…la început a fost …tata

01.07.11 by

<span style="color:#FF00FF" >…la început a fost …tata</span>

„Cum am început?…” Gheorghe Lăzăroiu tace câteva clipe ce mi se par lungi, ca o zi ploioasă, de toamnă. Priveşte undeva departe, dincolo de pereţii restauran­tului „Bufniţa”, unde s-a desfăşurat discuţia.

În ziua când am ajuns la Sibiu, după ce stabilisem la telefon întâlnirea, artistul tocmai fusese asaltat de veri şi nepoţi, veniţi în vizită. Le-a spus că are un interviu, şi am mers împreună, că­utând un loc liniştit ca să putem discuta.

Îl privesc în timp ce el pare să fie plecat în căutarea amintirilor de altădată. Profit de clipele de tăcere ca să verific reportofonul. Unde am mai văzut chipul aceasta? Mi se pare cunoscut şi în acelaşi timp îndepărtat, străin. După tipul fizionomic găsesc asemănări cu saşii, şi chiar cu aerul pe care-l degajă centrul Sibiului, construcţiile vechi. În schimb, dinamica expresivităţii, mă face să cred că nu e ardelean. Are ceva de preot şi de militar în acelaşi timp, suflet chinuit şi răzbătător, de ascet al unei biserici cu un singur adept: el însuşi. În colţul ochilor se iscă lacrimi. Începe să vorbească grăbit, ca şi cum ar căuta să le oprească, deschizând în acelaşi timp un album cu fotografii, la o anumită pagină. „Asta e prima fotografie. Tatăl meu nu dorea să pozeze. În cele din urmă, l-am convins…”

Caut către pagina arătată şi nu mai mă pot desprinde de ea.

Un bătrân aplecat deasupra unei cărţi vechi, cu foile tăiate inegal. Mâna stângă e sprijinită pe pagina din stânga ca să nu-i fugă ochii de pe rândurile citite; mâna dreaptă îi sprijină capul obosit parcă de atâtea gânduri. O lampă cu gaz abia dacă poate să lumineze cutele de pe frunte, multe, adânci. Lumina ajunge apoi, deopotrivă de pe fruntea înaltă a bătrânului, dar şi difuzată de fla­căra plăpândă a lămpii către cuvintele cărţii. Dacă ai fi de pe o altă pla­ne­tă şi n-ai cunoaşte nimic despre civilizaţia terestră şi istoria ei, cu greu ai pu­tea spune care este adevărata sursă de lumină: filele cărţii? fruntea cutată a bătrânului? ori chiar lampa cu gaz aflată pe masă alături de ochelari şi de ceas? Există şi trei suprafeţe care au rolul de barieră, împiedecând împrăştierea luminii în spaţiu: masa acoperită cu o muşama lucioasă, oglinda laterală a lămpii ce reflectă lumina, redirijând-o către faţa bătrânului şi carte, apoi cor­­pul celui care citeşte, zid misterios între vizibil şi invizibil. Ridurile de pe mâ­­na stângă şi de pe faţă, mustaţa ţepoasă, tăiată îngrijit, ochelarii cu rame ro­­tunde pe care îi poartă, rimând subtil cu alţii, identici, ce odihnesc pe masă alături de lampă şi de un ceas, din care nu vedem decât o parte a ecranului. Faţa înclinată şi mâna pe care şi-a sprijinit capul definesc vârful unui tri­unghi a cărui bază este mâna dreaptă şi cartea, continuând cu faţa de masă pâ­­nă la ochelarii de lângă lampa cu gaz. Privind ceva mai atent descoperi de fapt o piramidă triunghiulară având trei puncte ce definesc baza: cotul mâinii drepte, sprijinit de masă, ochelarii de lângă lampă ce imită pe cei aflaţi la ochi şi podul palmei de la mâna stângă care, împreună cu un colţ al cărţii, dau stabilitate întregului edificiu. Lampa şi acea jumătate de ceas aflate în stân­ga imaginii par să fie în afara construcţiei piramidale tocmai descrise. Poar­tă o cămaşă în carouri pe sub o flanelă împletită în casă şi o vestă dintr-un material ceva mai gros. Citeşte noaptea, târziu; jumătatea abia vizibilă a ceasului arată că a trecut de ora 3,00; îmbrăcămintea purtată sugerează o vreme friguroasă.

