Ion GHEORGHE La Doftana, la Trei Pruni; Spargerea căiţei idiomatice (Din volumul de memorii „Deochiul Gorgonei“, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2013)

05.12.14 by

Ion GHEORGHE  La Doftana, la Trei Pruni; Spargerea căiţei idiomatice  (Din volumul de memorii „Deochiul Gorgonei“, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2013)

Pe mine românii m-au urât mai bicisnic, sistematic şi neslăbit decât străinii. A fost o vreme când nu operam cu această dihotomie; nu aveam percepţia extracţiei etnice asupra inamicilor; târziu, după Contrare­voluţie, am căpătat viziunea mai largă asupra istoriei din ultimii 50 de ani când am înţeles că fiii unui Valter Roman şi Cornea, de pildă, se aşază în fruntea luptei contra „comunismului“ ocultând percepţia justă a doctrinelor antiromâneştl, cosmopolite prin conceptele diver­sioniste: ceauşism, extremism; în locul internaţionalismului proletar propagat printr-un vast arsenal ideologic şi cultural, au pus erezia Casei Comune, a Europei fără graniţi veştejind naţionalitatea statală, etichetând etnicul combatant ca „antisemitism“. Ceauşescu, cel ce ne înnebunise cu sintagma „lupta împotriva şovinismului şi antisemitis­mului“ nelipsită în nici un discurs, a devenit demonul Dracula, stri­goiul etnicului şi al stabilităţii văzută ca formă retrogradă, de opo­ziţie la „europenism“.
După corecţia ce mi s-a administrat pentru Căile pământului am in­trat într-o fază de ins proscris, urmând să umblu prin viaţă ferit, să mă dau la o parte din faţa oricărui derbedeu. Mulţi ani, până pe vremea Suplimentului Literar Artistic al Scânteii Tineretului, mi-a purtat pică rezerva de cadre a lui Virgil Trofin; m-a prigonit şi-a lăsat în banca ei de date un fond de idei ostile şi re­sentimente, neepuizat nici chiar pe vremea lui Nicu Ceauşescu: alde Cristoiu, Mircea Florin Şandru, Dan Fruntelată, ridicând acea veche suspiciune şi intoleranţă la rangul de problemă culturală, de luptă de idei între generaţii. Într-un poem din ciclul publicat în România Mare am relatat în parte regimul ce mi se aplica pe vremea aceea, când un amărât de portar fără degete la o mână primise dispoziţie să nu-mi dea bon de intrare în Casa Scânteii, sub nici o formă.
Gaşca de români de la Luceafărul lui Deşliu, băieţi veniţi şi ei de la ţară în jurul lui Mihu Dragomir, mă „cântase“ pe la Sediul din Oneşti (ah, unde era onestitatea acelor Oneşti?) şi muream de foame; în schimb alt mediu etnic m-a receptat adunând câţiva scriitori cu putere în mediul redacţional şi căutând să stopeze presiunea organelor politice de tineret asupra scriitorilor tineri. Nu voi uita ce-a făcut pentru mine criticul literar Ovid Crohmălniceanu, redactor şef la Viaţa Românească, cerându-mi şi publicându-mi un ciclu de poeme pentru care, la finele anului, mi-a acordat premiul pentru poezie. S-a purtat o mică bătălie: de la U.T.M. s-a primit ordin să mi se retragă acea distincţie care părea ca o sfidare la pedagogia politică ce ne-o aplica Utemeul lui Trofin.
Întâmplător, în ziua respectivă, m-am întâlnit cu Crohmălniceanu care m-a sfătuit imperios să merg la Casieria Uniunii Scriitorilor unde el depusese ştatul premianţilor, să iscălesc, să-mi ridic cele 4000 de lei, dar urgent, urgent. Peste câteva ore, când ăia de la Trofin l-au somat să mă radieze de pe lista laureaţilor prestigioasei reviste, reputatul critic le-a întors-o anunţându-i că, întrucât am fost anunţat şi ridicasem banii cuveniţi, nu vede ce s-ar mai putea face. Pe jumătate câştigaserăm: luasem banii, lucru nu mai puţin important, dar reabilitarea mea nu se putea produce; în nr. 12 al revistei Viaţa Românească s-au anunţat premiile fără cel de la poe­zie, ce mi se atribuise. Din chestia asta Nicolae Velea, tânăr proza­tor care făcea vâlvă câtăva vreme cu povestirile-i pitoreşti şi destul de cutezătoare, laureat şi el deodată cu mine, îmi reproşa că i-aş fi luat cele 4000 de lei din premiul lui ce-ar fi fost de 8000. Aşa i se spusese lui la Utece.
