Întrebări şi mirări la masa trecutului

01.04.11 by

Deşi, veşnic, ocupat peste măsură, ce-i drept, uneori, şi cu chestiuni de trei parale, deschid, întâmplător, o adresă de internet (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html), trimisă de către un amic, nu dau nume, însă persoană importantă, vorba Maiestrului, şi văd scris: ,,Prelipcenii şi Hodorodnicenii”, „Local de întâlnire al celor ce se cheamă Prelipcean”. Titlul, ce să zic, nevoie mare! Mintea mi-a zburat undeva, în antichitate, la Platon (427- 347 îHr., perioada încă suportă, şi astăzi, după atâtea cercetări, aproximările), la cel care a pus, pentru prima dată, bazele învăţământului superior în lumea occidentală, la cel fără de care chiar şi Kant nu ar fi fost filosoful pe care îl ştim noi astăzi, mai ales cel din Critica raţiunii pure (o spune, înşuşi autorul în Prolegomene: …,,fără Platon şi empirismul lui John Locke, apriorismul meu,…”). Deşi nu cred că e cazul, amintesc, totuşi, despre Academia din Atena ca despre o instituţie şi idee, funcţionale, în acelaşi timp, chiar şi pe vremea când, pentru o nouă carte, trebuia să treci marea, până în Egipt, sau să te laşi prăjit de arşiţa soarelului, până departe, pe drumuri pustiite, spre şcolile zidite în îndepărtata Ionie. Asta e! Nimic, de când lumea, nu a cerut un mai mare sacrificiu decât setea de cunoaştere, de cultură, de civilizaţie! Mă întreb însă (fireşte, având în vedere relaţionările anterioare), dacă Platon, filosoful, ar fi avut posibilitatea, prin absurd, ca la vremurile de atunci, să fii avut acces la internet, şi-ar fi creat oare o pagină, pe care să o fi numit ,,Platonicienii şi Hodorodplatonicienii”, „Locul de întâlnire al celor ce se cheamă Platoncean”? Sună uşor ridicol, însă tocmai de aci, din ridicol, şi întrebarea! Când văd însă că pagiana (http://prelipcean.ablog.ro/2009-02-05/nicolae-prelipceanu.html) se reduce la văicărelile specifice unei babe frustrate, sau înjurăturile unui tractorist, abia ieşit de pe brazdă, când văd că la capitolul comentarii (adică întâlniri), stă, la loc de cinste, cifra 0 (zero), când mai văd şi că Ablog.ro (adică domeniul de internet cu pricina) este, la data scrierii acestor rânduri, 25 03 2011, de vânzare, deşi mă dumiresc niţel, când însă văd scris: ,,13. (sic). Noi, cei care am avut marele noroc de a nu face puşcărie la comunişti, am fost, totuşi, închişi între zidurile unei culturi imbecile, am fost opriţi de la lectura marilor cărţi, pe care le vedem astăzi şi ne gândim unde, cine am fi fost, dacă le-am fi citit la timpul potrivit”, n-am ce face şi tot întreb: Sadovenu, Labiş, Nichita, Sorescu, Preda, ca să nu mai zic de Blaga etc., unde, Doamne iartă-mă, or fi învăţat carte încât au fost în stare să scrie „Carte pentru noi şi generaţiile viitoare. Un fel de răspuns (cel puţin în privinţa lui Sorescu, valabil chiar şi pentru ceilaţi), mi l-am dat în „Viaţa ca Iluzie şi clipa ca destin”, p.p 137-138, când personajul principal masculin, Nick, se opreşte deasupra Gurii Racului, locul din care se vede uşor Valea Bulzeştiului (acolo a văzut poetul lumina zilei), şi îi spune Olesyei (o ucraineancă):

,, – Pe aici, prin văgăuna asta, s-a plimbat, într-o zi, Cel de Sus.

– Ca să vezi !

– Nu glumesc ! …Cu cercul, de-a lungul drumului ! Vâşti, la deal, vâşti, la vale ! Dădea lumii de veste ! Asta, cândva, de mult !

– Mă, uite, de-aia îmi vine să te mânânc ! Că ştii să spui poveşti !

– Ascultă-mă ! La plecare, s-a înfipt spre cer copac. Îl vezi ? Acolo, departe… Stă rotit, ca un paşă ! Tot semn ! Cum ar putea să stea, altfel, Dumnezeu ?”

Mda! Abia acum îmi dau seama şi vă spun şi vouă că, pe unde s-a plimbat Dumnezeu şi s-a mai lăsat şi semn, pentru cei de acum şi cei ce vor fi, poţi să te pui de-a curmezişul cu neamul, cu întreg arsenalul nuclear al omenirii, că tot degeaba!

