La Medeleni

01.05.11 by

Se ajunge greu la Medeleni. Locul, evocat de Ionel Teodoreanu în pagini de un inegalabil lirism, există şi astăzi. A mai rămas şi numele aşezării. A mai rămas şi biserica veche, adăpostind câteva icoane, spre care se vor fi ridicat şi privirile viitorului prozator, ce avea pe atunci abia 14 ani. Romanul La Medeleni, publicat între 1925 şi 1927, îşi va trage seva din peripeţiile trăite în vara anului 1911 la conacul unor prieteni, aflat între albia Jijiei şi a Prutului.

N-aş putea spune ce anume m-a determinat să mă întorc în acel sat. Mai fusesem acolo încă de două ori, cu 16 şi cu 7 ani în urmă. Prima dată, vara, prin august, la al doilea drum, toamna. Mai făcusem şi alte încercări, dar toate celelalte, inexplicabil aproape, eşuaseră: o pană de maşină, indicaţii eronate date de trecători, podul de peste Jijia, ce leagă satul Grădinari de Medeleni, stricat…

Peripeţiile n-au lipsit nici acum. Pornisem cu gândul să merg de la Iaşi către vama Sculeni, de unde, făcând la dreapta pe lângă Prut, spre sud, ar fi rămas doi sau trei kilometri până la Medeleni… Fiind încă în Iaşi, n-am respectat indicatoarele rutiere şi am ieşit din oraş către Movileni, aşadar către nord, pe unde nu mai fusesem niciodată. Ca să descopăr, mergând spre Horleşti,  la nici doi paşi de dulcele târg, la trecerea din iarnă spre primăvară, întreagă atmosfera Iaşilor de odinioară… Era ca şi cum m-aş fi întors în timp la casa bunicilor şi, urcându-mă în pod, aş fi descoperit acolo cuferele cu jucării din copilărie… M-am trezit la realitate abia când am ajuns la Punctul de trecere frontieră de la Sculeni. La câţiva metri de vamă, întreb un bărbat, îmbrăcat cu o pufoaică de culoarea pământului:

– Pe unde să o luăm ca să ajungem la Medeleni?

– Nu ştiu, îmi răspunde, cercetându-mă cu doi ochi, albaştri, unul dintre ei abia zărindu-se printre pleoapele strânse, ca şi cum ar fi fost fixat către cătarea unei puşti invizibile. Eu aştept un localnic să mă treacă frontiera…

– Aţi greşât drumul, iese grăbită, dintr-o dugheană, o duduie, căreia îi zvâcneau muşchii pe sub taiorul subţire… Trebui sî vă întoarşiţ înapoi spre Iaş, şî di-acolu sî merjiţ spri Valea Lungî, Aroneanu…

– De ce să ne întoarcem? De aici sunt cel mult trei kilometri până la Medeleni…

– Păi, dacî ştiţ, di şi mai întrebaţ?!…

I-am mulţumit pentru lămurire şi mi-am adus aminte de procedeul găinilor care vor să iasă din ogradă… Merg pe lângă gard, şi la fiecare despărţitură dintre şipci, încearcă să treacă… Am făcut la fel, începând cu prima uliţă din Sculeni, ce cobora pe dreapta Prutului, trecută pe hartă ca fiind drum judeţean (DJ 249).  Ne-am înfundat… Cineva răsturnase de-a lungul lui spărturi din clădiri dărâmate: fier-beton, piatră, cărămizi…

Ceva mai departe, în câmp, trăseseră cu plugul nişte brazde adânci, aparent fără nici un rost… Am descoperit şi două panouri mari, o hartă a împrejurimilor localităţii Sculeni, fără să se menţioneze satul Medeleni şi alături, una a judeţului Iaşi, doar cu numele comunelor. De  o parte şi de alta, clădiri vechi şi noi, parcă îngheţate în fază de proiect, fără semne că ar fi cineva interesat de soarta lor. Printre ele, de departe atrăgător, un complex de clădiri şi anexe ale unui fost spital, transformat prin 2004 în unitate socială, şi ea dezafectată după scurt timp…. Părea un conac de pe timpuri, lăsat acum în paragină. Mi-a amintit de vremurile când la Medeleni un alt conac se umplea în toiul verii cu larma glasurilor de copii, mirosul florilor de sânziene şi al plăcintelor poale-n brâu…

