Întuneric total

04.02.15 by

Întuneric total nu există. Nu trebuie să ieşi în spaţiul extraterestru ca să demonstrezi contrariul. Nici să-ţi arunci acid în ochi, întru orbire pe viaţă. Sau, hai să nu fim aşa de cruzi, de exageraţi – cine ar încerca asta, în numele unei demonstraţii oricum sortite eşecului?! Dintr-un black-hole n-a scăpat nimeni, să poată povesti. Orbirea include, pînă şi ea, amintirea luminii. Orbirea din naştere? Închipuirea unui fulger globular, cel puţin! Moartea, spuneţi voi? Şi atunci cum rămîne cu luminiţa de la capătul tunelului?! Legarea la ochi, un experiment mărunţel şi la îndemîna oricui. Cu bandă izolatoare, na!, să nu pătrundă fir de lumină! Intuiesc o clipă de-ndoială aici?…Aţi uitat de lacrimi! Lacrimile creează un spaţiu în care lumina se va refracta derutant de frumos…
O chema Luminiţa. Şi tocmai ei i se propusese o demonstraţie live a existenţei întunericului total! Culmea ironiei! Gigi o invitase la o cafea, la o poveste, la o mîngîiere (atît!), promiţîndu-i un întuneric perfect, pentru libertate în mişcare, în gînduri, pentru deplinătate, să spunem aşa, în manifestarea oricărui simţămînt! Fără complexe, spaime, comparaţii, ierarhizări. Simţire pură, nimic altceva! Nu era ea (aşa se lăudase!) fata cu un singur simţ, pipăitul?! Pe celelalte le pierduse de-a lungul vieţii sau se uzaseră din varii cauze. Văzul, de prea mult plîns. Auzul, din vorbe dure şi vulgare şi nedrepte. Mirosul, de la gunoiul strîns morman de oameni fără Dumnezeu. Gustul, de la E-urile dezgustătoare (şi nu e un joc de cuvinte!) care ajunseseră în mod viclean din papile în suflet. Pipăitul, da, şi-l păstrase întreg! Nimeni şi nimic nu ar fi fost în stare să-i altereze o mîngîiere adevărată! Nu era prost, Gigi ăsta! Intuise perfect că fetei cu un singur simţ i se potriveşte mănuşă un întuneric total. Un întuneric, doi întunerici. O mulţime infinită, o veşnicie de întunerici, un spaţiu fără limite. Negru absolut. Pentru exacerbarea singurului ei simţ, pentru manifestarea în voie, fără reţineri! Îi era puţin teamă că avea s-o păcălească – ei, da, întunericul l-ar fi ajutat aici! – şi să-l aducă la întîlnire şi pe Giuseppe. Ar fi putut desigur s-o ia şi ea, în aceste condiţii, pe Rodica, şi să fie un adevărat experiment swing, nu-i aşa?! Juna Rodică voioasă trece…Da, media vîrstei ei sufleteşti ar fi scăzut vertiginos, nu s-ar mai fi simţit atît de bătrînă şi neatractivă…Venită de la altcineva, propunerea unei întîlniri în negru absolut i s-ar fi părut jignitoare…Adică, atît de urîtă sunt?!…Dar nu, Gigi nu asta intenţionase, ştia prea bine. Poate şi el avea frustrările lui, poate că nu punea preţ pe aparenţe, ca Giuseppe, poate că şi el dorea numai să simtă – şi îi creştea inima la gîndul că singurul ei simţ devenea astfel extrem de valoros, de important, de vital! Erau la fel, Gigi şi Luminiţa! Gigi – un nume puţin în zeflemea – numai puţin, atît cît autoironia să nu întreacă măsura, şi să se ia în serios exact cît trebuie (avea băiatul ăsta un simţ al umorului ieşit din comun…îl adora pentru asta! Cînd îl mai tempera Giuseppe, cu aerele lui de snob declarat, ea se enerva şi îi venea să scoată limba la acesta din urmă – uite-aşa! Lasă omul să se manifeste cum vrea, să meargă ciufulit pe stradă, dacă are chef, să-şi pună papion roz, şosete turcoaz, să-şi taie un crac de la pantaloni, să-şi deseneze mustăţi din smîntînă, să se autopersifleze cît vrea!). Gigi – un nume nostim şi drag! Atît de drag…Dar Luminiţa? Diminutivul luminii – ha, ha. În copilărie, se întreba în glumă: oare cînd voi fi bătrînă îmi vor spune oamenii baba Luminiţa?! şi se amuza tare la acest gînd. Şi uite că se cam apropia vremea, că, vorba aia, de ce ţi-e frică nu scapi – şi de ce glumeşti chiar împlineşti! Oare de aceea el nu i se adresase niciodată pe nume?! Desigur, l-ar fi lăsat s-o alinte oricum…O, cum uitase?! Îi spusese o dată Lumière…Da, suna mai serios în franceză, mai aerisit, mai prelung, ca o mirare…Luminiţă în întuneric total…Care pe care?!
