Jocul de-a cartea

02.11.19 by

Jocul de-a cartea

Când am plecat în clasa întâia, tata mi-a spus: ,,Dacă vrei să ai o viață mai ușoară și mai frumoasă, pune mâna pe carte și mănânc-o! Dacă nu vrei să înveți, mai cumpăr o sapă și mergi cu mine la fermă!” Prima poezie pe care am învățat-o când m-am dus la școală a fost aceasta: ,,Carte dragă, de la tine,/Eu pot multe învăța!/Tata tot mereu îmi spune/ Și eu cred că este așa./Vino, dară, și mă-nvață/Și eu te voi asculta!”

În școala primară, Doamna Învățătoare Elena Sfetcu s-a străduit să ne învețe nu numai noțiunile elementare ale cunoașterii, ci și rigoarea muncii, ordinea, disciplina, conștiința datoriei. A fost foarte dură experiența, de multe ori era însoțită și de bătaie, dar a fost de folos.

În școala generală am avut privilegiul de-a avea o echipă de profesori, care și-au făcut datoria în mod conștiincios. Nu mai practicau bătaia, dar aveau o rigoare a lor, pe care știau să o impună, știau ce și cât să ne dea să învățăm, pentru ca învățătura să nu ne fie o povară insuportabilă. Știau să aprecieze munca fiecăruia, știau să dea valoare și greutate notei ca răsplată a muncii depuse, așa încât învățam cu toată râvna. Regretatul meu profesor de limba română, Marius Buzatu, ne amintea mereu: ,,Cu cât veți băga mai multă carte în săcuielul minții voastre, cu atât veți trece mai ușor peste obstacole în viață; cu cât săcuiul va fi mai gol, cu atât mai ușor vă veți poticni!” Eram convins până în măduva oaselor că în școală se învață carte, că ,,nu se trage mâța de coadă pe rogojină nouă”, cum spunea tot Domnul Marius. În virtutea acestei convingeri, drumul din Bârda până la Malovăț și retur îl parcurgeam citind, cartea nu-mi lipsea când mergeam cu vitele la păscut, iar programul de pregătire a temelor se prelungea în mod regulat cu mult după miezul nopții.

În timpul școlii generale am rămas surprins, contrariat și descumpănit totodată, când am aflat că mai există și o altfel de școală, de învățătură, de carte. Venise un decret sau ordin ca să fie eradicat analfabetismul din țara noastră. Pentru asta, toată lumea trebuia să aibă șapte sau opt clase. Profesorii au fost puși pe drumuri, au umblat prin sate și au dus muncă de lămurire cu localnicii ca să vină la școală. Nu li se cerea mult bieților oameni: câteva prezențe și era de ajuns. Se mergea pe principiul: ,,Dumneavoastră vă trebuie adeverință, nu știință!” Și au devenit toți, peste noapte, dotați cu certificate de absolvire a șapte sau opt clase, deși, poate, ca semnătură, continuau să pună degetul, cum făcuseră și până atunci.

Am avut norocul să ajung la seminarul teologic din Craiova. În acea școală s-a făcut cu adevărat carte. Am învățat pe rupte. Erau și multe obiecte, dar și materie multă la fiecare. Pe lângă plăcerea firească de a învăța, exista și interesul. În funcție de rezultatele la învățătură obțineai bursă sau semibursă. Asta însemna că plăteai doar jumătate din taxa de școlarizare sau nu plăteai deloc. Nu realizai cel puțin media generală opt, trebuia să plătești taxa integrală de două mii cinci sute lei. Asta în timp ce părinții erau retribuiți cu 2-3 lei/zi-muncă la ceape. Cele însușite în seminar au constituit baza formării mele într-ale teologiei. La facultate a fost ușor, fiindcă aveam fondul acumulat din seminar.

