Ispitirea domnului S*

19.01.13 by

Ispitirea domnului S*

Se întâmplase în ultimul an de facultate, cu ceva timp înainte de repartiţia absolvenţilor. Un ofiţer al Ministerului de Interne (cel puţin aşa se recomandase), la vedere secretar de stat în Ministerul Învăţământului (!), încercase să-l convingă să-şi depună actele pentru a trece la un departament special, care se ocupa de investigaţii chimice şi biochimice performante. Peste ani, când şi-a reamintit de întâmplare, a realizat cât de precară era pregătirea celor care lucrau în sistem. Dacă ar fi avut minime cunoştinţe de psihologie sau dacă măcar şi-ar fi făcut conştiincios treaba şi ar fi făcut observaţii corecte – şi erau, după cum aflase mai târziu, destul de mulţi „observatori”, plătiţi cu salarii frumoase pentru asta – ar fi ajuns uşor la concluzia că nu are abilităţi practice, iar preocupările lui viraseră explicit către alte zone, mai puţin sau deloc agreate în politica de formare a omului nou. Se pare că recomandările foarte bune pe care i le dăduseră anumite cadre didactice din facultate, cine mai ştie dacă nu erau şi ofiţeri sub acoperire, ţinuseră loc de orice altă documentare. În cel priveşte pe el, tânăr venit de la ţară, cu rezultate excelente la concursurile din timpul liceului (olimpiadele de matematică, fizică şi chimie, mergând până la obţinerea locului I pe ţară, în doi ani succesivi şi o participare la Olimpiada Internaţională de Chimie), ai cărui părinţi erau ţărani săraci, tatăl lui fiind chiar decorat ca luptător antifascist, în cel de-al doilea război mondial, nu mai era nici un dubiu, ar fi fost omul potrivit. Discret, unii asistenţi, lectori sau chiar profesori, chiar şi secretara şefă a facultăţii îi susuraseră la ureche ce şansă teribilă ar fi pentru el dacă ar lucra la …„cooperativa ochiul şi timpanul”…  Şi cum se poate ajunge într-o asemenea institut de cercetări? întrebase într-o doară pe unul dintre insistenţi. „Aaa, nu vă faceţi griji”, îi scăpase respectivului porumbelul… „Vă căutăm noi, la momentul potrivit. O să găsiţi acolo şi colegi de liceu mai vechi, unii tot olimpici la fel ca şi dv, vă cunosc, v-au recomandat… Şi-apoi, veţi obţine imediat apartament în Bucureşti, buletin, maşină, burse de studii postuniversitare în străinătate şi aşa mai departe.” Cum pe atunci erau obligatorii repartiţiile în producţie, avusese grijă să adauge că va scăpa de stagiul prin cine ştie ce combinat nenorocit de prin ţară – Copşa Mică, Zlatna sau Baia Mare, la vremea respectivă adevărate bombe ecologice.

Nu ştia pe atunci prea multe despre Securitate, informatori, acoperiţi sau nu. Pentru el, viaţa se desfăşura între laboratoarele facultăţii, sălile de lectură ale BCS (Biblioteca Centrală de Stat, cum se numea în acei ani) şi nopţile de studiu, la cămin. Nici nu bănuia că toate revistele şi cărţile solicitate de el la bibliotecă treziseră suspiciuni ale tovarăşilor, contrariaţi probabil că un student la chimie, fost olimpic, şi cotat ca fiind foarte bun, caută şi face conspecte după cărţi despre psihologie, hipnoză, grafologie, artă modernă… Oferta neaşteptată i-a trezit şi amintiri despre un mai vechi coşmar. Descindea dintr-un neam cu rădăcini ce mergeau până hăt departe în vechile familii de boieri din Moldova, aşa că părinţii îi vorbiseră şi despre crimele comise de lucrători în Securitate. În timpul liceului, ca din întâmplare, o întâmplare pe care nu el o regizase, ci tatăl lui, avea să afle şi despre altfel de „fapte de glorie” ale tovarăşilor securişti, veghetori la edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Locuise în Bacău, găzduit într-o familie de  foşti boieri, persecutaţi şi ei de Securitate, cu stagii prin închisori sau la canal, încă în viaţă graţie ajutorului primit din partea cercurilor evreieşti.