Lui Crohmălniceanu îi datorez şi intrarea la Facultatea de Filolo­gie în urma unei manevre cinstite: cu media de la cursurile de zi „respins“ am trecut la fără frecvenţă, ceea ce m-a ferit de consecin­ţele politice care au lovit în mai multe valuri studenţimea acelor ani, şi mi-a asigurat timp de documentare şi de studiu pe cont propriu. La urma urmelor destinul meu se afla sub auspiciile şi trăgând con­secinţele versetului: „De serie de vrei să te cunoşti, fugi de cărări şi nu intra în temple!“.
Eram la a doua carte, membru al Uniunii Scriitorilor, un „măgădău“: cu greu m-aş fi încadrat cutărei promoţii, unde aş fi dat peste Paul Goma, Gavrilă Tătaru, Stela Pogorilovschi, care trecuseră pe la Şcoala de Literatură în seria de după Labiş, şi poate aş fi avut soarta lor deloc de invidiat întrucât „trecuse baba cu colacii“. Şi la urma urmei eu îmi primisem porţia de reeducare la Căile pământului şi mai aveau tovarăşii în vedere şi alte hapuri. Lui Crohmălniceanu îi datorez des­tinul meu, ce m-a ferit de anchete şi de temniţă: dacă aş fi continuat studiile la Filologie imediat după terminarea Şcolii de Literatură cu siguranţă cădeam şi eu în groapa mamutului. Numai faptul că am gra­vitat în jurul revistelor literare mi-a asigurat protecţia socială, îmi aduc aminte că aşa-zisele Evenimente din Ungaria, pe care în pri­mele zile Scânteia le descria cu obiectivitate, m-au prins în redacţia Tânărului Scriitor, în preajma lui Haralamb Zincă, ce mi-a indus viziu­nea „sănătoasă“ asupra acelui moment, iar când un Guvern de exil, cons­tituit la Viena, debarca la Budapesta suprapunându-se formaţiunii con­duse de către comunistul Nagy Imre, aveam deja pe cont propriu convin­gerea mea. Când în 22 Decembrie 1989 la Timişoara şi Bucureşti din steagurile tricolore a fost decupată stema Republicii Socialiste Româ­nia am recunoscut stilul unguresc, al Contrarevoluţiei şi încheieam un ciclu de gnoseologie politică. De aceea n-am avut aderenţă nici la seria tragediei lui Goma şi Covaci şi nici la seria minuţios pregătită în laboratoarele K.G.B.-ului şi ale C.I.A. de aşa-zişi disidenţi.
Destinul meu politic este legat indestructibil de soarta ţărănimii române, a instituţiilor ei cultural-religioase vechi, păgâne. Mitul este Legea mea, doctrina mea; efortul pe cont propriu în urma căruia am ajuns la Bisericile Cimeriene s-a identificat cu viaţa şi cu opera mea. Reuşita finală ce-a luat aspectul acestui neomologat tezaur de statuete de paste litice mă distanţează pe merit de toate avatarurile generaţiei mele şi-mi acordă ascendent asupra ei şi statut special în faţa posterităţii. Acel păgânism funciar, structural, aproape biolo­gic, s-a proiectat dinspre ţărănime, iar eu, făcând din această clasă lumea giganţilor, i-am redat dimensiunile ce-i fuseseră luate de creş­tinism şi de care ea însăşi uitase, preocupată de grija zilei de mâine. De aceea pentru mine „evenimentele din Ungaria“ au rămas o chestie care nu mă privea.