Fiecare detaliu pare gândit în aşa fel încât scena surprinsă să dea impresia de firesc. Tatăl artistului pare că nici n-ar şti că este fotografiat, jocul de umbre şi lumini, te conving că fotografia a fost făcută fără blitz. Ai putea cre­de că ai în faţa ochilor un tablou necunoscut al lui Baba, cu chipurile acelea izvorând din întunericul lumii. Atâta doar că fineţea şi claritatea detaliilor te asigură că este vorba, totuşi, de o fotografie. Sigur, e noapte. Dacă ar fi scos din cadru lampa, nu mai puteai şti limpede asta; aşa cum nu ai fi putut şti nici dacă cel care ia lumină din lumina cărţii trăieşte la oraş sau la sat, dacă binefacerile electricităţii au ajuns sau nu până în acel loc. Lampa cu gaz trimite către lumea satului, distincţia pe care o degajă cel care citeşte pa­re să fie consonantă cu interesul pentru carte.

Cine ar rezista, indiferent de profesie, să rămână aplecat asupra unei cărţi până la ceasurile trei ale nopţii?

Câţi dintre cei care visează să facă fotografie de artă s-ar apleca asupra unor atari amănunte, încercând zeci şi zeci de imagini, stăruind apoi asupra lor, în camera obscură, săptămâni şi luni?!

La Sibiu, la o masă retrasă, într-o încăpere a restaurantului „Bufniţa”, în timp ce examinam detaliile primei fotografii de artă realizate, în 1962, de către Gheorghe Lăzăroiu, reînviau emoţiile recente trăite în Rm. Vâlcea, în interviul cu dr. Trestian Găvănescu, primul care mi-a vorbit despre el. Căci în acea fotografie, de care nu mă mai puteam desprinde, vedeam deopotrivă şi pe tatăl artistului, dar şi pasiunea pentru carte, şi pentru cultură în general, a fiului, şi perseverenţa discipolului din Rm. Vâlcea, care, la fel ca şi maestrul său, descoperise arta fotogra­fică abia la maturitate.

„…Nici una însă dintre fotografiile realizate mai târziu nu a depăşit, ca număr de premii şi trofee, această primă lucrare… „ îmi spune, acoperind par­că alt gând, Gheorghe Lăzăroiu.

Şi iarăşi mi se lipesc ochii de chipul bătrânului care citeşte, noaptea, la lumina plăpândă a lămpii cu gaz.

Distanţa dintre rândurile textului tipărit din paginile deschise este egală cu grosimea fascicolelor ce grupează foile întoarse ale cărţii, ridurile de pe fruntea bătrânului se ar­mo­nizează cu liniile împle­titurii de la pulovăr, faţa cu lumini şi umbre e îngânată de cutele vizibile pe spatele mâinii stângi, firele de păr din mus­taţă se leagă prin for­mă şi ritm de cămaşă şi părul ce străjuieşte chelia. Un joc primitiv, a­min­tind de pereţii caselor ţărăneşti, lipite cu mâna, de scoarţa copacilor la cea­sul când întunericul abia se furişează printre ei. O singură linie dreaptă, nefirească, e prezentă în această „icoană”; este zona ce delimitează partea vizibilă a filei întoarse a cărţii, fila din dreapta, de întunericul odăii; cartea se detaşează net, doar de întuneric. Dincoace, către ochiul privitorului, contururile neregulate ale cărţii par să se topească pe alocuri, ritmic, în lumină. Sau să se nască din ea. E aproape stranie asemă­narea între carte şi omul care citeşte; rânduri negre pe foile albe, cute brăz­date pe fruntea bătrânului; consistenţa foilor întoarse, lăsate uşor sub mâ­na ce odihneşte pe ele; rosăturile vizibile pe o margine a vestei şi margini­le tocite ale filelor… Într-una dintre reproducerile aceleiaşi fotografii mi se pa­re că surprind în lentila aproape rotundă a ochelarilor de pe masă, pe cel care citeşte. Omul oglindind cartea, sticla ochelarilor oglindind omul, şi ajutând în acelaşi timp vederea obosită, cealaltă oglindă ascunsă în spatele sticlei de lampă, oprind risipirea luminii şi păstrând neatinse enigmele nopţii din jur.

„Asta e prima fotografie. Tatăl meu nu dorea să pozeze…”

– Câţi ani aveaţi dv. când aţi făcut fotografia aceasta?

„32 de ani; de fapt, atunci am văzut ce poate însemna o fotografie. Pe tata? Îl chema Atanase, Atanase Lăzăroiu. Şi, în sfârşit, după insistenţe înde­lungi, l-am convins să se lase fotografiat. Ei bine, fotografia aceasta a avut poate cele mai multe succese. A obţinut 30-35 de premii internaţionale…”

***

Tresar.

O întrebare ciudată urcă din prăpăstiile memoriei.

Uitasem cu totul de ea.

„Domnule Nesfântu, când a început viaţa pentru dumneavoastră?”

Cine a avut curajul să-mi deschidă ochii?

„Sincer?!… N-a început încă…!”, am bâiguit eu.