Poveştile astea cu securişti şi victime, scufundate în memorie, apăreau mereu, când se afla faţă în faţă cu un ofiţer al Ministerului de Interne, indiferent cât de omenos sau de bun român ar fi fost.  Asistase şi în facultate la polemici aprinse între cadrele didactice şi înţelesese repede, deşi nu-l preocupa prea mult tema, că unii dintre ei, nu toţi, nu vedeau cu ochi prea buni pe cei care lucrau în Securitate. Oamenii păreau împărţiţi în două tabere. Unii cu ei, alţii contra lor. Sau cel puţin asta era imaginea ce i se cuibărise în suflet şi în minte în acei ani. O imagine simplistă, dar la naivitatea lui de atunci i-a folosit şi i-a permis să se apere.  Aşa că la primul contact cu un agent de recrutare  a reacţionat prompt.

Deja căsătoriţi de doi ani, S şi soţia lui locuiau la cămin. Era o după amiază a lunii martie, la aproape o săptămână după cutremurul cel mare din 1977. Şi unul şi altul erau în cameră, pregătindu-şi lucrările de diplomă. O bătaie în uşă le-a atras atenţia. Era chiar codul folosit de ei ca să se recunoască. Uşor mirat, S s-a ridicat şi a deschis.

„Pot să vorbesc cu dv câteva minute? Sunt trimis de la Ministerul Învăţământului”, le spuse noul venit, căutând către ei cu o privire albastră, rece, dar cu o înfăţişare ce dorea să fie cât mai binevoitoare.

„Sigur, poftiţi…”

I-a oferit chiar locul lui, aşezându-se pe o canapea improvizată. În cameră nu aveau decât două scaune, două mese, şi două paturi, din care, întorcând unul pe muchie, improvizaseră o canapea. Câştigaseră astfel un plus de spaţiu şi aranjamentul făcea ca întreaga cameră să pară deosebită de celelalte.

„Ştiţi, eu lucrez la Ministerul Învăţământului, dar în realitate sunt angajat al unui departament de personal din Ministerul de Interne. Vă spun asta confidenţial…”

Bărbatul era slab, înalt, aproape la doi metri, îmbrăcat impecabil, cu o eleganţă a mişcărilor şi cu vorbe precise, măsurate. Amănuntele nu-i scăpaseră tânărului, încă student, pasionat de psihologie şi de studiul comportamentului mai mult decât de chimie. Când a auzit de Interne, s-a făcut ca un arici. „Probabil că această deconspirare i-a servit şi ca un prim test, ca să observe reacţiile noastre”, gândi S. „Asta nu-i a bună…”

Privi însă către soţia lui, numai zâmbet, şi se mai linişti oarecum. Dar nu pentru multă vreme. Dezinvoltura ei era pentru el o surpriză. Nici unul nu era foarte sociabil. Provenind din familii cu fel şi fel de probleme, la el unele, la ea altele, de care erau doar în parte conştienţi, evitaseră situaţiile în care ar fi putut deveni penibili. Ce experienţă poţi avea la 24 de ani?

Nu a realizat că neaşteptatul „oaspete” avea experienţă psihologică şi ştia cum să creeze din mai nimic o atmosferă plăcută. Felul cum amenajaseră ei camera de cămin, făcând-o diferită de toate celelalte, îi oferise prilejul să deschidă o conversaţie cu „doamna”, chipurile ascultând cu interes tot felul de detalii, cărora „domnul”, preocupat de ştiinţă, nu le dăduse niciodată importanţă. De unde să bănuiască el că tocmai acele amănunte, ce pot face viaţa de zi cu zi mai plăcută, o făcuseră pe soţia lui să se simtă bine, importantă… De la frunzele culese de prin parc şi netezite cu fierul de călcat, ascunse sub un tifon umezit, aşa cum calci o bluză dintr-un material pretenţios, confesiunile ajunseseră la întâmplări mai mult sau mai puţin hazlii din timpul practicii făcute, la începutul anului universitar, în toamnă, când studenţi şi asistenţi fuseseră dislocaţi pentru o lună la Murfatlar, la cules de struguri…

