IZVORUL Fragmente din cartea ,,Mărturisirile sufletului”

29.03.17 by

IZVORUL Fragmente din cartea ,,Mărturisirile sufletului”

Într-o zi de vară, pe un drum de ţară, lângă o cişmea se oprise două maşini. În fiecare maşină era câte un bărbat la volan. Aşa s-au întâlnit doi bărbaţi. Unul era de vârstă înaintată, în straie de ţăran, cu o maşină mică, gălbuie, pe care o numea Patiuşca, cărunt şi de statură mijlocie, cu ochi blânzi-căprui, ținea în mână un ulcior de lut cu burlui şi se îndreptă spre izvor să ieie apă. Celălalt era în floarea vieţii, mai năltuţ şi mai zdravăn, îmbrăcat în cămaşă albă şi costum suriu întunecat, cu cravată la gât, pantofi negri lucitori, cu păr negru pieptănat… Avea o maşină mare, de culoarea asfaltului, aproape nouă şi cu muzică în salon. Cel cu maşina mică se ducea spre asfinţit, iar cel cu maşina nouă mergea spre răsărit. Acest tânăr sosise olecuţă mai târziu, a ieşit din maşină cu un vas din masă plastică de 5 litri, şi s-a îndreptat şi el spre izvor.
– Salut, bade! Cum te cheamă, de unde vii şi încotro te duci? – se adresă el către omuleanul cel cărunt care deja lua apă în ulcior.
– Bună să-ţi fie şi inima, după cum îţi este şi maşina. Pe mine mă cheamă om şi sunt din Dacia, dar mă duc la Tartaria, răspunse cel cu capul sur.
– Bine, bine, bade, stai puţin. Noi toţi suntem oameni, dar fiecare din noi are un nume propriu. Mie îmi spun Nicolai Ion Berdaga, sunt din Boghiceni şi trăiesc la Chişinău.
– Ai dreptate, frăţioare. Fiecare din noi are un nume-poreclă, un nume social pe care ni-l dau părinţii sau preotul la naştere, ca să ne deosebim unul de altul, dar numele adevărat al fiecărui suflet pe acest pământ este om.
– Într-adevăr, bade, m-ai pus pe gânduri. Ce bine-ar fi dacă fiecare din noi ar ţine minte numele său adevărat, numele om, și doar apoi numele-poreclă, cel social, după cum spui mata…
– Cam aşa este, dragul meu. Ca să nu ne pierdem prin Lumea asta mare de oameni de tot felul, trebuie să avem şi numele-poreclă, şi paşaport, dar cel mai important lucru este să nu-ţi pierzi rădăcinile. Fiindcă cel ce se rupe singur sau îl rupe cineva de la rădăcini, e ca şi frunza ruptă de pe copac. O habă scurtă de vreme ea mai stă verde, cu vlagă într-însa, dar este purtată de vânt pe câmpii, pe drumuri, pe străzi. …Până cade istovită de puteri, călcată de picioarele trecătorilor, de animale şi de roţi, sau cade într-o băltoacă şi putrezeşte ca un suflet rătăcit al nimănui.
– Bine zici, bade, şi totuşi care ţi-e numele-poreclă, de unde vii şi unde te duci ?
– Îmi spune Toader Brânză, m-am născut în Boghiceni, nu departe de Prut. Ruşii mi-au distrus familia în 1940. Pe părinţii mei şi pe fraţi i-au dus în Siberia prin Gulaguri, iar eu, fiindcă nu eram acasă în noapte ceea neagră, am izbutit să trec Prutul şi să scap. Trăiesc acuma la Bucureşti. După moartea lui Stalin părinţii mei s-au întors la baştină, la rădăcini şi au murit aici. Ei nu s-au dat bătuţi de soartă, nu s-au rupt de rădăcini.
– Nu s-au rusificat, după cum doreau sovieticii.
– Da, bade, suntem dintr-un sat, dar ne vedem prima dată. Ştim că ruşii în 1812 au rupt o bucată din Moldova şi au numit-o Basarabia, şi acuma vor să ne mai fărâmiţeze şi bucăţica asta de pământ. Dar de ce a dispărut Dacia, unde se află Tartaria ceea şi la ce te duci mata acolo, poate ai rude?
– Dacia n-a dispărut, dragul meu, şi n-o să dispară niciodată. Iată din izvorul neamului nostru ai băut apă. Apă cristalină, sângele vieţii. Se schimbă timpurile, se schimbă generaţiile, se schimbă denumirile, dar nu se schimbă rădăcinile şi seva neamului. Mă duc să particip şi eu la îngrijirea îzvorului, să fie apa limpede şi curată, să nu permitem nimănui să ne pângărească izvorul, să ni-l usuce, căci dacă cineva ne va usca izvorul, asta-i ca şi cum ai tăia rădăcinile unui copac şi atunci copacul se usucă şi neamul moare, dispare. Tartaria este locul unde s-au găsit rămăşiţele celor mai vechi daci, osemintele cărora numără mii şi mii de ani până la era nouă. Mă duc cu Patiuşca mea la Alba Iulia să iniţiem construcţia unui monument pe acel loc pentru voi, urmaşii dacilor, ca să nu uitaţi cine sunteţi şi unde vă sunt rădăcinile, ca să reveniţi acasă de pretutindeni, pe unde v-a împrăştiat soarta.
– Da Patiuşca cine-i, că nu văd pe nimeni în maşină la dumneata? – întrebă curios Nicolai Ion Berdaga.
– Patiuşca? Iat-o, mă aşteaptă în drum. (Bătrânul dac arătă cu mâîna spre maşinica lui aurie). De 15 ani mă poartă prin Europa şi niciodată nu m-a dat de sminteală. Zici că eşti din Boghiceni ?
– Da, bade, răspunse Nicolai.
– Păi, şi eu îs tot din Boghiceni.
– Cum, din Boghiceni? Parcă îi cunosc pe toţi din sat, dar pe mata nu te-am văzut.
-N-ai putut să mă vezi şi, probabil, nici n-ai auzit de mine. Îți spuneam: părinţii şi fraţii mei au fost duşi în 1940 în Siberia, iar eu m-am retras în România şi am scăpat, deoarece nu eram acasă în noaptea ceea neagră, când i-au ridicat pe tare mulţi oameni nevinoveţi din toate satele Basarabiei şi i-au dus să-i rupă de la rădăcini, dar… nu le-a mers comuniştilor. Toţi cei, care au supravieţuit, s-au întors acasă, la baştină, la rădăcini, la izvorul nemuririi neamului. Pe părinţi i-am îngropat în sat, la cimitirul cel nou, şi le port de grijă. Casa noastră a fost acolo unde în prezent se află cârmuirea gospodăriei şi primăria satului. Au rămas numai prăsazii pe care i-am sădit eu cu taică-meu. Alături stă monumentul unei mame îndurerate. Şi bine că n-aţi înălţat monument ostaşului sovietic, ca prin multe alte părţi, ci a mamelor îndurerate, care-şi pierd copiii în războaie. S-au străduit sovieticii să ne şteargă cu totul de pe fața pământului, dar au greşit amarnic.
– Dar câţi ani ai mata? – întrebă Nicolai.
– Păi, iaca acuşi împlinesc 90.
– Să fii sănătos, bade, şi-ţi mulţumesc pentru lecţia de asăzi, n-am s-o uit niciodată.
Vorbea bătrânul dac cu atâta duioşie despre prietena sa devotată, mașina, ca şi cum ar vorbi despre un suflet viu. Aşa vorbeau străbunii daci cu caii lor. Calul l-a ajutat pe om să ajungă la nivelul actual de dezvoltare economocă, ştiinţifică şi moral-spirituală. Omul a înlocuit calul cu maşini performante, cu corăbii, submarine şi avioane, dar e un mare păcat să uităm de rolul şi importanţa prietenului scump în ascensiunea umanităţii. Calul merită să i se construiască monumente din aur pretutindeni. Avea bătrânul dac aproape 90 de ani, dar era vânjos şi plin de viaţă.
Mă uitam la dânsul şi-mi părea că văd un oştean din oastea lui Decebal pe care romanii antici nu-i puteau supune şi le plăteau tribut până când au fost trădaţi şi învinşi mişeleşte de oastea supranumeroasă a lui Traian.
– Dacii, strămoşii noştri, erau un popor deosebit, cu o credinţă nemaipomenită. Ei ştiau că sunt nemuritori şi nu se temeau de moarte. Erau paşnici, harnici, culţi, foarte bine educaţi, frumoşi, deştepţi şi nu năvăleau asupra altor popoare, zicea Toader Brânză.