Am fost foarte surprins, contrariat și dezamăgit, când am descoperit o altă formă de școală, prin care se putea trece fluierând, sau, după o expresie, ,,ca gâsca prin apă”. Doream să urmez facultatea de istorie; nu pentru a abandona teologia, ci pentru a-mi completa cunoștințele, pentru a putea apoi să fac cercetare, să scriu istorie. Seminarul nu era învățământ ,,de stat”. ,,Poți să ai zece doctorate în teologie, în fața legii figurezi cu opt clase!” mi-a spus directorul Nicolae de la Ministerul Învățământului. Trebuia o altă soluție. După ce am reușit la Teologie, mi-am ridicat de la seminar dosarul de înscriere. În el era și diploma de opt clase. Cu ea am dat examen de admitere la liceu, curs de zi, apoi m-am transferat la ,,fără frecvență”. Mi-am cumpărat manualele și am învățat și pentru liceu. Unele discipline le făcusem în seminar, altele erau complet noi. Mi-au folosit, inclusiv Materialismul istoric și dialectic sau Socialismul științific. Eram student la București și veneam în vacanțe sau cu învoire la Severin și-mi dădeam examenele. Mi-am dat repede seama că puțini dintre colegii mei luau lucrurile în serios. Cei mai mulți aveau nevoie de adeverință, nu de știință. Pe unii nu i-am văzut niciodată la examene și, totuși, au absolvit. Erau situații la examene, când supraveghetorii de sală aduceau unora dintre candidați fițuici cu ceea ce trebuia să scrie în lucrări. Îmi amintesc de un coleg, căruia i-a căzut la filozofie determinismul. Era un subiect subtil și aveai nevoie de o gândire destul de solidă ca să-l pătrunzi. Bietul om, după câteva încercări nereușite de a copia, s-a ridicat când i-a venit rândul și a spus: ,,Domnule profesor, partidul și guvernul se străduiesc permanent să ridice nivelul de trai al oamenilor muncii! Să trăiți, domnule profesor!” A ieșit din clasă, dar a luat examenul. Am terminat și eu liceul, dar la Istorie n-am putut să mă înscriu. Îmi trebuia recomandarea organizației de bază a uteceului sau a pecereului și, cum nu eram membru, nu puteam s-o obțin.

După Revoluție, s-au înființat și în Severin mai multe filiale ale unor universități. Unele aveau secții ,,învățământ la distanță”. M-am bucurat. Îmi venise o poftă de carte fără precedent. Vream să fac Dreptul, apoi Istoria, apoi Literele. Ce mai! Până la optzeci de ani cred că nu le terminam pe toate. M-am înscris la Drept. Speram să pot discuta cu profesorii, să pun întrebări, să cer lămuriri. Mi-am achitat taxa, mi-am cumpărat cursurile și m-am pus pe treabă. Era un domeniu fascinant. Chiar îmi plăcea. A venit prima sesiune. Erau câteva săli de examen. În fiecare sală erau 10-15 calculatoare. Te așezai în fața unui calculator și-ți introduceai CNP-ul și parola(prenumele mamei). Se deschidea programul și-ți alegeai disciplina la care dădeai examen, apoi sesiunea. Îți apăreau câteva zeci, uneori și o sută de întrebări. La fiecare întrebare erau două, trei sau patru răspunsuri. Candidatul, ca unul care cunoștea materia, bifa răspunsul sau răspunsurile bune. La sfârșit, calculatorul îi afișa pe ecran nota obținută. Supraveghetor de sală era secretara sau femeia de serviciu. Îi vedeam pe cei din apropierea mea cu fițuici, îi auzeam spunând că au luat zece pe linie. Eu nu reușeam asemenea performanță. M-am interesat mai atent asupra problemei. La intrarea în magazinul BIG era un xerox. Te duceai acolo și-i spuneai proprietarului la ce ai examen, pentru ce an și pentru ce sesiune. Imediat, din ,,arhiva” lui îți scotea fițuica necesară. Pe o bandă de doi-trei centimetri lățime erau scrise toate întrebările și toate răspunsurile, fiind bifate cele corecte. Am terminat facultatea, am luat licența, ba chiar și diploma, dar la altă facultate de acest gen nu m-am mai dus. M-am vindecat. Problema este că mulți dintre colegii care luau zece la acele examene au ocupat apoi funcții în baza diplomei de licență, diplomă recunoscută de Ministerul Învățământului. Unii dintre ei au ajuns și profesori…

