ION PACHIA-TATOMIRESCU LA A 70-A OCOLIRE A SOARELUI :

08.05.17 by

ION PACHIA-TATOMIRESCU  LA A 70-A OCOLIRE A SOARELUI :

Ars poetica-mi graţios viscolită

În viaţa-mi de poet dac-pandur de la piramida extraplată,
creat-am şi nenumărate universuri, nişte soiuri de roiuri
fotonice, de minuscule big-bang-uri, accesibile pe rouă,
în dimineaţa receptorilor cu neştirbită aură, cu neuroni
de platină, incontestabili, aşadar, mărunte big-bang-uri,
care să-ncapă-n cutia de sus doar printr-o pupilă
ca a pisicii birmaneze, doar printr-o fantă de ens-cuvânt,
nu de non-ens ce gândeşte în creaţa antimaterie,
prin paradoxistul necuvânt, aşadar, vitale big-bang-uri
care să locuiască – nu flotant, ci stabil – şi într-un atriu
înrăzărit în toate sărbătorile Zalmoxianismului preluate
de Creştinism, de la al treilea cântat de zori al cocoşilor
şi până la prânzul calm, şi până dincolo de sferele
des-clipitoare de-amurg…
Nu-mi fu greu s-anin big-bang-uri nici în centrul
fiecărui glob auriu din bradul de Crăciun, de-Anul Nou,
nu-mi fu inutil nici să le dau drumul după boabele
de rouă, rostogolite – cu sfinte curcubeie în ele cu tot –
pe nervur-valea fiecărui fir de gazon autosalvat pe roze
stadioane, nu-mi fu imposibil nici a le recristaliza
în fulgii de nea, adică în ars poetica-mi graţios viscolită,
tot de iarna verde a Daciei, la 24 Ianuarie
Anno Domini 2017…


Eminescului din Lyra

Atâţia poeţi ai vinului din turmele florii de soc
aruncă alice-scântei în moarte,
nu din elementul lemn, ci din foc,
încât coboară-n rădăcina arbustului – de parcă strigă –
capul de mort asemenea celui de la urâtul fluture Strigă :
da, e minunatul Sambucus nigra, bun de făcut fluier
de scos teluric-celestul sunet dumnezeiesc, şi nu şuier…!

Îngăduie-mi, Doamne, ca de-aici,
dintre gordianele tale gheme de-arnici,
de pe cumpăna-mi cu poloboc,
de unde s-alege puf de fotoni pentru gâscosul boboc,
să nu-ntreb de ce numai unul avu cogaionic noroc
de-a se eterniza cu fluier din lemn coriambic de soc…!

Crunt-normală, soarta poetului…

Ce cruntă fu soarta Poetului în iarna
unui preistoric violet.
Ce cruntă fu soarta Poetului în primăvara
unui neolitic indigo.
Ce cruntă fu soarta Poetului în vara
piramidei cu ochi albastru.
Ce cruntă fu soarta Poetului în toamna
unui minoic labirint verde.
Ce cruntă fu soarta Poetului în şindrila
zborului de pe zidul galben.
Ce cruntă fu soarta Poetului
în prelung-pacificul ocean oranj.
Ce cruntă fu soarta Poetului
într-al ideogramelor taifun roşu.

Şi-astăzi, atât de normală-i soarta poetului
sub curcubeul perfect arcuit peste livezi de meri aliniaţi,
pe care stau încolăciţi şerpii tuturor seminţiilor,
ademenindu-te cu fructu-n piele-mpurpurată
şi-mprumutată de la iubitele noastre coaste,
cele de toate raiurile…!