De jur-împrejur, aşezaţi pe scaune, ca nişte stane de piatră, aproape ne­miş­caţi, 16 necunoscuţi ne priveau fără să clipească.

„Aveţi mare curaj, dacă aţi recunoscut asta…”, spune interlocutorul meu, parcă încercând să se scuze.

Avea aceeaşi privire ca şi artistul Gheorghe Lăzăroiu. Ca şi cum cineva ar fi tras obloane peste ochii lui, lăsând să treacă doar întrebări din adâncuri. Întrebări care ard.

În Sibiu abia, în acel prim interviu din restaurantul „Bufniţa”, am făcut le­gătura: exact asta surprinsese şi doctorul Trestian Găvănescu în portretul artistului Gheorghe Lăzăroiu.

Întâlniri vechi, dialoguri răzleţite prin ani, cuvinte şi imagini întipărite în memorie continuau, iată, să lucreze. Toate aceste „confruntări” aveau un suport comun. Legături!

După 1990, într-o scurtă perioadă de timp cât se afla în România, solicitasem un interviu scriitorului Pavel Chihaia. Citisem cu ani în urmă romanul Blocada, apărut în 1947, şi rămăsesem fascinat de curajul tânărului de atunci, doar cu opt ani – realizam acum – mai mare decât Gheorghe Lăzăroiu. Şi el trăise în acei ani cumpliţi de după război, şi el avusese de suferit. După ceva insistenţe – era extrem de ocupat – a acceptat să-mi acorde un in­terviu şi m-a invitat într-una din zilele următoare într-un apartament din centrul Bucureştiului, aflat lângă Hotelul Intercontinental. Ajung, cu un minut mai devreme, iau liftul, urc şi la ora indicată apăs pe sonerie. Mi-a deschis, amabil, şi m-a invitat într-o sufragerie plină ochi. În afara lui, într-o încăpere mobilată sumar, aşezaţi pe scaune în jurul peretelui se aflau 16 „personaje” cu chipuri ce păreau reîncarnate din filmele lui Buñuel. Nu cunoşteam pe nici unul. Gazda mea m-a invitat să iau loc pe un scaun aflat în faţa lui, în mijlocul încăperii. Mă aşteptam să-mi prezinte pe cei aflaţi de faţă, când a deschis dialogul.

– Domnule Nesfântu, am foarte puţin timp. Ei sunt prieteni, nu ne vor deranja cu nimic. Aveţi 23 de minute!

Nu mi-a fost tocmai uşor să încep interviul, asistat de cei 16 necunoscuţi. În cele din urmă, tatonând precipitat, discuţia s-a urnit. După aproape două ore de întrebări şi răspunsuri, timp în care ceilalţi aproape că nici nu mai respirau, interlocutorul meu pune capăt dialogului cu acea întrebare teribilă:

„Când a început viaţa pentru dumneavoastră?”

Abia la sfârşit aveam să aflu că invitaţii domnului Chihaia erau reprezentanţi ai diasporei româneşti, răspândiţi în toate ţările lumii. De altfel, şi inter­locutorul meu, plecase în străinătate în 1971 şi abia după 1990, se întorsese în România.

Îmi amintesc că abia atunci, în faţa ace­lei întrebări, am observat şi acea „pri­vire specială”, enigmatică, eliberată de orice determinări. Ca şi cum prin ochii decupaţi ai unui tablou, aflat pe un pe­rete, te-ar privi cineva de dincolo…

Aşa privea şi interlocutorul meu din Sibiu.

„…Fotografiile mele?! Cele mai frumoase fotografii sunt cele pe care nu le-am făcut încă. Nu-mi aparţine această idee, dar aşa este. Ce se întâmplă?! Nu-mi place să plec cu aparatul de fotografiat asupra mea. Şi-am scăpat atâtea lucruri extraordinare… Şi am regretat şi mi-am zis: «Gata, de acum încolo plec cu aparatul la mine». Ei bine, nu. Nu am plecat cu aparatul la mine. Şi iar stau şi mă uit; sunt momente, sunt stări, pe care nu le mai prinzi niciodată… Fotografia asta e: clipa fericită. O sclipire de moment. N-ai făcut-o atunci, rămân doar părerile de rău.

Şi iar, îmi jur, că o să iau aparatul cu mine… Şi nu-l iau!!

Am nevoie de acest perpetuu sentiment de neîmplinire; aşa sunt.”