„(…) Erau struguri de mai multe categorii”, tocmai explica soţia lui: „cei mai mari şi mai frumoşi – de categoria I – cu boabele fără nici o pată – erau culeşi separat, urmând să fie exportaţi în ţări capitaliste, cei din categoria a II, cu boabele mai mici, erau puşi în alte lădiţe, urmând să fie trimişi în Uniunea Sovietică… Ceilalţi, ciurucurile – categoria a III-a – adunaţi în coşuri de răchită, erau destinate pentru consumul populaţiei din ţară…”

Oaspetele, general-maior cum avea să afle mai târziu, şi-a făcut repede o idee şi a trecut la motivele pentru care venise. Concis, le-a prezentat oferta respectivului „departament special” şi-apoi, lăsându-le timp de gândire, s-a retras politicos, urmând să se reîntâlnească toţi trei peste o săptămână. „Este foarte bine dacă până atunci o să aveţi pregătite şi autobiografiile dv., evident cu toate detaliile.” Îşi anunţase deja şi intenţia să-i invite la un restaurant.

În ziua aceea nici unul dintre ei nu a mai învăţat pentru apropiatul examen. Seara, când au ieşit, ca de obicei, să se plimbe, străbătând de la un capăt la altul, înainte şi înapoi, de mai multe ori, aleile Complexului studenţesc Regie, au întors neaşteptata propunere pe toate părţile.

 1111
Foto: dr. Trestian Găvănescu, A.FIAP (imagine din spectacol)

 

 

Tobă de cărţi de spionaj, pe care le citise şi în liceu şi după aceea, S se obişnuise să asculte pe ceilalţi. Foarte rar punea întrebări, şi aproape niciodată nu vorbea despre el. În ciuda pretenţiilor afişate între prieteni că este pasionat de psihologie, era tufă la acest capitol. Dar el nu ştia că nu ştie. Abia atunci realizase că nu-şi cunoştea nici soţia. S-a repliat însă din mers, disimulându-şi adevăratele opinii faţă de Securitate şi cu atât mai mult cele ştiute de acasă. Ea  deja acceptase oferta generoasă care li se făcuse: salariul urma să fie cel puţin dublu decât al unui angajat civil, ar fi obţinut rapid buletin de Bucureşti, casă şi maşină,  pe care altfel nu le-ar fi avut nici după zece ani de muncă. Şi mai era încă ceva. De o gelozie aproape patologică, trăsătură pe care ofiţerul – secretar de stat (!) – o sesizase de cum a intrat, soţia fusese cucerită şi de ideea insinuată că tovarăşii din Securitate au un deosebit respect pentru familie şi nu-şi lasă colegii, care mai calcă pe de lături, că deh, aşa-s bărbaţii!  nesupravegheaţi. 

„E meritul tău, îi tot repeta ea. Vezi, şi tu credeai că nimeni nu observă ce faci! Eşti apreciat, recunoscut, oamenii ştiu ce poţi. E păcat să nu profiţi  de o asemenea ocazie. Nu fi prost.” „Ai dreptate, i-a zis, şi ca să câştige ceva timp. Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap! Numai că nu prea ştiu cum o să trecem de verificarea dosarelor. Presupun că cei de la Interne nu angajează aşa, pe ochi frumoşi ori pe recomandările date de profesorii din facultate… Au oameni de teren, îi pun să verifice, vor scoate la suprafaţă şi lucruri pe care nici noi nu le ştim…”

Când spunea asta se gândea nu la ceea ce scrisese el în autobiografie şi la „ţăranii săraci” din care proveneau şi el şi soţia lui, ci la poveştile de groază auzite acasă, la tatăl său care fusese arestat, îşi aminti despre colectivizarea forţată şi despre bunurile – vie, pădure, teren arabil, livadă, oi şi cai, căruţă şi sanie, cazan de rachiu…  – luate cu japca de la chiaburi şi boieri pentru a deveni bunuri ale sărăntocilor din sat, de multe ori leneşi, care niciodată nu fuseseră în stare să se chivernisească. Când a auzit însă despre o iminentă verificare a biografiei, nevastă-sa a pălit.