N-am auzit, n-am văzut că soarta umblă pe catalige…

„Ce cauţi tu, în poartă, la soartă…?!?“

„Evantaiul cap-gâtului de cobră, ce se-nfoaie
numai când soarta mi-o conectează pe-atac,
ori când o taie – pe-asfaltul fierbinte –
limuzina răcoros-parfumată a doamnei Şahnur…!“

„Ce cauţi tu, Zorio, în poartă, la soartă,
de dai în clanţa-i de plexiglas ca musca-n geam…?!?“

„Mă duc să-ţi iau copilul-metaforă de-ntâi iunie,
decorticat din paradox, cel ursit bine,
trăitor mai mult decât cioara,
pruncul-metaforă cu măsea de inoxidabil oţel,
constructorul de oraşe cosmice, galacticul călător –
doar ştiai că-i parte cu infinire-n margini,
din sacrul întreg, din întreg-Dumnezeul nostru
de toate eternităţile,
cum scris-a Soarta-n Cogaion…!“

Nu „fire de iarbă“, ci fire de wolfram…

Metafora mea clasică a ieşit la pensie
încă din luna mierlei şi a negrelor cireşe amare,
metafora mea supraetajată, paradoxist-holopoemică,
de-acum, e foarte activă: toată vara s-a copt
pe albul ţărm al Mării Getice, pe mozaicul bimilenar
al valahului împărat-soare, între cele cinci elemente,
încât astăzi e o fecioară superbă, cu un bronz
de douăzeci şi patru de carate – şi pe deasupra,
ceva –, un bronz pe care nu vor sta niciodată ciorile –
ca pe statuia lui Lenin, dintr-o bucuroasă capitală
stâng-dunăreană a Daciei, ca în acea zi de-april’ 1989,
când un corb aşezatu-i-s-a pe frontalul statuar,
rămânând acolo de neclintit, chiar şi când s-a aruncat
cu criblură asupră-i, poate, şi din dorinţa-i
secular-satinată, de-a fi televizat şi pe-un canal
internaţional dat –, da, un bronz aburos,
pe-a cărui răcoroasă epidermă iute pot clocoti
arterele-i purpurii şi vineţiu-săratele-i vene,
până la transformarea în cibernetic ecran fluorescent,
cu înceţoşare dinspre brumă,
ca să scriu eu, acum, cu degetul, pe el,
acest text nemuritor şi celest-sticlos, ce-ntinde
firele de wolfram între neuronii destinului
distinsei mele receptoare,
distinsului meu receptor de răpciune…

Despre paradoxul hiatului dintre mierlă şi cântec…

Astă-vară, destinul a despărţit mierla de cântec –
pentru că, în marginea-i dinspre toamnă,-n răpciune,
destinul desparte chiar şi culorile curcubeului,
aruncându-le la-ntâmplare pe dealuri
şi pe toate reliefurile spiritului;
pentru că şi destinul de iarnă
desparte ursul polar de soţia pinguinului;
pentru că şi destinul de primăvară
se primeneşte-n cele cinci elemente-ale priveliştii…

Duduie de parcă ar fi dinozaur înaripat…

Peştera mea paralelipipedică, de beton armat,
de-o vreme,-i asediată de furi ordinari, de ciumaţi –
m-aş bucura mult, de-aş putea să aştern – pe sudicul
perete – Încântecul descântecelor rupestre,
fără să-mi fie plagiat vreun rând: părţile lui râvnite,
necesare, să-i fie puse-ntre semnele citării, după tradiţia
evmezică – v-asigur că şi-n paleolitic erau folosite
frecvent ghilimele de rigoare, de către-nvăţaţii peşteraşi,
dar nu erau vizibile decât mult-armonicelor
peşteriţe focoase…

M-aş bucura mult, de-aş putea picta, chiar şi ca autorii
capodoperelor rupestre-n domeniu, ce nu semnau peretele
vreunei Coliboaie de eurocentru, sau al vreunei Altamire
de margine, surprinzând într-un tablou dumnezeiesc,
Bizonii în dans – poate, pentru că animalele pictate
şi-ar fi putut răzbuna sângele vărsat al strămoşilor
mereu prezenţi în spaţiile imediate, chiar i-ar fi putut
nimici pe autori, pentru ştirbire de aură…

La toate astea meditez în peştera mea de beton armat,
lambrisată cu esenţe lemnoase de brad, de cireş, de dăcin,
de nuc, dar şi cu nelipsita marmură, cu indispensabila
gresie – habitat unde-mi arde adevăratul gaz metan
al Patriei: da, minicentrala termică duduie de parcă ar fi
dinozaur înaripat în Câmpia Panonică de Dacia,
pentru o-nrăzărită aterizare între amazoane,-n Masageţia!