Cam mult gîndesc, îşi spuse. Nu gîndesc, aberez! Pornise spre el cu un elan nebun. Chiar alerga pe stradă, fără strop de teamă că şi-ar putea rupe picioarele, cum i se întîmpla de fiecare dată cînd se îndrăgostea! La un colţ de stradă, brusc, o ciocni (frontal!) ideea că, într-un fel sau altul, va fi şi Giuseppe prezent iar ea, în ciuda simţului ei fabulos, nu ar fi avut cum să-i deosebească în întuneric! Erau gemeni identici, aveau aceleaşi amprente, purtau aceeaşi pereche de ochelari progresivi – cu care ea nu se obişnuise niciodată, contrariată de o lume liliput, privită prin culoare distincte, o lume fîşii-fîşii, în care trebuia să priveşti perpendicular obiectul, pentru a-l percepe clar…Cum să priveşti perpendicular un om drag?! Ea ştia doar privirea uşor într-o parte, privirea în plonjeu, privirea cu ochii întredeschişi a visare, cu ocheanul întors, cu sufletul larg deschis…De ce nu o voia pentru sufletul ei, pentru creierul ei, pentru sinceritatea-naivitate, pentru marea ei disponibilitate afectivă şi aşa mai departe…? Ceva din ea se zbîrlea cu furie la aceste gînduri…Apoi, se domolea, simţind în adîncul cel mai adînc, fără să poată concentra în cuvinte, că el avea mai mult ca sigur dreptate, că o atingere, fie ea şi de o nanosecundă, pe un milimetru pătrat de epidermă – sau nici atît, ca o adiere abia percepută, ar fi putut însemna mult mai mult, ar fi putut însemna totul…Preludiul avusese loc deja – şi poate că înţelesese încă de atunci, fără să conştientizeze, cît de profundă – în ciuda oricărei logici! – avea să devină relaţia dintre ei. Un loc public, ea într-un grup, el trecînd alene, crispat, stăpînindu-şi orice emoţie, fără s-o privească…Un gest abia schiţat, în zbor, perceput doar de ea, ca şi cum i-ar fi cuprins umărul în căuşul palmei. Atunci ea a crezut că a visat, că şi-a imaginat, că şi-a dorit – dar nu, acum ştia sigur că intenţia mîngîierii fusese reală, că mîngîierea fusese reală, la urma urmei, că se crease astfel între ei o complicitate, ca un pact, ca o promisiune, aşa ceva…De ce nu ar fi fost aceasta o faţă a iubirii, o definiţie a iubirii, un eveniment care, insesizabil pentru univers, pentru ei avea să devină crucial, unic, devastator?! Simţise în acea zi că destinul i l-a trimis anume, că era El, şi nu ştia cui să mulţumească pentru asta. Alţii caută, aşteaptă o viaţă întreagă, îşi amanetează sufletul, se dau de ceasul morţii. Cui aparţinuse mîngîierea, care dintre cei doi o alesese? Nu avea dubii nici aici: era Gigi, dar cu masca, pusă cam strîmb, a lui Giuseppe. Pentru protecţie în faţa lumii. Atunci de ce se temea că nu avea să-i deosebească în întuneric?! Cînd ştiuse, de la început?! Dar dacă, în secret, era puţin îndrăgostită şi de Giuseppe – şi se simţea vinovată? Sau îi pusese gînd rău, să-l ademenească şi să-l fărîmiţeze constant, astfel încît să fie asimilat total de Gigi?! Nu-i era clar. La fel cum nu-i era clar dacă îl iubea pe Gigi fiindcă era frumos sau Gigi era frumos fiindcă îl iubea.