În mod sigur şi paradoxal, tocmai poemele mele ţărăneşti m-au ridi­cat în ochii acelor scriitori de altă origine şi mi-au adus ura de moarte a băieţilor de la ţară din generaţia mea. În atitudinea celor din urmă am recunoscut instigaţia acelei dihănii ce împietrea omul cu uitătura ei, Gorgona. Derutant şi nu prea a fost faptul că mai târziu acelaşi binefăcător al meu, Crohmălniceanu, într-un interviu dat unei gazete literar-culturale din Cluj, după ce recunoştea cu laude poe­zia mea ţărănească, respingea preocupările-mi „de ultimă oră“ asupra substratului şi mitologiei gnostice româneşti ca pe-un soi de „traco-manie“ absurdă, de natură să mă rătăcească. Noi, scriitorii, când suntem tineri, facem greşala de-a absolutiza un model sau o operă de binefacere prin care cineva ne-a salvat la greu, căutând să evităm păcatul nerecunoştinţei, al ingratitudinii. Bine facem! Până la un moment dat. În cazul meu personal, Ov. S. Crohmălniceanu rămâne un ele­ment al providenţei păgâne, căci drumul până la statuetele de paste litice de pe Istriţa a fost întortocheat, plin de pericole, încât zeii mei, care sunt mai bătrâni decât popoarele şi rasele şi religiile, mi-au scos în cale pe cine au avut ei la îndemână într-acea răscruce; să mă ajute de-aici până colo şi m-au dat în seama altuia, român sau ovrei; ţinta mea necunoscând-o îngerii aceştia ai mei, nici eu însumi, ci numai unul bunul Dumnezeu al Megalitelor funerare cimeriene. Dacă ar fi ştiut ei pe cine apără şi găzduiesc poate că alta ar fi fost povestea. Pe de altă parte, dihotomia de natură etnică-rasială în acele vremuri era şi periculoasă şi nonproductivă, cum zice un con­cept recent intrat în limba română. În plus chiar că nu exista vreo diferenţă de rasă în cele ce aveau să se întâmple cu noi. Cazul Florin Mugur, pe numele-i etnic Legrel. La Şcoala de Literatură venise deja autor, impus de un poem Filip Müller despre „un luptător pentru pace“ ucis de către poliţia vest-germană. Chestie „internaţionalistă“. Experienţa lui de vechi cenaclist bucureştean l-a impus ca redactor şef în materie de poezie la revista Anii de Ucenicie despre care am mai amintit. Un an de zile mi-a respins compunerile poetice făcând haz de neaoşismele mele lexicale din care cauză am ajuns la resentimente şi bănuială. Abia în al doilea an m-a publicat cu o scurtă poemă ce-am scris-o după o vizită la penitenciarul politic Doftana, muzeu al istoriei partidului.
Unul dintre profesorii noştri ce ne preda Literatura Rusă şi Sovie­tică şi conducea catedra de critica literară, Mihai Novicov, fusese deţinut acolo, în preajma lui Gheorghiu-Dej. Prin el s-a organizat acea excursie de documentare, el însuşi a fost ghidul şi m-a nedu­merit cu acel aer degajat, rece şi uşor autoironic în care învăluia po­vestea acelor ani de detenţie, totuşi, nu de excursie! De la detaliile tehnice organizatorice ale temniţei, la bătăile şi torturile probate acum prin muzeul uneltelor de schingiuire medievală şi până la felul cum comuniştii organizaseră sistemul de comunicare, apărare şi rezisten­ţă, după felul cum le povestea legendarul şi pitorescul basarabean, os de conte ţarist, la numai zece ani distanţă, toate păreau ceva ireal. Ne-a dus M. Novicov şi la Cimitirul Trei Pruni, o livadă ca atare, pe un mal râpos al apei Telega, cu pietre funerare şi inscripţii. Multe nume de străini: evrei, ucrainieni şi bine înţeles Ilie Pintilie, liderul mun­citorimii feroviare ce s-a ilustrat prin greva de la Atelierele Griviţa, una din mişcările de răsunet internaţional ale proletariatului român. S-au depus coroane, s-au făcut evocări sub auspiciile aceluiaşi Mihai Novicov, acum melancolic şi obosit de-atâta lecţie de istorie. Eu am avut întotdeauna priză la mit şi istorie; o excursie ca aceea m-a copleşit, răscolind necropola din mine şi făcând să cadă statu­etele. De data asta l-am cucerit pe Florin Mugur, însă bănuiala mea, neîncrederea s-au acutizat pe fondul unei distante stări de spirit şi de fapte de zi cu zi, atingând oarecare tensiune prin contaminaţie de anturaj general, să-i zicem.