Despre un posibil poem-uragan…

De vrei să scrii un poem frumos trebuie să ai un suflet
sublim, de vrei să caligrafiezi un poem urât, trebuie
să ai suflet grotesc, de vrei să încrustezi în granit
poemul-uragan, trebuie să ai suflet-laser,
proaspăt-eliberat dintre rifturi, dintre plăcile tectonice –
imense corăbii cu soarta-n ghearele oceanului de lavă,
de foc, ameninţând cele nouă ceruri…

Eugrafie…

Îmi pâlpâie-n faţă
livada-nflorită a merilor pentru cidru şi verb.
Eul mi se-aşterne-n zăpada petalelor de pagină,
primenind ş-acest cosmos matinal, chiar dacă-i vorba
de-o simplă meserie, eugrafia, neapreciată
de vreun deputat de beton, nici de vreun senator
de carton asfaltat…

Din toamnă, în primăvară…

– Ce faci, Dacie,-ntre negi,
ce faci, Dochio,-n Bucegi…?!?
– Cerul îţi plivesc de negi:
să-ţi rămână numai stele
dintre cele logostele…!

– Ce caţi, Dacie, în seară,
din toamnă, în primăvară…?!?
– M-au închis strămoşii-afară:
să-ntorn jaru-n constelaţii –
dup-ale lor ecuaţii…!

– De ce-i Dochiana,-n şură,
ea, fecioară cu măsură,
ce-aprinde bumbii-n răsură…?!?
– Cată alb de mărţişor :
să te-nzăpezească-n dor;
roşu fulger de ungher
să nu stea vr-un făt stingher;
la păuni, în cer de pene,
ochi-perechi s-aprindă gene;
Feţi-Frumoşi – la Cosânzene –
să stea,-n ceruri totdeauna,
cum stau Soarele şi Luna :
tot anul s-aibă cununa…!

Sufletele eroilor valahi…

Ştiu
că Măiastra lui Brâncuşi
de pe ultimul trunchi de piramidă
al Coloanei Credinţei fără Sfârşit
de pe malul Jiului –
râul Dumnezeului
din Cogaion –
are misiunea să ducă
în raiul Zalmoxianismului,
adică al Tinereţii fără Bătrâneţe
şi Vieţii fără Moarte,
sufletele eroilor valahi
din primul război mondial…

Ştiu
că Măiastra a zburat
şi nu se va mai reîntoarce
în vârful sacrei columne
până nu veţi reuni Dacia
strămoşeacă
şi multimilenară,
ca-n vremea lui Burebista,
ori ca-n vremea lui Regalian –
strănepotul neasemuitului
rege-erou, Decebal…

Cu neuronii din aur de Dacia…

Trei suliţe mă susţin azi sub scut,
în templul rotund al nemuritorilor mei strămoşi;
trei aforisme îmi dansează astăzi pe scut,
croindu-mi spirala-cale teluric-celestă
de ambasador pelasgo-dac, la unicul Dumnezeu,
(în faţa căruia nemuritorii mei ajuns-au cei dintâi):
cu obrajii-mpurpuraţi iviţi din spuma laptelui, cu mustaţă
în forma spicului de grâu la solstiţiul de cireşar,
cu ochii de culoarea murelor coapte-n rugii bucuriei
din cea de-a zecea zi de după secerat, cu neuronii
din aur de Dacia, plămădiţi profund,
chiar în Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeal…

Acei nori ce-n Sarmisegetuse-s unt…

Fecundatorul Dac din pat de stea regală sunt
şi zorii,-n vals fotonic, mi se întrec pe creste,
odată cu cristalele din plai, cu doine-agreste,
odată cu-acei nori ce-n Sarmisegetuse-s unt…

Aurul din orele Daciei…

Nu-mi irosesc argintul din zile, Împărat al Romei,
numărând scorpionii din deşerturile tale
cu impresionantă bogăţie de veninoase…!