Scrie prof. univ. dr. Mircea Tomuş, directorul Centrului Cultural Interetnic „Transilvania” Sibiu, la 23 octombrie 2002, într-o scurtă şi densă prezentare a albumului Sub cerul Sibiului, ce reunea, în cele 72 pagini ale sale, fotografii unicat semnate de Louis Guermont şi Gheorghe Lăzăroiu:

„…Sibiul şi împrejurimile lui şi-au găsit, de patru decenii, în maestrul fotograf Gheorghe Lăzăroiu, cronicarul fidel şi interpretul sensibil al unor surse de frumuseţe şi semnificaţie greu de epuizat. Elemente arhitectonice de mare valoare patrimonială, chipuri şi gesturi umane bogate în trăiri şi generoase în expresie, peisaje de vis au trecut din realitate pe pelicula fotografică prin intermediul unui meşteşug rafinat, care a făcut să coboare asupra lor aura eternităţii. Prin alegerea inspirată a subiectelor ca şi prin tratarea lor cu mijloacele unei arte subtile, fotografia lui Louis Guermond şi Gheorghe Lăzăroiu îşi depăşeşte propriile limite, avansând vizibil în teritoriul graficii în alb negru, apoi în cel al picturii armonizată pe bogate game de griuri, pentru a bate într-un final, şi în ansamblul său, la însăşi porţile poeziei. Aşa se face că locurile au dobândit prin arta sa valoare de document uman şi artistic integral şi unic, o întreagă lume autonomă, întemeiată pe puterea propriei expresivităţi, poem şi imn totodată al existenţei universale şi eterne.”

***

Am vorbit, adică eu am tăcut şi maestrul Gheorghe Lăzăroiu a povestit, am văzut zeci de fotografii, am plâns cu lacrimi nevăzute, urmărind lacrimi ce curgeau pe faţa artistului, s-au redeschis în adânc iubiri uitate, am ascultat tânguindu-se păduri din nopţi fără somn, am regăsit fantasme ori m-am lăsat contaminat de curgerea tulbure a norilor grei înaintea furtunii. Ca în acea fotografie – un incredibil poem – intitulată discret: Amintiri din copilărie.

Trebuia să scriu.


(fragment din volumul vitraliu pentru tata, în curs de pregătire pentru tipar)

Fotografiile de artă – în ordinea apariţiei în text: portretul tatălui meu, lecţie de anatomie, inspiraţie, amintiri din copilărie – sunt realizate de regretatul artist-fotograf Gheorghe Lăzăroiu (AFIAP), poate cel mai important artist-fotograf pe care l-a avut România vreodată; prezente în colecţii şi muzee, în cataloage şi albume – editate în străinătate, nu la noi (la noi au fost doar copiate uneori de artişti plastici şi semnate, şi prezentate ca lucrări originale!) – fotografiile ce poartă semnătura Gheorghe Lăzăroiu demonstrează că arta adevărată e mai presus de tehnică şi de

2 Comments

  1. Câteva cuvinte cheie – „bufnita”, „tata”, bãtrânul”, „lumina” – descuie o poartã veche, pe care toti o pourtãm în noi (…). Minunat reportajul tãu. Finetea analizei sufletului acelei fotografii mi-a sugerat un alt titlu: „o viatã de om într-o fotografie”.

  2. un român din Australia

    „După 1990, într-o scurtă perioadă de timp cât se afla în România, solicitasem un interviu scriitorului Pavel Chihaia. Citisem cu ani în urmă romanul Blocada, apărut în 1947, şi rămăsesem fascinat de curajul tânărului de atunci, doar cu opt ani – realizam acum – mai mare decât Gheorghe Lăzăroiu. Şi el trăise în acei ani cumpliţi de după război, şi el avusese de suferit. După ceva insistenţe – era extrem de ocupat – a acceptat să-mi acorde un in­terviu şi m-a invitat într-una din zilele următoare într-un apartament din centrul Bucureştiului, aflat lângă Hotelul Intercontinental. Ajung, cu un minut mai devreme, iau liftul, urc şi la ora indicată apăs pe sonerie. Mi-a deschis, amabil, şi m-a invitat într-o sufragerie plină ochi. În afara lui, într-o încăpere mobilată sumar, aşezaţi pe scaune în jurul peretelui se aflau 16 „personaje” cu chipuri ce păreau reîncarnate din filmele lui Buñuel. Nu cunoşteam pe nici unul. Gazda mea m-a invitat să iau loc pe un scaun aflat în faţa lui, în mijlocul încăperii. Mă aşteptam să-mi prezinte pe cei aflaţi de faţă, când a deschis dialogul…”

    Fantastic! De necrezut! Eram acolo între cele 16 „personaje”. Dar abia acum, citind cele scrise, realizez miracolul acelei „întîlniri admirabile”… Şi rog cititorii să parcurgă şi să difuzeze cum pot un alt text ce bate şi mai departe decât acesta: http://www.viata-medicala.ro/Ortopedie-de-cinci-stele-intr-un-spital-fără-nici-o-stea.html*articleID_6561-dArt.html Este istoria unei ţări într-un …reportaj!

Leave a Comment

*