ISTORIE ŞI NARAŢIUNE

13.07.12 by

 

Pentru cine aruncă o privire cât de minimală asupra panoramei culturii române înainte şi după 1989, lăsând la o parte prezenţa sau absenţa ideologiei, întâmpină o serie de particularităţi a căror ordine şi regularitate nu poate fi subsumată unor criterii prea stricte. Cel mai sigur criteriu de ordonare şi ierarhizare rămâne, probabil, unul  de largă generalitate, care poate subsuma toate particularităţile fără să piardă, în acelaşi timp, din exactitate.

Un astfel de criteriu este, în opinia mea, omogenitatea tipurilor largi de a face literatură înainte şi după 1989. Judecând, în afara criteriului propus aici şi care, în afara faptelor, poate să nu aibă nici un fel de relevanţă sau poate să deţină una doar închipuită, după tipul de literatură care s-a practicat în interiorul culturii naţionale şi, corelat, după introducerile care s-au operat în cultura naţională prin traduceri, sunt de găsit două tipuri de literatură: 1) o literatură de beletristic sau ceea ce numim propriu zis literatură, şi 2) o literatură de tip reflexiv, de specialitate teoretică. Fiecare dintre aceste tipuri îşi are propria sa relevanţă şi semnifică mai mult decât prezenţa şi încadrarea într-un gen.

Înainte de 1989 tipul de literatură care a dominat, conform tirajelor şi numărului de titluri a fost literatura de primul tip, literatura de tip beletristic. Numim această literatură, la sugestia semnificaţiei pe care i-o atribuim, literatură de tip narativ sau literatură narativă pur şi simplu. Naraţiunea nu reprezintă doar criteriul de încadrare a ei într-un gen atribuit şi cerut de exigenţe taxonomice, ea este în fond substanţa acestei literaturi ca atare.

Tirajele care au fost atinse de literatura narativă înainte de 1989 au fost pur şi simplu exorbitante. Cifra de 180.000 de exemplare nu era cerut numai de un număr de cititori angajaţi de curiozitatea în faţa naraţiunii şi poveştilor, ea corespundea unei stări de lucruri mai profunde în care naraţiunea venea să satisfacă o necesitatea mai profundă decât curiozitatea narativă, destul de aleatorie şi contingentă pretutindeni unde se manifestă.

În faţa acestor tiraje, celălat tip de literatură practicat, adică literatura de tip reflexiv, teoretic sau filosofic, abia depăşea o mie de exemplare, în  cazurile cele mai fericite, ajungând la cincisprezece mii

Dezechilibrul dintre cele două tipuri era cauzat de situări multiple în planul istoriei. În tot cazul, este de semnalat prezenţa sa care nu se epuiza în referiri la ideologie, politică sau interes economic. Fireşte, fiecare dintre acestea explica ceva. Astfel, explicaţia ideologică va avansa ideea conform căreia literatura narativă era mai gustată şi mai neutră ideologic faţă de literatura filosofică, întotdeauna pusă pe şicane şi creatoare de disconfort mental pentru un regim atotştiutor. La fel, explicaţia politică solicita angajamentul pentru o situare în terenul poveştilor şi nu al gândirii. Poveştile cer doar să fie ascultate. Din punct de vedere economic, o literatură narativă este mereu mai vandabilă pentru că oamenii vor să asculte poveşti mai degrabă decât să gândească

După 1989, statisticile vorbesc despre o inversare a situaţiei. Ceea ce domină piaţa culturală este acum literatura de tip reflexiv. Atât cea autohtonă, cât şi cea străină. Ceea ce se scrie acum în interior sunt mai degrabă filosofii de toate felurile, eseuri, traducerile se fac din capodoperele gândirii. Se scrie mai puţină literatură narativă şi se traduce la fel. Marile edituri româneşti, Humanitas, Polirom, Univers, mai ales primele două, par specializate mai curând în literatura teoretică decât în cea narativă.