Ajunsesem la „antipatia tipică“ şi aşteptam momentul să-i plătesc lui Mugur batjocura ce făcuse, cum arătam, stârnit de unele poeme ale mele. Şi-a venit nenorocita clipă. Era imediat după intrarea tancurilor sovi­etice peste baricadele contrarevoluţiei din Budapesta. Deşteptul ăsta de Legrel nu ştiu cui s-a spovedit că ar fi văzut cu ochii lui un tren de unguri în Gara de Nord care-i ducea pe cei adunaţi politici spre un lagăr în Uniunea Sovietelor. Era drama lui: impresionat de mai vechi convoaie de vagoane de vite cu bărbaţi şi femei, glasul sângelui, conştiinţa-i de tânăr imaculat au făcut reacţie politică. Şi l-au luat şi l-au trecut pe sărmanul de Mugur prin machina dracului, cu Novicov, care era Secretarul de Partid şi cu cine ştiu eu la căpătâi: tortură politică. În fine, s-a ajuns la faze finală a sperieturii: prelucrarea cazului în organizaţia de tineret, excluderea; l-a mâncat gaia pe autorul lui Filip Müller. În ziua şedinţei convocată, bine regizată, la Casa Scriitorilor, noi, foştii lui colegi: Tomozei, Stoian, Negulescu, toţi, toţi am fost luaţi de-o parte de către instructorul de la raionul de partid-uteme, unul tov. Costea, într-unul din saloane­le acelei Case Monteoru, informaţi asupra a ceea ce avea să se întâm­ple şi prelucraţi cum să luăm cuvântul. Zis şi făcut: venise ziua să i-o plătesc lui Mugur. Însă imbecilul ăla de tov. Costea, nesigur pe efectul prelucrării sau mai de grabă din prostie şi din ticăloşia de-a prosti şi ticăloşi ca el şi pe alţii, la ieşirea din salonul instrui­rii s-a apropiat de mine şi, punându-mi prieteneşte laba pe umăr, mi-a şuierat aşa, ca chestie laterală, între… noi canaliile: „Ia spune, mai cântaţi voi Trăiască regele?“. De Ia uşa aceea până în cunoscuta sală a oglinzilor, festivă foc şi istorică, s-a întâmplat cu mine o chestie uluitoare: ditămai noima, o mare păpuşă de piatră căzu din min­tea mea, îmi îngheţă coloana vertebrală, mi se uscă limba… Să ne explicăm: cu nişte ani în urmă, la o nuntă a surorii unui coleg, avuse­seră loc doua incidente; eu îi dădusem o palmă unuia Virgil Caraba de pe la Scânteia Pionierilor pentru că-mi luase partenera de dans. Cei­lalţi, printre care şi Labiş, dând peste o damigeana de vişinată a gaz­dei, au deşertat acea dulce licoare şi, luaţi de tăria momentului, s-au dedat la tot felul de cântece. După ce se chefăluia autorul lui Păcălici avea obiceiul de a cânta parodic anume marşuri de pifani: „Dacă vrei să ai gagică / trăbe să ştii cum s-o duci seara la plimbare, / pe strada Ştefan Cel Mare, să-i dai să bea rum!…“. La nunta cu pricina şi-a îmbogăţit repertoriul de burlă după ce, în prealabil, ne-a avertizat: „Uite şi bătrânul Alecsandri ce tâmpenii hazoase scria: „Trăiască regele/ în pace şi onor, / de ţară iubitor/ şi-apărător de lege… le“. Astea erau delictele la care se referea instructorul raional.