„Cred că mi-am făcut iluzii, degeaba”, îi zice cu jumătate de glas. „Va trebui să-ţi spun ceva ce nu ştii încă, nici eu nu ştiu alte amănunte. Tatăl meu a fost ofiţer în garda regală, chiar în anturajul Regelui. E prima informaţie pe care o vor afla… Sper să ne lase măcar în pace, să nu ne facă necazuri cu facultatea sau la repartiţie…”

În noaptea care a urmat, S n-a mai închis un ochi. Şi dimineaţa, sub un pretext oarecare, a plecat de la curs. S-a dus, glonţ, la Catedra de Chimie Fizică. Acolo lucra şi coordonatorul lucrării lui de licenţă, conferenţiar. Nu-l cunoştea de multă vreme, dar se împrieteniseră repede. Se dovedise a fi un om corect, pe care te puteai bizui la nevoie. Altceva însă l-a determinat pe S să-l caute atunci: atât cât îl cunoştea el, părea să fie împotriva Securităţii. Nu făcea asta ostentativ, însă de câte ori urma să vorbească cu un profesor sau cu un conferenţiar sau un asistent, şi la fiecare catedră era mai mulţi ce puteau să rezolve aceeaşi chestiune, îndrumătorul lui îl sfătuia să meargă la cel ce nu era bănuit sau ştiut a fi şi informator sau ofiţer sub acoperire. Nu-i spunea asta, evident. Găsea însă un motiv ca să-l trimită la …celălalt! „Caută-l pe Popescu, şi-a dat lucrarea de doctorat exact pe tema asta şi nu o fi uitat chiar tot ce a citit sau a lucrat!” „(…) Eu aş întreba despre asta pe doamna B. Este distinsă, vine dintr-o familie veche, boierească, soţul ei este evreu şi au multe relaţii în afară, se va bucura că i se cere părerea…”  În acelaşi cabinet cu doamna B, se afla însă şi doamna M, al cărei soţ era colonel în Ministerul de Interne. Şi tot aşa…

Ajunge la catedră, îl găseşte, îi spune despre ce este vorba, omul îl ascultă liniştit, fără să-l întrerupă. „Mda”, zice el, oarecum rece, la sfârşit. „Mă aşteptam la asta…”  Apoi, fără nici o altă vorbă, pregăteşte ibricul de cafea, ritual obişnuit la toate întâlnirile lor. Cu grijă, fără să verse nici o picătură, toarnă cafea în cana lui,  îşi umple şi el o cană pe care colegii îi făcuseră o caricatură, cană aflată mereu la îndemână, discută despre lucrarea lui de diplomă şi despre stadiul în care se găsea cu măsurătorile practice. Tema lucrării era parte a unui proiect de cercetare desfăşurat în catedră: verificau proprietăţile magnetice ale unor pulberi folosite în defectoscopie pentru a determina fisurile ascunse din pereţii unor cazane ce urmau să lucreze sub presiune. Aduce două tuburi – mostră pentru laborator – unul cu defecte, altul bun, pregăteşte una dintre pulberi amestecând-o cu un ulei mineral. Pe suprafaţa tubului bun, uleiul adera într-un strat uniform, pe celălalt lăsa la vedere forme geometrice, ce sugerau imperfecţiunile ascunse.

„Eu mă bucur că tu ai avut încredere în mine şi mi-ai spus toate lucrurile astea. Vezi, sunt instituţii secrete; ca şi golurile din acest tub defect, ele nu se văd. Când însă există o anumită polarizare, cum e cazul acestei pulberi magnetice, ea se va orienta, arătând sugerând şi ce se află în masa metalului, acolo unde privirile noastre ori senzorii instrumentelor de măsură nu au cum să pătrundă. Doamna, soţia ta ce zice?!”