Ţi-aş inventaria oazele oaselor,
scorpioane-mpărat,
dar ele-ţi strălucesc prin absenţă:
dedesubt de dune, fără vreo răcoroasă
galerie fosforescentă,-ai păstrat
doar oceanul de ţiţei
şi ciclonu-i păcuros…!

Nu-mi irosesc aurul din ore,
sau inelele de ceramică
din trunchiul meu de ianuarie,
nu-mi irosesc platina din decenii,
numărându-ţi scorpionii-mpăraţi-crispaţi
de pe pietrele-sâni ale secatelor albii de râuri,
ori dintre măturicile mov-amare
ale prundişurilor, păscute câteodată
de fugos-fumegoasele capre
mereu-rătăcitoare-ntre şoimii mei pestriţi…

Mi-am irosit vulturii tainei mari…

Fără vreo reţinere, v-am spus marea taină
a unicei religii din Cogaion,
chiar pe culmea-curcubeu:
„…sunteţi părţi (bune, ori rele), din Dumnezeu
şi n-aveţi ce căuta cu mintea în afara Lui,
în afara sacrului Întreg cosmic…!
Singura voastră grijă este
să vă păstraţi – ca parte – puritatea, adevărul,
sănătatea, dreptatea, vitejia cinstită,
că dacă partea-i curată, sănătoasă, mereu-biruitoare,
şi întregului – numit Dumnezeu – îi merge bine…!“

Dar, de când mi-aţi nuntit oul cu iepurele,
chiar de la o interstelară poştă se vede
că nu mi-aţi respectat sacra rostire,
făcându-mă
să-mi irosesc condorii tainei mari
şi să mai încântecesc o dată:
…microcosmos, macrocosmos,
taina lumii este-n Logos…!

Pirul şi lespedea episcopului Niceta Remesianu…

Printre valahele brânduşe-ale Zalmoxianismului,
cu petalele buzelor ca borangicul, nişte episcopi –
din spaţiul antic-măreţei Dacii – propovăduiesc toate
cărţile creştinate, spre a se naşte eliadescul concept
de Creştinism Cosmic…

În schimb, numai irepresibilul pir crescut între trandafirii
de pe mormântul sfântului valah, Niceta Remesianu,
împinge lespedea – pe care i s-a incizat textul caligrafic
al celebrului său imn, Laudă, Ţie, Doamne… –
în clar-clocotitoarele ape-ale Dunării…

Strămoşi, treziţi-vă…!

Se-nclină iar, puţin câte puţin, astfel se şi ridică
placa tectonică,
pe care-i a noastră Mare Pelasgo-Getică,
ori Marea Neagră,
după cum, în ultima vreme istorică,
îi spun geografii evmezici şi moderni,
poate, pentru că,-n momentele-i de furie,
capătă culoarea din cerul gurii întâlnit la câinii feroce,
ori la hienele ce-o înconjoară,
ce-i pândesc plajele de aur…

De la cataclismul atlantidic,
de când s-a rupt în două istmul Bosforului,
a mea Mare Pelasgo-Getică dă-n clocot,
a noastră Neagră Mare fierbe,
roade-adânc malurile-i la rădăcini
şi surpă, îndeosebi, malurile sfintei mele Dacii,
distruge plajele României mele de Dobrogea,
încât unii savanţi chiar încep să vorbească
despre o acută parodontoză euxină
(mai mult ca sigur, de mâine, imediat,
după lectura atentă a acestui poem paradoxist)…!