Ne-am întors pe DN 24 şi, după câteva sute de metri, am intrat pe următorul drum, paralel cu albia Prutului, ajungând repede la un pod. O femeie robustă, parcă prea bronzată pentru mijlocul lunii martie, ce mâna un cal înhămat la o căruţă, ne-a sfătuit să mergem pe drumul de pe dig, pe stânga Jijiei, până la următorul pod, de unde vom vedea, către est, Medelenii…

Dau să plec şi mă întorc, fulgerat de o întrebare:

– Cum îl cheamă pe cal?

– „Hii, Dănuţ!”, zice femeia, smucind hăţurile…

Rămăsesem ca trăznit, în mijlocul drumului, făcându-mi cruce…

Rugându-l pe şofer să fie atent, să nu rămânem înnămoliţi, am pornit pe urmele şleaurilor lăsate de roţi, când pe dig, când pe lângă el, ca să ocolim barierele ce blocau din loc în loc trecerea.

Dar odată ajuns la celălalt pod, am fost opriţi de un echipaj al Poliţiei de frontieră.

– Aţi făcut fotografii!…

– Da! Să vadă şi nepoţii cum arată Medelenii la ieşirea din iarnă…

În faţă, venind dinspre Grădinari, un drum de căruţe se pierdea dincolo de pod, spre stânga, într-un pâlc de arbori desfrunziţi, printre care se puteau zări câteva case: satul Medeleni. Interlocutorii, doi la număr – tocmai opriseră un ATV de-a latul digului – făcuseră ochii mari. Priveau lung către mine şi aparatul de fotografiat atârnat de gât, apoi unul către celălalt,  şi iar către mine…

– Ne puteţi arăta şi o legitimaţie?!

În sfârşit, am ajuns şi pe uliţa Medelenilor. Mă simţeam sleit precum pământul în zorii primăverii după o iarnă în care nu a nins şi ultimele resurse de apă de la suprafaţa solului s-au evaporat spre găurile de ozon din înaltul cerului. Între aşteptările mele şi ceea ce vedeam era o diferenţă uriaşă. Mi-l închipuiam pe Dănuţ, eroul cărţii lui Ionel Teodoreanu, încercând să înalţe un zmeu când nu era nici adiere de vânt ori alergând fără de griji pe câmpurile înverzite şi prin parcul din jurul conacului…

– Nene Boz, nene Boooz!…

– Ce-i?

– E un străin la conac. Are un aparat de filmat… A venit cu un taximetru, are număr de Bucureşti…

De la o casă, un copil, poate de vârsta personajului principal al romanului, strigă la un vecin. Cel strigat, Zaharia Boz, voi afla curând că are 82 de ani, ieşise în verandă, căutând către noi. Va ieşi şi nevasta lui, Tinca, făcându-şi de lucru la fântâna aflată la marginea uliţei.

Înfăţişările celor doi mi-au alungat din minte plăsmuirile despre paradisul de altă dată. Căutam în jur, doar, doar mă voi putea acăţa de ceva. Dar nici măcar ciori nu vedeam.

Fostul conac, văduvit de anexe şi de pridvor şi de prispă, cu ferestrele sparte, înconjurat de rămăşiţele unui parc din care sătenii de astăzi au tăiat arbori seculari, unii exotici, ca să-i pună pe foc…  arăta jalnic. O biserică nouă, urâtă, ridicată pe locul unde fuseseră beciurile de altădată, era închisă…

Cei câţiva localnici, în mare parte bătrâni, trag tot la bisericuţa veche, pe care o găsisem şi în celelalte călătorii; am găsit-o şi acum, mai, mai să se prăbuşească…

E încropită din te miri ce, nu respectă nici o regulă de construcţie, dar în simplitatea şi sărăcia ei e atât de frumoasă şi adună în ea – abia sugerate – taine ale lumii de altădată …