Încă două străzi. Sufletul tot mai greu. Dacă Giuseppe avea să împingă lucrurile prea departe, dacă ar fi trecut pragul, dacă ar fi atentat la pudoarea ei…? Îl credea în stare. Cînd Gigi mijea ochii şi ridica bărbia, cînd zîmbetul îi devenea zgîrcit şi superior, cînd îşi sugea burta şi depărta picioarele într-o poziţie de stabilopod – atunci ştia că, ei bine, da, Giuseppe pusese stăpînire pe el, ca un doctor Hyde, mai stilat, ce-i drept… Oare Gigi ar fi sărit s-o salveze din braţele celuilalt? Ah, eterna poveste a drobului de sare, dacă, dacă, dacă!
Aşa conveniseră: întuneric total – sau pa! Nu-şi putea imagina ultima lui găselniţă. Se amuza în sinea ei încercînd să ghicească, şi-i veneau numai idei sinistre: cavou, buncăr atomic, turnare în plumb, o nemaivăzută (ha!) reacţie chimică la întuneric…Dar, clar, era un om de cuvînt, dacă-i promisese că-i va asigura condiţii de întuneric total, aşa avea să fie!
Spre deosebire de el, nu avea un back-up plan. Relaţia ei cu Rodica nu era atît de strînsă. Se folosise de ea în facultate, cînd toată lumea o striga aşa (era primul nume din buletin, aşadar şi din catalog). Rodica era mai realistă, mai curajoasă, mai orgolioasă. Ştia diferenţa dintre da şi nu. Îşi folosea emisferele cerebrale în mod echitabil, făcea calcule minuţioase, aplica teoria probabilităţilor, făcea uz de logică, doar absolvise ştiinţe economice, plus un an la facultatea de matematică! Şi cîtă nevoie ar fi avut de ea acum, măcar pentru un ghiont, dar nu avea tupeul s-o recheme. O părăsise la banchetul de absolvire, fără să privească în urmă.
Bătu la uşă. Un Gigi ciufulit, cu ochii mari şi zîmbetul un picuţ tîmp îi deschise. Purta un halat de baie roz – ca să nu se dezmintă!, iar urechile îi erau roşii de emoţie. Întuneric?! Nici pomeneală. Nu avea nici măcar draperii, soarele după-amiezii se juca pe covorul cu pisicuţe mov. O rază rătăcită în paharul cu ceai – sau cu wiskey, nu ştia. Gigi i-l întinse voios:
– Ia o înghiţitură, pentru curaj! şi rîse cu gura pînă la urechi. Venele i se umflaseră periculos pe frunte şi la tîmple şi ea trăi brusc revelaţia că ştie pe dinafară fiecare amănunt al fiinţei lui dragi, aluniţa de sub bărbie, arhitectura vaselor de sînge, poziţia aproape nefirească dar simpatică a degetelor cînd scrie, clavicula ascunsă, că vede, la propriu, copilul din el, începînd cu secunda conceperii…Doamne! L-ar fi recunoscut în negrul cel mai negru, l-ar fi desenat cu ochii închişi!
– Nu mi-ai pus afro…chestii, nu?! El rîse şi mai tare şi ea simţi cum o lasă genunchii.
Venea pentru prima oară la el, de fapt era prima lor întîlnire adevărată. Greul trecuse.
– Unde e întunericul promis?!
– Vineeeeee!
O îmbrăţişare, şi atît. Cerul îşi rescrise în grabă toate hărţile.
***
Umbla nebună pe străzi de fix 42 de zile. Gigi nu era de găsit, parcă îl înghiţise pămîntul. Un labrador se ţinea după ea. Nu avea nimic de mîncare, nu mîncase nici ea, habar n-avea de cînd. Ochii lui blînzi îi dădeau forţă, îl simţea ca pe un vechi prieten devotat.