Am predat în învățământ de la clasa pregătitoare până la anul IV de facultate. Douăzeci și opt de ani am avut prilejul să cunosc pulsul învățământului. De la an la an am avut senzația că a scăzut mereu nivelul de pregătire al elevilor, dar și interesul pentru școală, pentru carte. Statutul cadrului didactic s-a degradat. Cei aprox. 20 de miniștri ai învățământului, care s-au succedat de la Revoluție, au tot reformat învățământul. Fiecare a ținut morțiș să dea o lege nouă, să schimbe cât mai mult. Fiecare a căutat să impună un sistem străin, susținând că astfel ,,modernizează” învățământul. La decăderea nivelului învățământului a contribuit din plin însăși moralitatea sistemului politic. Oameni fără pregătire corespunzătoare au fost puși în funcții străine de competențele lor, oamenii capabili au fost marginalizați fiindcă nu s-au încadrat politic. Oameni care nu erau în stare să rostească 2-3 vorbe fără să emită și câte o ,,perlă” de vorbire agramată au ajuns în funcții înalte, respectiv primari în București, europarlamentari etc., oameni semianalfabeți au devenit peste noapte adevărați prinți ai aurului, președinte de țară, care spune în gura mare la deschiderea anului universitar: ,,- Ha, ha, ha, eu am avut șase, bă, și am ajuns președinte! Ha. Ha. Ha!” Acestea și multe alte exemple întâlnite la tot pasul au schimbat mentalitățile. ,,Nu numai cu carte trăiește omul!” și-au zis mulți. Clasele au fost suprapopulate, cu 25-30 de elevi, ceea ce a îngreunat mult munca profesorului. Metodele de lucru s-au schimbat. I se cere profesorului să transforme lecția în ,,joc didactic”, adică lecția să devină o joacă. Nu are voie profesorul să dea teme pentru acasă elevului, nu are voie să ridice vocea, nu mai vorbim de metode mai dure. S-au înmulțit telefoanele mobile cu acces la internet. Aceasta a făcut ca interesul elevilor să fie deviat spre aceste aparate. Cazurile de indisciplină s-au înmulțit simțitor. Auzim de elevi care și-au bătut profesorii, și-au înjunghiat colegii. Nu se mai citesc cărți. Totul se rezumă la câteva rezumate luate de pe internet. Asta în timpul școlii, fiindcă aflăm că unii și-au luat tezele de doctorat de pe internet, dar asta nu-i împiedică să fie profesori universitari, mari demnitari, ba chiar și prim-miniștrii.

Așadar, au fost și sunt două școli paralele la noi: în una se face carte, în alta se joacă de-a cartea. Celor care se joacă, crezând că astfel vor realiza ceva, le spun doar atât: Anghel Saligny, inginerul care a construit podul de la Cernavodă, nu s-a jucat de-a cartea. Dacă ar fi făcut astfel, n-ar mai fi rămas în viață când, împreună cu familia sa, a stat în barcă sub pod, în timp ce pe pod a trecut primul tren; copiii noștri, care se întorc cu medalii de la olimpiadele internaționale, nu s-au jucat de-a cartea, când s-au pregătit de olimpiade; cei ce au construit și utilizează reactorul nuclear de la Măgurele, cel mai puternic din lume, nu s-au jucat de-a cartea, când au învățat meserie. Prin joacă nu se învață lucruri temeinice.

Orice în viață se învață prin muncă asiduă, inclusiv cartea. Cei care spun că învățătura e o joacă, ei înșiși s-au jucat la vremea când trebuiau să învețe carte! Este vreme pentru învățătură, este vreme pentru muncă, este vreme pentru joacă. Dacă acestea se confundă, se suprapun, se înlocuiesc reciproc, rezultatul este dezastruos și el duce cu siguranță la îndobitocirea unei generații.

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*