IUDA, NECESAR

07.02.17 by

IUDA, NECESAR

„Vine o vreme când ne propunem ca de acum încolo să facem ceva mai mult pentru noi”, scrie Mihai Moiceanu. „Când spun pentru noi mă gândesc la «sufletul nostru». Pentru că fotografia trebuie să o faci «din suflet» dacă vrei să fie bună. Indiferent că este hobby sau meserie, dacă nu pui «suflet», rezultatul nu va fi pe măsura aşteptărilor. Aşa că o strategie în acest sens, ne-ar ajuta să clarificăm ţintele pe care ni le definim şi paşii pe care ar trebui să-i facem ca să le atingem…” am citat din Mihai Moiceanu: „6 paşi spre fotografie (de citit din când în când)”, FOTO-VIDEO digital, martie 2010, pag. 56 – 61, articol ilustrat cu fotografiile autorului.
***
Textul semnalat este frumos şi util într-o primă etapă. Şi nu doar pentru cei care pornesc pe drumul fotografiei. Nu ştiu dacă revista mai poate fi găsită pe undeva, nu ştiu dacă mai apare acum.. Pentru cei curioşi, voi menţiona cei şase paşi, în ordinea în care sunt prezentaţi în eseul citat: Perseverenţa, Încrederea, Pasiunea, Talentul (creativitatea), Modelele, Critica. Ultimul pas, critica, având în substrat tema confruntării (critice) între autor şi ceilaţi, porneşte de la ideea de şcoală de fotografie şi continuă cu workshop-uri pentru ca în final să ajungă la expoziţiile personale şi apoi, fireşte, la albumul publicat (tipărit) şi vândut/cumpărat… (ceea ce presupune că va fi şi răsfoit, citit devenind poate pentru unii dintre cumpărători-cititori un model de urmat sau de care să ne distanţăm. Cele scrise sunt valabile pentru orice profesie, nu doar pentru cei care se dedică fotografiei. Fraza finală se întoarce parcă la începutul textului („vede-n capăt începutul /cine vrea să le înveţe”, am citat din Eminescu): „Pentru a fi un fotograf bun, nu trebuie să fiţi neapărat un profesionist, ci trebuie să acţionaţi ca un profesionist: petreceţi cât mai mult timp în compania fotografiei”, scrie acelaşi Mihai Moiceanu.
***
Dincolo de didacticismul acestui text (o încercare pe marginea artei fotografice, care a fascinat şi încă mai fascinează …), inevitabil la noi şi molipsitor – ne-a intrat didacticismul în sânge, şi unii, mulţi din păcate, ţinem să-i dăscălim pe alţii, începând de la copii şi până la cei de pe lângă noi, care, nu-i aşa sunt aprioric obligaţi să se lase dăscăliţi … de cei care, în lumea lor se cred ştiutori – „eseul” prinde în ţesătura lui aspecte profunde, inedite, care vin din viaţă, chiar din straturile „profunde” ale vieţii, şi când spun profunde, spun mai degrabă greu de văzut … Şi unul dintre ele, este acela că nimeni nu face nimic de unul singur, fără ceilalţi … Avem nevoie şi de like-uri (versiunea modernă a yes-man-ilor… este un aspect al problemei), avem nevoie şi de critică, nemijlkocită, aplicată pe text, pe autor, la obiect… E drept, uneori critica poate fi distructivă, chiar şi prin absenţă/indiferenţă, avem nevoie şi de cumpărători şi de o instituţie, absentă încă la noi, care să asigure cumva drumul către sufletul celorlalţi… Altfel, mulţi văd/citesc, puţini pricep… A nu se înţelege că am avea dreptul să le băgăm celorlalţi pe gât creaţiile noastre. Şi cu cât insistăm mai mult, cu atât se prind mai puţin. Şi, din păcate, se întâmplă şiaşa. O să dau un exemplu banal, care va irita probabil, pentru că a devenit o practică. Elevi, studenţi, discipoli obligaţi să cumpere „de bună voie şi nesiliţi de nimeni” lucrările „domnului profesor”, „doamnei învăţătoare” … Sunt situaţii