„Îi surâde ideea. Repartiţie în Bucureşti, în condiţiile în care vom fi obligaţi să mergem cine ştie pe unde, la Baia Mare sau la Zlatna, apartament, maşină, salariu pe care nici nu l-am visat vreodată, a recitat el… Acum ne descurcăm cu bursa Gh. Gheorghiu Dej, primită de mine, dar când vom termina ce facem?!”

„Mda”, cugetă el, şi soarbe apoi încet ultima picătură de cafea. Ia amândouă ceştile, şi a lui S şi pe cea proprie şi merge să le spele. Se întoarce, le pune cu gura în jos pe o poliţă, alături de tratatele profesorului Murgulescu, şi, ca şi cum atunci i-ar fi venit ideea, îi zice cu un glas parcă uşor schimbat. „Eu te sfătuiesc să accepţi. Vă rezolvaţi dintr-o singură mutare toate problemele. Nu te apuca să-l suni chiar acum pe dl general, cred că l-am mai văzut şi prin facultate. Venea mai de mult pe la dl academician Murgulescu, şeful catedrei. Ştii?! Asta îmi aminteşte de un banc de pe vremuri. Ce gândeşte găina când o aleargă cocoşul prin ogradă? Dacă fug, s-ar putea să nu mă prindă, dacă stau crede că-s curvă. Aşa că mai bine mă-mpiedic!… Sună-l peste vreo cinci zile, nici prea repede nici prea târziu. Îi spui că te-ai consultat şi cu nevasta, şi cu părinţii, povestea asta dă bine, şi că eşti de acord. Pe urmă, mai vedem. Profesorul, şi arată cu mâna către tratatul acela voluminos, ca şi cum ar fi locuit în acel volum – opera vieţii lui – s-a pus de-a curmezişul. Şi …i-au desfiinţat Institutul de Chimie fizică. Nimic mai simplu. Au determinat-o pe Tovarăşa să i-a o decizie, au trimis armata, şi gata: în jumătate de zi n-a mai rămas nimic în toată clădirea. I-au aruncat pe capul celor de la ICECHIM. La ce i-a folosit că s-a pus de-a latul?! Şi era Murgulescu, era cunoscut şi recunoscut în toată lumea! Nu te poţi pune cu ei. Au Puterea!”

I-a întins apoi mâna, cu un aer ce dorea să  fie încurajator. „Eu am plecat, i-a zis. Mi-a dat nevastă-mea poruncă să bat covoarele. Dacă vrei să mai lucrezi, când pleci, laşi cheia la locul ştiut.” Apoi, zâmbindu-i misterios şi parcă mulţumit de conversaţie, a ieşit din laborator.

*

Trecuseră încă vreo patru zile de la discuţia cu maestrul lui şi, într-o seară, îşi aminteşte mereu cu o bucurie tainică  de acel moment, tovarăşul secretar de stat a bătut în uşa camerei lor de la cămin.

Facultatea de Chimie a Universităţii Bucureşti şi mai ales Chimia fizică şi Institutul de Chimie Fizică (apucase să-l vadă, lucrase acolo ca student) nu mai erau. A fost de ajuns o intervenţie a Tovarăşei – cabinetul II – ce dorea să se răzbune pe profesorul Murgulescu pentru că refuzase să-i acorde titlul de doctor în ştiinţe. O poruncă, un subaltern docil şi Facultatea de Chimie fusese mutată, administrativ, din Universitate la Institutul Politehnic. De unde să ştie S ce fel de jocuri se făceau în culise. Pe tabla uriaşă de şah a „politicii de cadre”, ei, studenţii, străluciţi sau mai puţin străluciţi, erau simpli pioni sau piese de sacrificiu.

