IOAN VASIU – UN POET CU ADN DE PRĂSILĂ ÎN VREMURI SF

07.08.14 by

Așa cum în toate domeniile de activitate ale acestei nații e vraiște – nu spun o noutate -, nici literatura nu a scăpat armatei de termite analfabete cu pretenții de scriitori. Facebook-ul face ravagii, rostul său moral fiind confiscat de mentalități caracteristice țoapelor din opera lui Caragiale. Așa că, atunci când citesc câte o carte de versuri bune, normale, autentice, încărcate de inteligență și sentimente, pur și simplu retrăiesc vremurile adolescenței când, cu câteva versuri bune pe zi, găsite prin cărțile reperelor mele de atunci (Petre Stoica, Ioanid Romanescu, Liviu Ioan Stoiciu, Ovidiu Genaru etc.) simțeam cum cresc de parcă aș fi fost un pom căruia i se turna la rădăcina creierului atât de necesara apă a vieții. Am în față cartea unuia dintre cei mai puri poeți români ai momentului, Ioan Vasiu: ”Târziu în cuvinte”, Ed. ”Eurostampa”, Timișoara, 2014. Un poet cu o activitate literară și publicistică îndelungată, recunoscut ca atare, nu însă și recompensat cu premiile pe care le-ar fi meritat cu prisosință. Despre poezia sa au scris nume importante precum: Laurențiu Ulici,Ioan Evu, Ion Dodu Bălan, Ion Roșioru, Ion Horea etc. Un poet trăitor în inima istoriei țării, la Orăștie, a cărui poezie îmi dă certitudinea că, cel puțin în acest domeniu, încă nu e totul pierdut, încă mai avem poeți cu ADN de prăsilă: ”nu vei simți/ gustul mierii/ rupând petalele florii” (pag. 77). Din cartea sa destul de consistentă, cu multe poeme în prozodie clasică, pretabile oricând a fi puse pe note muzicale, am stăruit mai mult asupra unor astfel de formulări aforistice. In această privință poetul denotă un simț artistic caracteristic doar celor aleși, în versurile sale fiind greu de stabilit granița dintre inteligență și nativitate, ca în această imagine pe care orice mare pictor al lumii și-ar dori s-o încarcereze pe veci în vreun tablou al său: ”amurgul/ca un bivol/îngenuncheat/pe malul/râului/să se adape”. Sunt versuri din al doilea ciclu al cărții, intitulat iritant de banal ”Iubind în șoaptă”. Nu e de mirare că poezia sa abundă în astfel de imagini inefabile. Iată ironia și bunătatea șăgalnică a unui Moș Crăciun foarte personalizat, de la care orice copil al poeziei poate primi un cadou inestimabil: ”vârsta mea/ducând în spate/sacul greu/de atâta/melancolie” (pag. 90). Așa cum percep eu literatura actuală, preocupat fiind, mai ales, de poezie, îl consider pe Ioan Vasiu unul dintre puținii creatori a cărui poezie va fi valabilă și la finele acestui secol SF. Versurile sale au un termen de garanție valabil atâta timp cât vor mai exista sentimente umane printre roboții care tindem a fi pe zi ce trece.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*