Javrele ordinare şi scheunatul la soare

01.08.11 by

Javrele ordinare şi scheunatul la soare

Contestaţiile la bacalaureat au fost rezolvate. Rezultatele finale, afişate, iar de aici, râsul-plânsul.  Lătrătorii de servici cu lătratul… Ursul, ca de obicei, se scarpină în partea dorsală și, din când în când, pe ici, colo, câte un fâs, ,,parfum” spre aducerile-aminte. Hodoronca-tronca, hodoronca-tronca şi clopoţeii,… clinca-clinca” La munte, la mare, că de-aia e soare și vară cât cuprinde!  Doar cei înrolați cu scheunatul scheună că, pe de o parte, asta le e menirea, pe de alta, așteaptă ca mortul colacul că doar, doar, vor ajunge în scaunele de sus! Domnilor, ascultați-mă, scheună până ce dau bolboroșii peste sticla micilor ecrane fără să simtă că și ele, bietele sticle (până mai ieri doar prăfuite), au început să pută de atâta scheunat. Nu simțiți? Vă rog, credeți-mă, chiar pute! Și pute al dracului cîtă vreme utopii, care mai de care, sunt azvârlite, în 99,(99)% din cazuri, la întâmplare. ,,Să se organizeze bacalaureat pentru liceele de tot rahatul, bacalaureat pentru cele de tot căcatul (e o diferență de iz!), pentru cele în care ai lui cutare au organizat marea cântare… ” „Să se facă  examen pe trepte… Unele spre cer, altele spre fundul pământului”.   Un „deştept” isterizat: ,,Dezastru! Proful nu şi-a făcut treaba! Să  vină întreaga vară la şcoală şi să bage patru ani de carte, cu pâlnia,  chiar și în capetele pătrate!” „Eu mă angajez că voi face…” (evident, cel mult, un răhățel pe băț), a zis la telefon, ca pe vremuri, un tovarăș prof. de la o universitate, gândindu-se că pierde cele câteva norme (adunate, cel puțin vreo 25 de ore/zi plătite, și ăstea fără învățământul de la distanță sau ăla de peste noapte). S-a angajat, săracul, câtă vreme abia își tocmise vreo trei, patru palate, mașini și acareturi pentru copii, nepoți, strănepoți și strănepoate. ,,Proful de română, biologie sau mate, până la toamnă să dea, domnule!” – ca pe vremea lui nea ceașcă – ,,rezultate!” În consecință,  proful să nu mai doarmă, să nu mai bea apă (că tot nu are după ce!)…  „Să…” „Să”!  Și priviți și voi cum, ca pe vremea împușcatului când: „ to`arăşi, să se facă, să se dreagă și să meargă, că când o fi şi o fi, tot ca … ca noi va fi! Partidul o ştiți şi `mneavoastră, partidul e-n toate, e-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare.”

La drept vorbind, lăsând ironia cu partidul la o parte, pe-atunci, mulți ani la rând, a fost cu dreptul, în învățământ chiar cu dreptate. (Staţi liniştiţi, nu am săltat şi nu voi sălta niciodată în cer comunismul. Amintesc doar câteva chestiuni mai la locul lor decât cele de acum).  Cei ce vor să recunoasă își amintesc  de faptul că, una erau cele opt clase (unde mai de voie, mai de nevoie, copilul se ducea la școală ca să învețe carte, și nu pentru a avea unde să înjure (profesorul), să fie obraznic, să tragă pe nas, să dea pumni, să facă un pocăraș, niște babaroase etc., sau de unde, câteva ceasuri mai târziu, să aibă a se întoarce. (asta așa, pentru rimă). Toți, și politruc (ateu și nu prea) și copil și profesor și părinte  țineau cont de faptul că Dumnezeu nu ne-a adus pe lume egali, că unul avea mai multă minte, altul, mai pe jumătate… În consecință, „regimul odios” a înființat și licee și școli profesionale, într-un cuvânt școli, după puterile mintale ale fiecăruia în parte. În ele  intrai după efort și după cât te țineu puterile intelectuale. La absolvirea oricărei forme de învățământ, copilului, după o anume rânduială, i se făcea parte. Adică, fie avea, ca meseriaș, un un loc de muncă, fie că se ducea, după examenul de bacalaureat, (atenție! chibzuind cu familia înainte), la o anume facultate. Acolo, cel ce intra, patru-cinci ani, trudea din greu (nu ca să dea șpăgi, ca acum,  o știți prea bine!), ci ca să se instruiască și, numai după aceea, iarăși, un loc al lui. Avea parte de locul de muncă, izvor de demnitate! Demnitatea muncitorului, demnitatea celui ce la universitate studiase… Mda, demnitate! Acum… Am văzut mai zilele trecute, la un post tv, elogii pentru școlile din străinătate. Și spun elogiatorii cum că acolo, cel ajuns, să zicem, la Aeronautică, învață ce chei de strâns șuruburi să poarte, la un adică, în buzunarul de la spate, când, vai! montează, fuselajul, tabla cutare, sau mai știu eu care aparate. Domnilor, vă spun eu, pe vremuri, toate acestea se învățau și la noi, la locul de muncă, în fabrică, supravegheat, cel mult de un maistru bun, ce apucase generala doar de șapte clase. El era cu șurubul, absolventul de facultate, cu ideea, fie ea și despre șurub. Asta nu știți voi (în acest caz tembelizarea pe care o faceți e o chestiune prin lipsă), sau vă faceți că nu știți și manipulați (cu nesimțire) spre a înjosi școala româneasă și a căra cu sacul verzișorii dincolo de granițele acestui popor încercat. Cât despre aeronautică, ar fi bine dacă ați relua emisiunea, evident, meditând (după puterile voastre, că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere!) asupra expresiei. Una e să zbori și alta e ideea de zbor!