Cimitirul – câteva morminte şi cruci strânse în jurul ei – îi seamănă. Am pozat cruci, unele  păstrând încă, încrustate în lemnul pe cale de a putrezi, nume ale trăitorilor de acum o sută de ani. Pe altele, nu mai rămăseseră nici măcar nume. Măcinate de timp, nu mai poţi şti unde a fost o adâncitură făcută de mâna unui cioplitor şi unde a crăpat lemnul. Am pozat case părăsite, şapte sau opt doar pe o singură uliţă…

N-am mai mers până pe malul Prutului, aflat la nici 20 de metri de gardul prăbuşit, ce înconjoară cimitirul şi bisericuţa veche… Ne preveniseră cei doi poliţişti: avuseseră peste noapte ceva schimburi de focuri cu traficanţi de droguri!…

Am încercat să-i dau cinci lei bătrânului Boz, care păstra cheia de la biserică şi a venit cu noi să ne deschidă. M-a refuzat. „Şi sî fac cu ii?!” Pânî în Grădinari, şel mai aproapi sat, îs câţiva kilometri… Nu departi di fostu’ conac, i un privatizat. Da’ nu aduşi dicât beri, votcî şî rom… Şî sucuri, cu chimicali!… Şeilalţ, mai în puteri, cumpărî din Grădinari sau din Golăeşti, undi-i şentru’…”  Era îmbrăcat în zdrenţe, îi ieşeau degetele de la picioare prin încălţările rupte…

Cât am făcut eu fotografii, a strâns de printre morminte câţiva toporaşi, ca să mi-i dăruiască. Pe urmă, şi-a adus aminte că sunt din Bucureşti, şi se vor ofili. „Şi sî vă dau?! N-aş vre sî plecaţ di la Medeleni fărî nishi o amintiri!…” Apoi s-a luminat, dintr-o dată şi, bucuros ca un copil, mi-a arătat, lângă o cruce veche, o piatră – poate dintr-o altă cruce – pe care se mai vedeau adânciturile unui an de demult: 1503!  „Cu un an înainti sî moarî Ştefan şel Mare!…”, mi-a spus el. Ochi scufundaţi în orbite, în care pâlpâiau cald două luminiţe parcă dintr-o altă lume.

Şcoală în Medeleni nu mai este, numărul de copii nu mai e de ajuns ca să fie plătit un învăţător. Merg pe jos, când e vreme bună, până la Grădinari… Cică ar fi şi un microbuz care să-i ducă, dar nu l-a văzut nimeni… Şi drumul peste Jijia, ce separă satul Medeleni de restul comunei, e aşa de rău când plouă, încât nu se poate intra decât cu o maşină de teren sau cu un ATV…

– Ce e acela un ATV?

„Aşa, şeva ca un tractor, numai cî i mai nhic şî merji mai răpidi… Au şei de la frontierî!” mă va lămuri un copil, cam de vârsta pe care o va fi avut şi Ionel Teodoreanu în vremea când se pârguiau în sufletul lui întâmplările fabuloase din anotimpul Medelenilor.

***

În ciuda paraginii şi uitării în care se află scufundat, m-am desprins cu greu de acel târâm, aflat acum la margine de ţară. Mă încercau sentimente contradictorii, mă vedeam precum eroul basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte: cuprins de dorul rădăcinilor, asemenea acelui Făt-frumos, părăsisem lumea, chipurile civilizată, a oraşului, pentru a mă întoarce în locul unde mă născusem şi unde aveam să găsesc doar ruine şi câteva cruci – un cimitir bătrân la subsuoara Prutului.

(…) Dacă n-ar fi fost cărţile lui Ionel Teodoreanu, care mi-au încălzit vacanţele de adolescent, n-aş fi călcat niciodată la Medeleni…

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. bogdan

    excelenta idee. realitate impresionanta… dar in ton cu ceea ce se intampla prin jur. conexiunea cu adevaratul mormant al celui care este numit „cel mare si sfant” devine, in context, emblematica. si, fireste, deloc incurajatoare. asta-i natia, vocatia si (fireste) situatia

Leave a Comment

*