– Vin cu tine! spuse cîinele. Vocea lui îi părea familiară…Nu, nu era un vis – visele ei aveau toate culoarea albastru-portocaliu, ca-n filmele SF la modă…culori cu un impact emoţional aparte, cică…Şi, la urma urmei, dacă o poetă ca ea nu accepta ideea că un cîine poate vorbi, atunci ce pretenţii să mai ai de la cerebralii ca Rodica şi Giuseppe, de pildă?! Nu-i dădea de gîndit că trecătorii n-o băgau în seamă, asta se-ntîmplase dintotdeauna, nimic alarmant!
Căţelul îi arătă un afiş pe uşa blocului: petrecere mare pentru Gigi, toată lumea invitată – artificii, salve de tun, mîncare bună, tot tacîmul! Pe terenul viran din curtea şcolii de şoferi. La doi paşi. Îşi puse rochia roşie, mulată, care îi plăcea lui atît de mult şi pe care nu o purtase pînă atunci decît în casă. Era felul ei, acum, de a-l striga. Curajul ei extrem în cinstea iubirii.
***
Cristina stătea turceşte, cu un voal înflorat peste costumul de baie, şi tăia nervos notiţele dintr-un caiet: Ah, i-am stricat povestea, cît de rău îmi pare! Aşa se întîmplă cu colaborările astea, întotdeauna sfîrşesc prost! Andreea mergea din om în om şi se lăuda cu autograful lui Gigi. Zîmbea forţat, să-şi ascundă o lacrimă. Calul cafeniu, înşeuat, tovarăşul lui în plimbări nesfîrşite, bătea nerăbdător din picior. Claudia servea pe oricine trecea cu bomboane multicolore, mici cît boabele de piper. Bianca îşi scurtase şi mai mult fusta şi era mai bronzată ca niciodată. Emil spunea ceva unei doamne corpolente, despre son colonel, aşa ceva. Laurenţiu desena în transă cutii negre de avioane. Uite ce idee de negru absolut! Anne purta vestiţii ei ciorapi cu portjartier şi o mască pe faţă, ca la bal mascat. O frivolă, fără doar şi poate. Florin şi Marius, doi profi foarte cunoscuţi, purtau o discuţie aprinsă. Florin, cu o carte verde în mînă, răsfoia cu rapiditate filele şi le flutura pe sub nasul celuilalt. Marius, cu barba pînă la brîu, mîngîia tandru o carte galbenă şi, cu o calmitate enervantă, spunea: Ba cea de-a doua e mult mai bună! Mîncarea era din abundenţă pe mese, băutura la fel. Uitaseră totuşi, aşa cred, de tort. O orchestră cînta asurzitor Love is all you need. Invitaţii erau veseli şi îmbrăcaţi mai degrabă pestriţ, în toate culorile posibile. Nimeni nu se formaliza, totul era permis la această petrecere neobişnuită. Un actor citea proză scurtă fantastică – în stînga lui, un grup de oameni care plîngeau în hohote. La dreapta, alt grup care se prăpădea de rîs.
Gigi se lăsa aşteptat dincolo de limitele bunului simţ. El nu era aşa. Oare numai ea simţea în clipa asta strîngere de inimă, îngrijorare?…Cîinele i se înfăşură de picioare, ca o pisică.
– Hai să mergem, Lumière…
– Dar…n-a ajuns Gigi…Azi nu l-am îmbrăţişat! Nu va avea energie să scrie!
– Vino cu mine, trebuie să vezi ceva.
O duse într-un cartier cu blocuri noi. Alese unul de culoare verde. Urcară două etaje. Pe o uşă, o plăcuţă argintie: Rodica şi Giuseppe Dumitrescu. Uşa se deschise brusc. Ea făcu speriată trei paşi înapoi. O fetiţă ieşi val-vîrtej şi se împiedică de labrador.
– Mami, mami, un căţel la noi la uşă! Putem să-l păstrăăăăm????
Se auziră vag bombănelile mamei.
– Hai odată, Gigilică! îl apostrofă copila pe frăţiorul mai mic. Avea două codiţe nostime, purta un trening bleumarine şi un tricou alb, pătat de cireşe.
– Stai, mă Lumi, că nu-mi găsesc rucsacul portocaliu!
– Ia-l pe cel ciclam, e la cuier! Vei întîrzia la grădiniţă! Deşi…ce-ar fi nou în asta?!
– Dar nu se asortează cu puloverul…

Fetiţa dădu ochii peste cap şi îl smuci pe scări.
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*