Cu vasele pline cu apă cristalină din izvorul nemuririi neamului nostru ei au urcat fiecare în „trăsura” sa cu patru roţi fără cai şi au plecat unul spre apus, celălat spre răsărit de soare.

Şedeam pe iarbă la tulpina unui stejar mare, rămuros lângă acel izvor şi ascultam vorbele trecătorilor. Aşa am ascultat şi convorbirea ceea dintre Nicolai Ion Berdaga şi Toader Brânză, iar în mintea mea se derula filmul celor citite, auzite, cunoscute şi necunoscute despre daci.

P.S.
Am făcut cunoştinţă cu acel dac din Boghiceni, cu moş Toader Brânză. Ulterior am făcut şi câteva poze cu el şi prietenul său Hânganu Mihail.

Toader Brânză (la stânga) şi Mihail Hânganu (la dreapta) în ospeţie la Hânganu.

Toader Brânză:pe locul acesta a fost cândva casa lor părintească confiscată de comuniști.Este semnificativ faptul că sătenii n-au construit un monument al ostașului sovietic, ci al mamei.

Toader Brânză (la stânga) şi Mihail Hânganu (la dreapta) în casa răposaţilor prieteni Dumitru Deliu pe care i-au adăpostit părinţii lui T. Brânză când s-au întors din Gulagurile sovietice.

www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*