Ioan Moldovan – poetul de deasupra platformei

01.04.11 by

Maniacul coperta

Până să aibă mai multe exemplare pe care să le trimită prietenilor şi poeţilor, Ioan Moldovan mi-a trimis, via internet, cel mai nou volum de poezie al său, Mainimicul (Cartea Românească). Uite-aşa salvează poşta electronică receptarea poeziei româneşti. Sunt puţine volume de poezie citite de mine în ultimii ani care să mă surprindă printr-o atât de bună concizie, o valabilă literar şi impresionantă uman ataraxie, quietudine, ca şi ardentă participare la “platforma” sub care se derulează vieţile noastre.

Sub pretextul că îmbătrâneşte şi vede lumea mai clar în amănuntele şi încheieturile ei ruginite, Ioan Moldovan este un tânăr şi impresionant scriitor al celor umile, pierdute fără speranţă în lumea în care doar Vitrina contează.

Cum o viaţă fără vitrină nu este posibilă, poetul ne aduce în spatele ei (sau în subsolul ei, de va fi fiind vreunul) şi ne arată o lume care colcăie cu speranţele, iluziile şi dramele ei neştiute. La un fel de somnie, de n-o fi decât un somn provocat pentru o intrare mai decisă în zona inconştientului producător de imagini şi viziuni fericite, ne invită Ioan Moldovan, cu un minimalism al expresiei care parcă rupe din cuvânt şi din propoziţie doar ceea ce ar trebui să fie demn de reţinut pentru cititorii grăbiţi care suntem. Preocupat de “scrisori care nu se scriu, de vieţi care nu vieţuiesc”, ai zice că poetul e încă un livresc care deplânge o lume scrisă pe un perete anost de mâini stângace. Când colo, poetul se “şterge din table” şi în tristeţea cărnii “plânge… o mulţime de oameni”, semn al participării sale la drama sau vodevilul în care e actor şi spectator fidel. Versurile sale au consistenţa apei reci în dimineţi adormite, mici palme de apă care trezesc o faţă somnoroasă, în clipirea deasă a ochilor uimiţi. Îmi plac extraordinar de mult poemele scurte şi cu miez ale acestui volum în care poetul, pe post de înţelept nerecunoscut ca atare de ceilalţi, observă ironic, după un banchet cu prietenii, cum “Lumina slabă a becului de deasupra şi lumina slabă a / dimineţii de toamnă / în amestec / au dizolvat subţirele fir narativ”, semn că poetul ia încă în deriziune facilele viziuni ale poeţilor convinşi că lumea e doar o copie a unui manuscris ascuns de iniţiaţi. Gândurile acestea savante îi vin în timp ce constată că “Am mâncat am băut suntem sătui şi poate suntem vii”, expresie a unei lucidităţi care-l scuteşte pe poet de a prezenta un raport sec al existenţei, aşa cum şi-o închipuie cei siguri pe ei. Nu, poetul nu e sigur că “e-n viaţă”, dar ceea ce se vede ca viaţă este un ospăţ banal din care Aventura a fugit şi aşteaptă să fie redescoperită de adolescentul din el.

Pe un portativ al non-implicării aparente şi al strictei observanţe, Ioan Moldovan este cel care se vede pe sine trecând cu detaşarea unuia care posedă “trei stiluri şi nici un chef”, sastisit de facturile fiscale care-i scriu, la rându-le, existenţa. El caută doar o “artă-n exces” şi o cale de eliberare în viaţă, gândind la trecerea timpului şi la gesturile care îl fixează în memoria lumii, cum ar fi cel al poetului “înfipt în sine până-n prăsele”. Nu mă interesează că un eventual cititor de poezie nu ştie cine este poetul care s-a crucificat astfel (deşi este numit cu numele în vers), Ioan Moldovan reuşeşte aici să ne tulbure într-atât încât gândul său ţine loc de nu ştiu ce elogii funebre ori retorici critice ale celui dramatic plecat dintre noi. De fapt, îl readuce printre noi, cu o părere de rău pentru toţi cei care sunt siliţi să se “scrie astfel în cronica vieţii şi a morţii”.

Mainimicul” poetului orădean este daimonul său actual, sau poate vechiul, cel prim, căci autorul acestor criptograme se prezintă ca un “trimis” al unei lumi care cere din când în când raportul. Iată-l, în toată nuditatea splendidă oferită de scrisul economic al unui poet de o forţă şi sensibilitate din ce în care mai rare la noi: “Stricat de viaţă stricat de neviaţă / de gât cu mainimicul care mi-s / un aparat de fabricat toxine greaţă / mă mai prezint doar ca trimis / de Vechiul Tărâm / de unde am venit ca să dărâm / pe-aici ce e de dărâmat / dar nu mai e de lucru – pace / iar îngerul mi s-a-ncruntat / s-a pus în somn suspină doar şi tace”. “Pogorârea” e imposibilă azi, Trimisul şi-a pierdut menirea şi tot ce poate face e să observe vermina lumii în care a căzut, ca-n acest puternic poem, printre cele mai bine scrise din ultimii ani la noi (îmi aminteşte, chiar dacă propune alt topos, de poemul lui Grigurcu, “În cafenea”): “M-am întors în bucătăria sferică/ de jur-împrejur bucovina necarbogazoasă (plată) / nimic poetic mereu nimic poetic / Am umblat mult prin râpe / am dat de o înjghebare gospodărească foarte / complicată un fel de platformă / Trăiau de-a valma tot felul de vieţi / mâncând bând excretând într’una / tot felul adică ce / Îmi amintesc căpriţe şoricei râme şobolani / şerpişori pisici poate găini / şi sub platformă cădea rahatul tuturora / Apoi s-a spart un perete de chirpici şi-am / văzut fundul unui porc vărgat în portocaliu / şi mâl poate era ţinut acolo la îngrăşat /Ocazie cu care a venit anunţata doamnă / stăpâna e japoneză de vârsta a treia / doamne ce am eu cu japonezele / Nimic ăsta e un vis încă unul şi acum străvechea / babă spune oar’ce să fie asta şi / nu ştiu nu ştiu n-are rost să ştiu / ceva care nu-mi foloseşte la nimic” (M-am întors)

Mainimic înseamnă maimult uneori…

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*