, în acei ani. Căci orice formă de co­municare era atent şi discret supravegheată.

După 1990, a doua soţie a lui Constantin Noica va recupera, cu spri­jinul profesorului Virgil Măgureanu, ex-directorul SRI, corespondenţa între cei doi Noica: tată şi fiu.

La îngemănarea dintre primăvara şi vara anului 1993, lunile mai şi iunie, Prea Sfinţitul Serafim Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, iniţiază un pelerinaj în mai multe centre ortodoxe din România. Inspirat, convinge să se implice în această lucrare şi doi ieromonahi ortodocşi, trăitori într-o mănăstire din Anglia, puţin cu­noscută în cercurile largi de credincioşi de la noi. Cei doi, părintele Ra­fail Noica, născut în România, şi părintele Symeon Bruschweiller, de origine elveţiană, au acceptat cu bucurie invitaţia. Urmare acelui pele­rinaj, dublat de conferinţe, întâlniri cu tineri şi momente de taină, ieromonahul Rafail a hotă­rât să rămână definitiv în România. Şi după peregrinări şi popasuri prin ţară va găsi loc de rugăciune şi schit într-o gospodărie părăsită a unui crâng din Apuseni.

Pentru noi, cei care slujim Biserica Ortodoxă, a fost ca un dar de la Dumnezeu”, îmi va mărturisi într-un interviu I.P.S. Andrei, pe atunci Arhiepiscop al Alba Iuliei.

***

Scrie Ieromonahul Rafail în „Scrisoare către un Arhiereu”,la sfârşitul volumului Cultura Duhului, apărut în 2002, la Editu­ra Reîntregirea, Alba Iulia: „Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rân­durile preoţilor şi din numărul credincioşilor: aceasta în Apus s-a şi făcut, mai ales după război, îndeo­sebi din anii ’50 încoace; iar cei ce au rămas – dintre aceştia sunt cei ce acum recunosc, şi iubesc – şi primesc, acolo, Ortodoxia. Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a păzit, într-o măsură, în felul lui; dar acum a venit vremea (cf. Ic. 17, 1). Vom fi nevoiţi să vedem propăşiri şi izbânzi din partea Catolicismului şi a celorlalte secte; să ne vedem făcuţi de râs şi de ruşine de către mass-media, şi pe noi înşine, şi pe iubita noastră Bi­serică, şi tot ce avem mai scump şi mai sfânt în lume; să răbdăm ocări şi prigoane din afară, iar dinlăuntru amintiri, şi poticniri, şi vânzări (Apoc. 13,7)”.

Discuţia cu Ieromonahul Rafail a avut loc înainte ca cineva din afara Bisericii, şi cu atât mai puţin dintre jurnaliştii laici să fi ajuns „la Scărişoara, către cer”, în acel crâng izolat din Apuseni. Căutările mele, pornite mai degrabă dintr-un imbold lăuntric şi nu la porunca unei redacţii ori vreunei alte instituţii interesate, au fost şi mai înainte vreme. Văzute acum, semne pe fi­rul timpului, par să aducă în cuvânt scris o mărturie despre ceva. Pe acest drum se află oameni trăitori în crânguri din Apuseni, apoi ierarhi şi înalţi ierarhi ai Bisericii, trepte de lumină şi har până la acea întâlnire cu El, părintele Rafail.

Ca un dar de la Dumnezeu.

 

Notă: textul face parte din volumul: Crinul galben, în pregătire la editura Codex Aureus din Bucureşti; coperta fiind realizată de dr. Trestian Găvănescu, AFIAP

5555

Related Posts

Tags

Share This

4 Comments

  1. Ina T. Shepard

    Sa avem dragoste de aproapele, sa nu avem dragoste vicleana, adica sa facem alegere ca acela e viclean, ca celalalt este asa. Eu trebuie sa ii iubesc pe toti ca pe mine insumi, ca asa imi porunceste Biserica. Aceasta este Adevarul si Ortodoxia. Adica sa ii iubim pe toti – si pe turc, si pe arab, si cei de alte neamuri sau religii. Dar Dumnezeu nu porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor, sau dupa obiceiurile si patimile lor. Noi cunoastem Adevarul – Credinta Ortodoxa. Sa o tinem, sa o respectam, iar ceilalti cu ale lor. Faptul ca eu il iubesc pe aproapele meu, nu inseamna ca imi insusesc sau aprob credinta sau patimile lui.

  2. Cornelia Stancu

    Intr-o lume a consumerismului,unde forţa fizică domină pe cea psihică,unde oamenii au trecut şi unii chiar şi viitor,era normal ca un descendent al filosofului Noica să-şi pună probleme existenţiale şi să nu fie multumit de tumultul şi rigorile societăţilor actuale.La ţărmurile sufletului lui sunt văi adânci şi brazde groase pe care răsar florile spontane de pe păşuni. Cel mai bine, întrebările despre taina spovedaniei,costul păcatelor sunt bine structurate de preceptele ortodoxiei.In munţi, acolo unde s-a refugiat părintele Rafail Noica, se intreabă despre toate acestea împreună cu localnicii împacaţi cu existenţa lor, care nu se tem de uraniu şi cred că viaţa lor depinde de soare şi de ploaie.Părintele citeşte în cărţi şi stele despre toate cele care se întamplă aici, pe pământ, este din ce în ce mai singur cu gândurile, păsările şi cerul, se intreabă în eul lui despre tainele vieţii şi scrie în cartea timpului drumul fiecăruia spre cer, mai mult sau mai puţin împacat cu existenţa sa. Important este că monahul s-a împacat cu drumul şi timpul existenţei sale.

  3. Bibicu

    A trecut vremea sfintilor; a sosit vremea mucenicilor. Ghici cine a spus aste cuvinte.

  4. un român din Australia

    Poveste de poveste! România e cu adevărat “Grădina Maicii Domnului”…
    Felicitări! Autorului, editorului şi celor care citesc şi popularizează astfel de scrieri… T. Bejenaru (Australia)

Leave a Comment

*