Când m-am aşezat între oglinzile acelea cu toţi cei prelucraţi, mi s-a urcat la cap. Eram alt om, şi luând eu cuvântul am început să-l laud, să-l apăr, să-l justific pe Florin Mugur. Am dat şedinţa peste cap. La multă vreme, prin ani, îmi mărturisea Aurel Dragoş Munteanu că el venea la şedinţele de utece şi partid să mă audă pe mine cum spun lucruri „de durere de capete“, dar cred că „nebunia“ debutase la cazul ce-l descriu aici. Au început să ezite şi alde Tom şi Nae Stoian îngîimând-o până când Mihai Novicov s-a văzut nevoit să iasă în faţa căruţei pe cale să se răstoarne, ca într-o ilustraţie de Abecedar cu litera „o“: om, o, o, o!, face el la boi, oprind carul… Nu mai era tonul calm-eroic de la Muzeul Doftana, răguşise, vocea-i avea nuanţe de spaimă, aproape de plâns. Se clătina de surpriză ca de-o lovitură, cu pieptul într-un pom ce-ţi iese în faţă din negură. Exasperat de lipsa de efect a litaniei sale şi epuiizat de efortul lingvistic specific ne-a tras una peste solidaritatea aceea de-am ameţit: Aşa cum am stabilit şi cu tov. Florin Mugur, a greşit, îl excludem, merge în învăţământ la ţară şi când termină un an, doi, îl reprimim. Ei trataseră, ajunseseră la mica lor înţelegere, trocul politic avea drept scop salvarea aparenţelor. Acum era rândul meu să trag învăţămintele ce-mi datoram dezamăgit de spectacol. Însă acea împrejurare pentru mine a fost, cum se zice, vitală, crucială în sensul că de la ea s-au limpezit ape în care să mă scald toată viaţa şi că am de purtat crucea mea pe care n-o să mi-o ducă ni­meni altul până-n vârful Golgotei: numai că de pe a mea colină curgeau capete de piatră… Şi-a plecat Florin Mugur profesor la ţară în locul lui Ion Gheorghe pe care n-a putut Trofin să-l clintească, întrucât el venise de la ţară şi zeii nu îngăduie întoarcerea clepsidrei decât atuncea când cred ei, şi s-a întors Mugur cu un Jurnal de profesor pe care l-a pu­blicat. Legrel era evreu dintre kazari, deci venea dintr-unul din mul­tele triburi din preajma Pontului Euxin, date de istorie pe cutuma şi limba lui Moise, precum avea să-mi mărturisească mult mai târziu. În spaţiul primordial ocupat de poporul său a trecut focoasa săgeată de­mografică a tracilor, a omului de la Dunăre. O spune Ivar Lissner în cartea Culturi enigmatice în capitolul „Ierihon, cel mai bătrân oraş al pământului“, consemnând schimbul de bunuri de la gurile Istrului până acolo… Iată cum şi de ce accidentul istoric ne substitui: pe Florin Mugur l-au trimis la ţară să-i înveţe pe goii argeşeni carte, iar pe mine m-au ţinut la oraş să învăţ de la ovrei, căci făcând eu boroboaţele ce-am povestit: demisia din presa de partid, elogiul fără voie al chiaburilor în Căile pământului şi înfruntarea mai-marelui trofinătăţii politice, şi mai recent, opoziţie la instructaj, practic sfidare prin solidarizare cu pârâtul, mi s-au cam închis drumurile spre români… M-au adoptat străinii şi am trăit într-acel mediu al lor cu folos copleşitor: cunoscători de mai multe limbi dar având şi ei o anumită inadvertenţă matricială, nu atât de grai cât de mentalitate lexicală „neaoşistă“ idiomatică, am câştigat ceea ce aveam să formulez abia la Beijing în faţa Ambasadorului Constantinescu într-un fel memorabil. Domnia sa mărturisea cum a învăţat limba engleză de la un politolog bătrân zurbagiu politic controversat şi încă activ, cu sistem şi aplica­ţie pe cele mai proprii echivalenţe lexicale ale limbii române pe bază de carneţel de expresii autohtone. Atunci i-am mărturisit: şi eu dato­rez mediului ebreu spargerea căiţei idiomatice. Adică, graţie acelor prieteni, neaoşul, păşunismul mental şi de grai eliberându-şi o clipă de sine sufletul şi contemplându-şi corpul material a trăit un soi de moarte clinică, din care şi-a revenit cu senzaţia consubstanţialităţii la universal, ca şi cum în câţiva ani aş fi învăţat zece limbi şi-am acumulat tot atâtea mentalităţi, viziuni culturale. Sunt inşi care învaţă de-adevăratelea atâtea şi-atâtea limbi, mănâncă aşijderea cul­turi, dar până la adânci bătrâneţile lor poartă pe cap acea burtă de vacă a mentalităţii în care au fost născuţi şi crescuţi, şi mor su­focaţi de pielea matricei din care nu s-au putut elibera. Aceasta este povestea spargerii căiţei idiomatice şi a accesului instantaneu, natu­ral şi organic la universalul mentalităţilor. Acesta a fost începutul revoltei limbii române în contra sinei sale spre a da floarea ei mai de minune şi prin acest leandru spinos ce este poezia lui Ion Gheorghe.