Totuşi, eu, cunoscătorul profundei istorii,
de trei mii trei sute treizeci şi trei de metri,
a mării mele strămoşeşti, Black Sea,
nu de două mii două sute unsprezece metri

cât se relevă, incontestabil, azi,
da, eu ştiu că iar se ridică placa tectonică,
pe care-i a noastră Mare Pelasgo-Getică,
revărsându-i apa albastră din ligheanu-i imens
cât cerul şi revenindu-se la vechea ei întindere,
făcând să fie submerse din nou matca şi bărăganele
Dunării de Jos, până-n amonte de confluenţa Jiului
cu sacrul fluviu al strămoşilor mei cu ştiinţa
de a se face nemuritori…!

Realitatea asta prezent-viitoare, domnilor academicieni,
mi-a prilejuit solemn mai josul semnal de alarmă
ca pentru un veridic al doisprezecelea ceas:
Strămoşii mei – nemuritori prin Zalmoxianism
şi muritori prin Creştinism –, treziţi-vă,
să nu rămâneţi submerşi câteva milenii
şi cu o nereunită Dacie ca între anticele-i hotare,
chiar dacă nu mai auziţi imnul României
în fiecare dimineaţă şi-n miez de beznă, de genune…!

Din edenica mea Dacie, cea mereu prădată…

Dumnezeu a trudit şi sâmbăta
întru nemurire şi veşnică pomenire.
Dincoace de Geneză, toate se derulează
după neclintit-cibercosmicul program…
După cum bine se ştie,
nu la multă vreme după Geneză,
Atoatecreatorul a ieşit la pensie –
dar, până-n prezent, n-am auzit
că vreun guvern din microcosmos,
ori din macrocosmosul nostru cotidian,
ar fi tăiat din pensia lui Dumnezeu,
sau a vreunei fiinţe truditoare,
după chipul şi asemănarea Domnului,
în afară de odiosul guvern Boc–Băsescu,
din edenica mea Dacie, cea mereu prădată,
cea mereu jupuită de toţi
şi de toate imperiile,
dincoace de truda de sâmbătă…

Fără „magna cum laude“: şi să fim realişti…!

Steagul meu pelasgo-dac, tricolor-şuierător-cap-de-lup,
tricolor-înspiralat-fâlfâitor-trup-de-balaur galactic,
pe la mijloc, în aprins tricolor-busuioc al iubirii Daciei,
rămâne
cogaionic-nemuritor, înrourându-vă, poate şi vouă,
genele, zâne-ale istoriilor tot mai vitrege,
tot mai vitregitoare, ce n-aveţi decât să vă dilataţi
sufletul, pe cât îl mai aveţi, pupilele siameze,
sub talpa caldă a fierului de călcat genunchii, coapsele,
sânii zânoşi, sub fierbinţi săruturi de poeţi ai curţilor
imperiale, până-n zig-zagul fotoni-cocorilor din cosmicul
unghi, dintotdeauna înaintător pe sub oul pupezei,
inclusiv, cel din straşnicul cuib al scorburii aflate în teiul
genial, ori pe sub castronul-copertă, plin cu pilaf – da,
coperta-castron pentru cartea fundamentală a insectelor,
pentru orice altceva, dar nicidecum, pentru orologiul
re-Unirii Patriei mele între hotarele Daciei –
da, ale Daciei lui Burebista, ale Daciei lui Regalian,
nu ale scursorilor imperiilor, nu ale politic-flecarilor,
nu ale administrativ-gunoaielor, nu ale mafioţilor fonfi,
ori de alt soi, căci vouă vă zic răspicat:
marş, din amvonul Patriei mele, Dacia, Valahia Magna…!

Asta, pentru toate „istoriile“ falsificatorilor, să se ştie clar
de-acum încolo, fără magna cum laude: şi să fim realişti!
***
poeme noi ale septuagenarului I. P.-T., pentru revista OMNISCOP, din volumul aniversar, «DE-A FOTONII…», aflat în pregătire…
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*