LA MORMÂNTUL MAMEI

09.11.17 by

LA MORMÂNTUL MAMEI

E linişte, normal, ca-n cimitir,
Se răzvrăteşte-n mine o durere
Că din pământ nu iese nici un fir
Şi nu se va simţi vreo adiere.

Acoperiş e-o placă de ciment,
Ce-ar fi să fie viaţă nu tresare,
Un secol nou, un secol mai dement
Arată nemurirea că iar moare.

Nici nu mai ştii pe unde să mai plângi,
Că nu ai loc de nori şi nici de soare,
Priveşti la cruce, simţi c-ai să te stingi,
Precum se stinge simpla lumânare.

Îţi pleacă inima către pustii,
Nu mai trăieşti nicicând ce-ar fi splendoare,
Sunt vii morţi şi morţii iar sunt vii
Şi nu mai e durere care doare.

Mă concentrez şi o ridic la mine
Mai stăm de vorbă ce ne-a mai rămas,
Din tot ce-i rău a mai rămas doar bine
Şi moartea e cu noi la orice pas.

Ţi-e streaşină ca mâine doar pământul,
Fiinţă proastă, glas fără de glas,
Împărăţeşti în viaţă numai vântul
Şi totul este fără de pripas.

Hai, mamă, iar să te măriţi o dată,
Să-ţi reiei viaţa iar de unde vrei,
Nu mai contează cine-mi va fi tată,
Numai tu iarăşi, iarăşi să mă iei.

E viaţa pe pământ destrăbălată,
Onoarea nu încape-ntre idei,
O parte ai, nimic nu mai ai toată
Şi mamele-au ajuns decât femei.

Trăieşti degeaba, când ţi-au pus capacul
E bine că ai sufletul plecat,
Nu te va ţine-n minte veacul,
Tot ce-ai trăit nu e adevărat.

Îngenunchez pe cât pământ te ţine,
Iar să renaşti din Duhul Sfânt trimis,
Nu suntem despărţiţi, că nu-mi convine
Şi am cu Dumnezeu un compromis.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*