Saga cu Florin Mugur Legrel s-a încheiat cum urmează. Iarăşi peste ani, când ne-am văzut la Editura Cartea Românească unde se încadrase redactor definitiv şi cu carnetul de partid restituit precum i se promisese, prietenul meu vechi şi nou a insistat să facem ceva drum împreună; el avea din copilărie, ca acel faur mitologic, un defect la picior, făcea efort, nu-i ardea lui de plimbare în Cişmiglu. Am dedus că are ceva pe suflet şi ţine să mi-l spună. După tot felul de verzi şi uscate, cu incursiuni pe la Şcoala de Literatură, deodată mă aduce la Casa Scriitorilor, în şedinţa de pomină: Ioane, de mult vreau să te întreb: tu nu mă simpatizai, ba dimpotrivă, de ce m-ai apărat atunci? Era direct, nu puteai s-o mai întorci cu nici o retorică. I-am răspuns povestindu-i momentul instructajului din camera aceea şi, în fine, şantajul pe care-l comitea asupra sufletului şi-a conştiinţei mele tov. Costea de la raionul Uteme. A rămas descumpănit, dezamăgit şi trist fără să-l înţeleg. Îl mai surprinsesem o dată descumpănit ca adineauri, Ia Şcoala de Literatură când nu ştiu cum s-a îmbărbătat în faţa acelei celebre răpănoase Doina Ciurea de care şi lui i se ridica temperatura şi pe care o surprindea la braţ cu Labiş: nu ştiu cum călcase pe-o denivelare sau bordură că s-a dezechilibrat, a venit în mâini şi-apoi redresându-se s-a prins de umărul celui de la Mălini; am văzut cu ochiul meu prompt şi nemilos pata de sânge ruginiu, apoasă, cât tot latul palmei imprimată instantaneu pe cămaşa lui Labiş, în zona în care el îşi descria „epoletul invizibil“ de poet de geniu. Tulburat el însuşi de neaşteptata întorsătură a unei zburde şi îmburicări de băieţi la coadă cochetă, Florin Mugur şi-a scuturat palmele rănite de pietri­şul în care îşi găsise sprijin. Ne-am uitat prostiţi unii la alţii o clipă şi-am fost treziţi de chemarea cuiva nu ştiu la ce datorie de studenţi.
Dezamăgirea ce a rezultat din răspunsul meu asupra mobilului ce-a determinat atitudinea-mi la excluderea şi trimiterea lui la ţară n-am vrut să mi-o explic niciodată. Mugur avea să rămână bun prieten şi cu Tom şi cu Stoian, cu toţi câţi l-au îmbăloşat la prelucrarea aceea: cu ei se simţea mai bine decât cu mine care-l apărasem. Acum înţelesese gestul meu: era vorba despre un act personal de supravieţuire morală. Însă, negreşind faţă de el, eram lipsit de umilinţa istorică şi de umanitatea ce ne-ar fi aşezat pe picior de „egalitate“. Avea să mi-o strige Dorin Tudoran mai târziu: numai zeii procedează în consecin­ţele singurătăţii. Cine mă cred eu?
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*