 

 

*

 

Preponderenţa tipurilor literare nu-şi dezvăluie semnificaţia prin raportare la un an după care istoria să se fi separat în două. De ce într-o parte domină o literatură de un anumit tip şi de ce, dincolo, acelaşi tip de literatură pierde din profil făcând loc celeilalte? De ce a dominat naraţiunea până în 1989 şi de ce a pierdut teren după 1989? Invers: de ce teoria a câştigat teren după 1989 şi de ce, înainte de 1989, ponderea ei era nesemnificativă? Ce fel de istorie a permis şi a făcut posibilă inversiunea dintre cele două astfel încât ceea ce se adjudeca pentru una la un moment dat, a intrat în lotul celeilalte? Pentru că ambele mutaţii s-au petrecut pe fondul unei schimbări de care numai istoria dispune.

Tipul de istorie existent până în 1989 şi cel existent după 1989, radical diferite şi opuse, sunt suficiente pentru a explica, în afara oricăror alte considerente şi cauzalităţi, problema de faţă.

Istoria de până în 1989 era saturată de teorie. Se justifica prin ea încât apelul în la aşa ceva nu-şi mai avea sens. Un regim politic apărut şi motivat exclusiv prin teorie nu prin probe practice: eficienţă economică, satisfacţie politică, confort cultural, etc., făcea de prisos, ba chiar absurd, un surplus de teorie care se mai putea întâmpla să fie şi altfel.

Inserţia de teorie nu se petrecea  numai la un capăt al lumii, la nivelul de sus al politicului, ea avea loc pretutindeni. Indivizii trăiau atât de mult şi de profund prezenţa teoriei, caracterul ei persuasiv era atât de coercitiv încât teoria ca atare era refuzată.

Lucrul de care aveau nevoie oamenii nu mai era lumea stagnantă a lucrurilor gândite. În orice teorie, conceptul –care este inima oricărei teorii şi suflul ei mortal – domina impunându-şi liniştea şi claritatea oricărei vieţuitoare. O lume a conceptului este o lume a somnului şi liniştii în care totul este în ordine pentru că toate curiozităţile sunt potolite şi toate neliniştile explicate. Lumile întemeiate ideologic sunt astfel de lumi ale liniştii în care un surplus de concept şi teorie aruncă apă în apă. Ceea ce satisface astfel de lumi nu mai este un plus al conceptului, ci o invazie de mişcare şi agitaţie. Lumilor strunite conceptual le place să fie excitate prin naraţiune. Tocmai naraţiunea este cea care împiedică în astfel de lumi conceptul să se extindă până la maxima stăpânire şi transformarea propriu zisă a lumii în cenuşă reziduală a teoriei.

Regimurile totalitare au nevoie de literatură, de beletristică, din cauza excesului de concept în care se găsesc plasate. Naraţiunea le oferă gura de aer de care au nevoie pentru a nu fi asfixiate de răsuflarea grea, carbonizată a conceptului ideologic.

Invers, în lumile scăpate de cureaua grea a ideologiei, în lumile libere, ceea ce domină este libertatea. Or, libertatea în cea dintâi manifestare a naturii sale este liberatea de mişcare, este mişcare efectivă. Libertatea este totuna cu mişcarea. Toate dificultăţile de a explica libertatea se datorează faptului că ea nu poate fi supusă în direcţia unui concept, adică a unui lucru fix care să o transforme în altceva decât este. Este atâta mişcare în astfel de regimuri încât mişcarea în plus pe care o aduce cu sine orice naraţiune reperezintă un abuz. Mişcarea adăugată mişcării nu mai înseamnă nimic pentru nimeni. Unui atlet recomandarea de a practica atletismul în timpule liber îi este efectiv o absurditate.

Remediul unei lumi aflate într-o mişcare excesivă este relaxarea, adică odihna în interiorul pereţilor unui concept. De aceea, în regimurile libere, nevoie de filosofie, de teorie, în sens larg, este mai mult decât un simplu deliciu de lectură sau un capriciu al timpului liber. Funcţia filosofiei într-un astfel de regim este de stopare moderată a ritmului cardiac care, altfel riscă, să aducă societatea în stare de gravă hipertensiune.

www.omniscop.ro 

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*