La Playa de los Sueños Muertos

28.10.13 by

La Playa de los Sueños Muertos

E posibil să mă fi urmărit cineva,… sau să nu mă fi urmărit nimeni. Poate auzisem doar propria mea respiraţie, gâfâitoare – ca pe un sunet străin… Când grăbeşti, tinereşte, mai ales prin zona deşertificată, deşi întremat oarecum de presimţirea brizei apropiate, nu întorci capul înapoi.

Pe plajă, în scheletul omului uriaş, amplasaseră un băruleţ modest.
Clienţii, cu mutre de ciudaţi, nu erau deloc numeroşi la ora aceea caniculară. Tolăniţi în scaunele de plastic verde proţăpite pe nisip, sorbeau tacticoşi din cupe de Murano.

Unica băutură le era apa de mare, achiziţionată contra cost.
Unii se turteau lesne de ea, alţii – cei cu stomahuri preaputernice – o consumau fără să se resimtă, rămânând perfect lucizi.
Cinci euro, cât costa suta, nu mi-a părut, zică cine ce-a zice, un preţ pipărat.

Singura problemă era că eu, atunci, ca întotdeauna, nu purtam ţoale cu bani. Prefer să umblu aşa, simplu, fără buzunare îngreuiate.
…În plus, am socotit dezamăgitor (dar poate e aici şi invidie, defulare a unui complex de inferioritate) să mă îmbăt, la etatea mea, cu apă chioară.

Ca atare, abţinându-mă până să şi clipesc, am trecut mai departe.
M-am oprit lângă fântâna de ţiment, încadrată de o pergolă năpădită de maracuyá… Şi de care spânzură, apendice al grinzii superioare, un lanţ lung, ruginit, lipsit de ciutură.

Alăturea de ghizdul şlefuit, norod mult. Fie femei, fie, edentaţi, militari în uniformă – persoane cu copii ce le orăcăiau în braţe, şi pe care nu mai pridideau să încerce, mămos, a-i potoli.
Zăbăveau aci ore în şir, până să le vină rândul… Însă nu i-am văzut, aşa cum firesc ar fi în atari situaţii, să îşi adreseze cuvinte derizorii, să lege cunoştinţe, să închege amiciţii.
Apoi, ţinându-se cu o mână de zalele corojite, învăluindu-şi pruncul cu cealaltă, se slobozeau în puţ: aşa cum aluneci, la câmpul de instrucţie, pe frânghia înnodată – încolăcind-o cu picioarele…

Şi culmea e că, odată pătrunşi acolo, în întunericul igrasios al burlanelor, ţâncii ăia histerizaţi se linişteau ca prin farmec – fie gângureau, încântaţi, fie se ţineau ocupaţi cu suzeta.
…Nu ştiu când s-au făcut nevăzuţi, ei şi întreagă puzderia de „doici” aferente… – nurse costumate după ultimul răcnet al modei, babysitters înţoţonaţi cu medalii şi decoraţii, mamce; habar n-am cum să le spun; şi, oricum, denumirea nu mai prezintă importanţă.
Nu cunosc nici cât de mult scoborau. Fiindcă nimeni nu s-a mai întors.

…Se zice însă că, totuşi, undeva în adâncuri, ar fi licărit un ochi. Probabil de apă.
Şi pare că distingeam, în răstimpuri, plescăieli… Dar este posibil să fi fost simple halucinaţii ale unui auz prea încordat.

Cert e că eu rămăsesem singur, pe nisip, în picioare, şi ca atins de catatonie.
În fântână nu cutezam să mă aventurez – fiindcă, după cum ştiţi, n-am copii… Întotdeauna mi s-a părut complicat, inutil (oţios, dacă îmi e permis să folosesc acest cuvânt) să îmi fac o familie şi să port ulterior grija ei.

Şi, în orice caz, chiar dacă aş fi avut ceva şanse la coborâş, era deja prea târziu.
Fiindcă din partea superioară a ansamblului, unde coastele uriaşului încropesc un tavan – mai bine zis din zona liant a sternului descărnat – urma să mă pleznească, în cap, plastronul unei broaşte ţestoase… Mortal… Plastron pe care fusese încastrat un ceasornic; căruia îi auzeam, abia acum, ticăitul.
Biata ţestoasă… Merita şi ea acest lucru… Nu degeaba se târâise după mine, prin deşert, până aici.

……………………………………………………………………………………………………………………
Pe jos fusese abandonat – probabil o jucărie răpită cuiva – un căţeluş de pluş căzut pe spate, cu picioarele înfăşurate fedeleş, în fâşii de scotch…
Dar, în privinţa asta, nu mai puteam face nimic.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*