Cum l-a văzut pe tovarăşul secretar de stat, după ce intrase în cameră, a înţeles că se întâmplase ceva. „Doream să vă sun…”, zice el, repede, ca nu cumva tovarăşul general – între timp aflase şi ce grad are – să creadă cine ştie ce. Şi a continuat, fără să-i lase timp să scoată o vorbă: „ noi… ne-am consultat, suntem amândoi de acord, acceptăm propunerea făcută de dv… Este o…”

N-a apucat însă să-şi termine discursul. Celălalt i-a tăiat fraza. 

„Da, pentru asta am venit. Undeva, acolo, sus, oamenii au alte intenţii cu dv. Sunteţi născut pentru cercetare la nivel înalt, undeva în Vest şi nu pentru un laborator aplicativ cum este cel despre care vă vorbisem. Nouă ne lasă …ciurucurile!”

„?!…”

„Sunteţi încă tânăr, nu cunoaşteţi ce se petrece. E ca atunci când aţi fost la Murfatlar, în practică, la cules de struguri… Cei de calitatea I şi fără pată merg în ţările capitaliste!”

Vizitatorul continuă, oarecum afectat de eşecul propriului demers.

„(…) Urmaţi-vă calea. Oricum, vom fi şi noi pe aproape… Vă rog însă, să reţineţi şi a apăsat pe silabe: re-ţi-neţi! că atât această întâlnire cât şi cealaltă, de săptămâna trecută, n-au avut loc niciodată…”

 2222

 Peste alte două zile, când a ajuns iarăşi la prietenul şi coordonatorul lucrării de licenţă, domnul V nu l-a lăsat nici măcar să-i spun bună ziua.

„Tocmai îmi pregăteam o cafea, îi zice el abrupt, o să pun acum pentru două. Îi face semn ca să tacă, se uită pe coridor să se asigure că nu vine nimeni, apoi se întoarce şi smulge telefonul din priză, îl ia sub braţ şi traversează coridorul, aruncându-l acolo într-un dulap cu aparate vechi, ce aşteptau să fie casate. Se întoarce, închide după el uşa laboratorului, şi-i spune zâmbind: „Femeia de serviciu a şters praful şi a dat telefonul jos de pe măsuţă şi s-a stricat. Va trebui să scriu un referat, să cerem altul… Ce pot să fac? Dacă îi spun d-lui profesor ce a făcut, o dă afară. Şi are vreo patru copii acasă. Trebuie să câştige şi ea un ban… Dar, tu ai venit pentru lucrarea de diplomă şi eu îţi spun nimicuri. O să stăm la o cafea, să povestim. Cu o condiţie însă: nu vorbim despre «întâlniri care n-au avut niciodată loc».”

„Bine, zice el, cu umor, puneţi atunci pentru trei cafele. Cred că o să vă cer una dublă. Încerc  să mă trezesc…”

„După cum te văd eu de bine dispus, cred că deja te-ai trezit…”

După ce a turnat cafeaua în aceleaşi căni, folosite curent, a adăugat, cu oarecare amărăciune ascunsă, mai mult ca pentru sine: „Cu tovarăşul te-ai descurcat, aşa de vreun şapte sau opt, cu nevastă-ta te-ai descurcat de nota zece, dar nu prea ştiu cum o să te descurci cu tine însuţi!”

 3333

Trei trepte

 

Un poştaş pensionar, fost agent al Siguranţei Statului pe vremuri, îmi povestise un episod pe care-l reţinuse din propria lui activitate. După ce trecu­se furtuna schimbării de regim şi scăpase de prigoana comuniştilor, omul a lucrat o vreme la Poşta din Braşov. Probabil cu misiune, dar nu asta are im­portanţă. Chiar în spatele gării din Braşov, după ce traversai strada, era „plan­tat” pe trotuar un chioşc de ziare. Oamenii treceau dimineaţa pe lângă el sau coborau din autobuz – era, chiar acolo, şi o staţie – şi, dornici să afle no­utăţile, cele care se puteau afla atunci din presă, mergeau să-şi cumpere zi­arul. Acel punct de vânzare avea un vad bun. Cineva, mai de sus, s-a gândit şi la femeia care vinde acolo, şi care, iarna mai ales, tremura de frig. Aşa că a cerut aprobare ca în locul gheretei, pe acelaşi amplasament, să facă o con­strucţie ceva mai mare, unde să încapă şi o sursă de căldură.