mai mult decât jenante… Partea urâtă şi gravă a acestor lucruri, este după mine alta: fiind într-o poziţie didactică oarecare, de la şcoala generală şi până la studii superioare şi masterat, autorul, ale cărui „opere” sunt cumpărate şi elogiate de discipoli, ajunge el însuşi să-şi piardă bunul simţ, măsura … Am cunoscut din păcate, şi laturi patologice ale fenomenului. Persoane care scriu, pe bloguri, facebook, site-uri, fireşte cu dorinţa ca cele scrise să fie citite, şi care şi-au inventat sosii – nu-mi imaginez cu ce investiţie de timp (şi nu numai timp), care să le dea like-uri şi să comenteze… Nu sunt singurul care am căzut victimă acestor bolnavi… şi nu mi-a fost uşor până să-i văd… „să-i citesc”… Inevitabil, ciocnindu-ne în comentarii, am intrat în conflict (iată şi un rost pozitiv al conflictelor) şi-apoi s-a ajuns la „de-făimări” pe la prieteni… Din virtual, din real apoi… Ce este în lumea reală se regăşte, distorsionat adesea, sau răsturnat precum în vise, în virtual… Şi bine că sunt … şi că astfel de „bube” se pot sparge, câteodată mai eliminând poziţii din lista de prieteni, mereu prea mare… Alteori s-a lăsat cu „delete” sau blocări… Sau, când ai cu cine povesti, cu mesaje cu adresantul subînţeles: „vă rog, chiar dacă ştiţi mai multe, lăsaţi-ne pe noi, aştia aşa mai la început de drum, să ne facem propriile noastre jocuri…” Mare lucru şi cu bunul simţ…
Revin la începutul articolului citat, repet un articol bun, nu doar prin ideile adunate într-o formă raţională, pe înţeles… Un articol este bun şi util şi prin cele ce nu le spune încă … şi prin erorile pe care le face… Cel care scrie, pe oricare treaptă s-ar afla, nu poate să vadă dincolo de limitări, şi cele care vin din el şi cele ce vin din anturaj. Cum observam cândva, vedem doar cât putem duce. Şi „ochii noştri” nu sunt neapărat ochii… Pentru că, de multe ori ochii noştri sunt la scriitorii pe care-i citim şi-i recitim, sunt în natura din jur, natură-natură sau otrăvită cu betoane şi ziduri şi uşi cu broaşte ruginite… Şi doream, de aici mă pornisem să scriu, să-mi definesc pentru mine o asemenea eroare, prezentă chiar în fraza care deschide textul. Şi-l voi cita iarăşi pe Mihai Moiceanu: „Vine o vreme când ne propunem ca de acum încolo să facem ceva mai mult pentru noi.” Este adevărat, aşa ne spunem de multe ori. Şi doar, cu timpul, când avem (!!!), înţelegem că e profund greşit. Norocul este că lucrurile nu stau niciodată aşa, nici dacă noi înşine le vedem aşa. Nu lucrăm şi nu facem artă pentru noi sau pentru alţii… Imaginaţi-vă că mărul care rodeşte ar spune: merele astea sunt pentru mine, celelalte pentru voi… Şi cum ar fi posibil aşa ceva?! Măr, pasăre sau om, nu suntem cu adevărat decât în măsura în care sunt şi ceilalţi… Şi nu mă refer doar la „port-altoi”, la părinţii şi copii şi nepoţi, case şi acareturi … mă refer şi la prieteni şi la duşmani, la cei care ne dau like-uri sau care se fac a nu ne vedea ori ne fură … Şi chiar, comutând în pas cu evenimentele, la ticăloşii şi hoţii din politica noastră, care ne fură, ne vând… E greu, dacă nu aproape imposibil, de înţeles… Ca să fie ce este, ce-a fost şi ce va fi, Iisus avea nevoie şi de Iuda… Şi dacă îndepărtăm de noi un duşman sau un trădător, dacă ne dezicem de el, dacă nu-i recunoaştem rostul, nu mai suntem întregi … Şi mai devreme sau mai târziu va fi nevoie să-i luăm locul…
Greu, tare greu , am ajuns să văd acest adevăr…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*