Revenind, domnilor înrolați, după câte vedeți, pe-atunci exista un firesc prin care copilul, devenit, între timp, om matur,  își găsea un loc în societate. Unul  real, după puterea sa. Nu era împins de nimeni (ca acum) cu lei (francul românesc!), de la spate, pe scaunul ficțional. Euro nu exista, iar dolarii șpăguiți (de uscăturile timpurilor), pe șpăgari îi lipsea, cu siguranță, după gravitate, de ceea ce se cheamă,  astăzi, libertate. Mai pe românește, îi băga la zdup, la răcoare, de unde se întorceau cu oasele strâmbe, dar „reeducate”.

Astăzi… profesorul și cel de generală și cel de liceu umblă cârpit în tur, în coate, cocoșat și bea apă la sugestia tembeliziunilor, că de mâncat, mai rar! Cu unii de pe la universitate (chiar dacă îs analfabeți, vorba ardeleanului, au doctorate, două, trei, restul până la șapte, cu mii de euro, la Curcu-laba luate), chestiunile sunt altfel. Și asta pentru că la stat, la particular, locuri cu taxă, berechet, și tot tembelul, după trei ani, e licențiat. Apoi se înhamă (cotizant financiar), la sugestia profului universitar, la primul masterat. După doi ani, încă unul, (adică un alt masterat!) și încă unul, apoi, tembel să fii, nu ai ștaif dacă nu ai măcar, acolo, și cel puțin un doctorat… În consecință, și cel cu ceva minte, și tembelul, chiar și oligofrenul (discriminarea e interzisă), strânge hârtii, teancuri, bune doar de împachetat c-cat. Domne, ce vremuri! Și ce orbeți!  Aproape că îți vine să o iei în sus. De! Nu degeaba a pomenit Soresu de ,,Ieșirea prin cer”! Pe acolo vom ieși, într-o zi, sper eu, fiecare după fapte! Până atunci însă, 1). domnilor scheunători (Doamne, ce mai domni!), profesorii nu sunt slugile voastre, ale partidului din care faceți parte, nu sunt nici acum și nici mâine, nici  în veacul vecilor! 2). Când scheunați (la comandă sau din proprie inițiativă), raportați-vă și la legi, că de- aia a plătit românul bani grei, să fie elaborate și mai ales să fie funcționale spre binele său.  3). Cât mai repede, coborâți din corcodușul vieții și priviți  totul în față. Chiar și pe voi înșivă, dacă sunteți în stare. Romania reală e alta! În ea, (în România), chipul celor care termină astăzi o școală este după chipul și asemănarea celor care au condus şi conduc această țară. Elevii de liceu, copiii cum, ipocrit, îi alintați voi,  (dincolo de ecranul prin intermediul căruia vreți să vă faceți imagine, vă doare în cur, sau nici măcar atât, că vă costă), au fost forţati, ani la rând, de însăși clasa politică (din sânul căreia grohăiți)  să fie derbedei, să nu pună mâna pe carte și, mai ales, să fie în locul nepotrivit la tipmpul lor, culmea, potrivit. Cum?

1). Dându-le lor, elevilor, ,,drepturi” imaginare, vânzându-le, fără scrupule iluzii, iluzii pe seama cărorara ați făcut și punga și cocoașa mare.

2). Umilind și profesorii și părinții (lundu-le de la gură până și speranța) etc. Și asta, fără să țineți cont, măcar un minut că fără ei, voi (voi toți!), sunteți un fel de fute-vânt. Ce zic?! Cam mult! Ba chiar prea mult!

Ideea e însă alta: astăzi, v-am mai ascultat eu, mâine nici dracu! În plus, scheunatul de-aiurea, la lună, la stele, la soare, cataloghează. Iar eu încă nu cred că ați ajuns la stadiul de javre ordinare. Dar Doamne ferește de mai mult!

Bulzești,  08 07 2011

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*