S-a dat poruncă, de la partid, cum se făcea atunci, şi câţiva muncitori de la „Tractorul” au ridicat chioşcul modern în mai puţin de o săptămână. Fă­cu­seră fundaţie de beton, izolată, pe ea fiind amenajată o cămăruţă elegantă, un­de, pe vreme bună, puteau fi expuse ziarele. Au terminat, au împodobit chioş­cul şi l-au zugrăvit, apoi s-au dat câţiva paşi înapoi, să-şi admire opera. „E strong!” a zis şeful de echipă, încântat. „Ne pupă tov prim când l-o vedea. Hai­deţi la o bere! Fac cinste!” Din autobuz tocmai coborâseră o droaie de pa­sa­geri care, dând cu ochii de bijuteria aceea de chioşc rămăseseră muţi de în­cântare. De pe trotuar urcai trei trepte de ciment şi ajungeai în faţa căsuţei din poveşti, puteai să admiri ziarele expuse la vedere, pe un geam rabatabil, iar apoi cumpărai ce-ţi dorea inima: Scânteia, Scânteia tineretului, Agricultu­ra socialistă, Munca de partid, Uniunea Sovietică, Urzica, Arici-Pogonici, Drum nou, Luminiţa…

Surpriza a venit abia după o lună de zile. Deşi era într-un loc cu vad, de­şi vânzătoarea rămăsese aceeaşi ca mai înainte, iar cumpărătorii nu se schim­baseră şi nici nu plecaseră în Spania la cules de căpşuni, chioşcul nu co­mercializase nici măcar a douăzecea parte din ziarele vândute cu o lună în ur­mă. Poştaşul nostru a primit poruncă să vadă ce se petrece. A fost scos pen­tru o lună de zile de la program şi s-a apucat să cerceteze fenomenul, urmă­rind şi celelalte puncte de vânzare, mici gherete puse direct pe trotuar. În ce­le din urmă a dezlegat şi misterul: cauza scăderii drastice a vânzărilor erau… treptele! Ca şi înainte vreme, trecătorii ajungeau în dreptul chioşcului, se uitau, de departe, către ziare, introduceau mâna în buzunar ca să-şi pi­păie „mărunţişul”, gândindu-se în sinea lor dacă le mai rămânea şi „de-o beri­că”, şi, dacă găseau acolo suficienţi zornăitori, dădeau să urce către chioşc. Cei mai mulţi nu făceau însă decât o jumătate de pas şi-apoi, după o ezitare, mer­geau mai departe. „Mai bine două berici!” Omul nostru şi-a făcut chiar şi o statistică: doar unul din 30 de trecători urca totuşi scările ca să cumpere un ziar!

Era în 1993, când fostul agent al Siguranţei, fost poştaş, îmi relatase întâmplarea. Pensionar acum, se retrăsese în satul natal de pe malul Dunării, la Ostroveni, aproape de pădurea Zăvalului. Am mers la el în legătură cu escro­cheriile din asociaţiile agricole nou înfiinţate. Era vară, o caniculă înăbuşi­toare. De la Caracal până la Gârcov, călătorisem cu un autobuz prăfuit, plin ochi cu olteni ce aduseseră la piaţă praz şi morcovi, pătrunjel sau castraveţi. Nu ştiam cum să caut mai repede un loc cu umbră să mă răcoresc. Acasă la el, în curte, fostul poştaş avea o pompă cu apă; după ce m-am spălat şi mi-am revenit cât de cât, omul m-a invitat în pivniţă, lângă un butoi pântecos ca un popă, plin ochi cu ţuică.

– Luaţi, o să vă răcorească… Când nu mai suport soarele, mă trag aici, la umbră de dud – căci din lemn de dud era făcut şi butoiul – şi mă simt alt om.

Şi eu mă simţeam alt om de cum pusesem piciorul în pivniţă… Trecerea de la căldura din curte către răcoarea dumnezeiască de lângă butoi se făcea fi­resc, fără nici un obstacol.

– Ce loc curios, observ eu. Intri în pivniţă, dar nu trebuie să cobori nici o treaptă…

– Să ştiţi, m-am gândit şi la asta; dar tot eu am luat seama şi am zis că nu-i bine. Dacă mă înveselesc prea tare pot aluneca. De ce să risc?! Şi-apoi să vă spun ceva, apropo de asta. Am lucrat o vreme la Poşta din Braşov…

***

Au trecut anii. Prins între incursiunile mele prin ţară şi activităţile redacţionale, ui­tasem cu totul şi de ţuica poştaşului din Gârcov şi de chioşcul de ziare din Bra­şov. Mă aflam într-o delegaţie la Brăila, îmi terminasem documentarea – tocmai găsisem amănunte despre celebrul Crăcănatu, urmaşul lui Terente, un personaj bine cunoscut prin toate penitenciarele din zo­nă, – şi, pe o zi călduroasă de august, căutam un restaurant unde să mă pot răcori cu o bere rece.

Nu mai ştiu pe ce stradă eram, însă după ce am trecut de câteva cârciumi, mi-am amintit instantaneu de pivniţa aceea ţărănească dintr-o aşezare de pe malul Dunării. Care să fie legătura? M-am întors, reluând traseul, de mai multe ori, ca şi cum aş fi mers „cu încetinitorul”. Am trecut, de această dată ceva mai atent, pe lângă acele cârciumioare modeste. Toate, absolut toate, aveau intrări fără nici o treaptă. De pe trotuar treceai direct pe terasă, fără să urci şi fără să cobori… Aproape că puteai să simţi şi din stradă răcoarea împrăştiată de berea din halbe… Brăila, port la Dunăre şi centru comercial cu tradiţii, păstrase ceva din tai­nele comercianţilor de altădată. Oraşul avea poezia lui, iar oamenii învăţase­ră să trăiască în armonie cu ea.

_____________________________

* Textul face parte din volumul Iftimie Nesfântu: Poveştile mele, în pregătire pentru tipar; coperta şi ilustraţiile aparţin artistului-fotograf dr. Trestian Găvănescu, A.FIAP.

4444

 www.omniscop.ro

 

1 Comment

  1. Cornelia Stancu

    Ispitirea a existat pentru generatia noastra. E adevarat se cautau cei buni la scoala, cei care promiteau ceva professional. Cei ce selectau aveau totusi pregatire psihologica desi nu existau facultati de psihologie si nici de sociologie. Se desfintasera. Grea decizia pentru cel curtat. Unii au acceptat, au urcat, au avut sanse de formare si turism, au uitat angajamentul facut si poate se descurca bine si cu propria constiinta. Altii nu. Au facut diverse alte lucruri, am reusit mai greu in domenii conexe. E important si spiritul de toleranta .Mai putin toleranti sunt cei solidarizati cu strabunii, cu miturile nationale. Tinerii de astazi nu pot intelege timpurile acelea..
    Trei trepte si un chiosc de ziare. Nu cred ca vanzarea a scazut numai datorita treptelor ci si faptului ca modul luxos de a expune ziarele nu a mai corespuns conditiei cumparatorilor. Ei voiau chioscul de tabla cu jurnale inghesuite pe taraba, udate de stropi de ploaie, unde francul mototolit din buzunar era la fel de valabil pentru un jurnal ca si doi franci pentru halba de bere.
    Si daca ma gandesc la carciuma cea de langa Corabia sau carciumile din Braila sunt la fel , La sfarsitul sec al XIX lea si inceputul secolului XX, Corabia era al doilea port dupa Braila in exportul de cereale . Casele sunt cu prispa , carciumile sunt asezate strategic in calea trecatorilor, fara trepte, cu o tejghea ingusta, cu scaune multe , care invita la socializare . In zonele de campie cu soare arid si vanturi uscate, carciumile sunt asezate in asteptarea vantului, ploii, Dunarii sa le spulbere grijile.

Leave a Comment

*