În pagina următoare (139), din aceeaşi carte, împins, ce ştiu eu de cine, scriu şi mai şi afişez la vedere, pe ultima copertă (nu de alta, dar deştepţii prezentului doar atât citesc, apoi se bat cu pumnii în piept că au înţeles totul!),:

,,Peste tot, în jur, alături nouă, liniştea, simfonie a zărilor şi a aducerilor aminte. Alături ei, viaţa, oricând gata, parcă, să trădeze. La ţărmul clipei, misterul ! …Sau, alternativ, când Dumnezeu, când diavolul ! Totuşi, ultimul, mai rar. Între unul şi celălalt, urcuşul, destinul, ruleta, cifra 6. Repetată, punere pe gânduri ! …Apoi, moartea, cortină a zădărniciei ! Domnule, dacă ai putea să mori în picioare, semn ?! Să rămâi, aşa, stană de piatră şi să te îngropi singur, perpen­dicular pe axa vremurilor ! Să fii un fel de antenă, prin care, musai să treacă şi timpurile, şi cuvântul ! În realitate, noi, tot una cu pământul, un fel de umbre stinse în amurgurile disperării. Te zbaţi să fii şi… Una, două, ţi se încurcă iţele ! Păcat de oasele frânte şi de alergatul pe te miri unde ! Asta e ! Una e să vrei şi alta e să fii!”, tot un fel de răspuns! (Vă asigur, nu e plagiat, cum s-ar fi exprimat un nu mai ştiu care!). Un răspuns însă a cărui luciditate ,,Una e să vrei şi alta e să fii!” te duce la demenţă (mai ales când, cu vârsta, ,,ţi se încurcă iţele”, adică, mai pe româneşte, ţi se mai împuţinează minţile, în condiţiile, în care, cândva, le-ai mai şi avut!).

Până aici, mai nimic deosebit! Încă nu am puterea de a absolutiza banalul! Trebuie să fii omul dracu, sau să-ţi dea Dumnezeu şi minte şi talent, cu carul, să faci, în formă genială, o chestiune de genul ăsta. Nu se ştie însă niciodată când se crapă de ziuă!

În problema ridicolului, nu ştiu de ce, dar parcă am făcut-o în romanul „Pe apa sâmbetei”, când un pesonaj, Cercelaru, primar în timpul colectivizării, îşi înscrie un consătean mort, punându-i degetul pe o hârtie, în momentul în care s-a dus cu lumânare la el. (Pe apa Sâmbetei, Ed. Horion, pp.178 – 79). Oricum, scena e unică în literatura română şi este scrisă înainte de `89, pe vremea când unii regizau spectacole şi închinau ode iubiţilor conducători, iar acum într-un picior, şi ăla de lemn, ţin lecţii despre cum trebuie să fie scriitorimea română.

,,Stan şi Băcanu au apucat să fugă. Florea, Boade şi ceilalţi au îngroşat însă rândurile celor dintâi. Câteva ceasuri, Cioacă a rămas singur. Lumânările puse într-un sfeşnic s-au stins. Norocul lui avea să i fie cu Cercelaru care abia venea prin mijlocul satului, de unul singur, cu o lumânare în mână. Din dosul ulucilor, îl priveau cu ochi speriaţi, femeile.

– Doamne, ăsta nu e om să-l laşi să pună în mână lumânarea mortului ! – îşi ziceau toţi, fără a îndrăzni să-i iese în cale.

Cercelaru a intrat. S-a uitat în jur. A scos repede hârtia lui Cioacă de înscriere în colectiv, i-a înmuiat degetul în cerneală, apoi i l-a apăsat pe ea. A aprins după aceea lumânările în sfeşnic. S-a mai uitat cu frică într-o parte şi-n alta, de parcă s-ar fi luat mor­tul după el, apoi a plecat.

– Credeai că scapi ? Ei, uite că nu poţi !

În vreme ce primarul îşi îndeplinise sarcina, Tingirică şi ceilalţi, luaţi de jandarmi, îşi dăduseră aproape tot ce agonisiseră, după ce mâncaseră bătaie ca hoţii de cai. Pe Stan şi Băcanu, fiindcă nu i putuse prinde, le luaseră jandarmii tot, fără să mai întrebe dacă vor sau nu colectivizare. La poartă, au rămas Anica şi Băcănica cu mâi­nile împleticite de durere şi cu lacrimi pe obraji.

Vremea ca Cioacă să intre în mormânt sosise.

Boderică şi Boade au pus coşciugul pe loitrele carului. Crucea au aşezat-o lângă el. Popa şi gor­nistul au luat-o înaintea boilor. Lângă mort, bocea femeia lui Vărzaru. Din mers, în urma lor, se adu­naseră şi alţii.

Uite, aşa ne ducem unul câte unul, dacă nu ne îngroapă ăştia de vii !”

Ridicolul supunerii, slugărnicia vremurilor de atunci şi parcă, la noi, din toate timpurile, este, în aceste rânduri, o absolutizare a absurdului, dacă cuvântul absurd suportă absolutizarea.

Până una, alta, ca să ne mai şi descreţim frunţile, şi pentru că anul acesta mi-am propus un serial al destăinuirilor, am să vă povestesc mai întâi, cum eu şi soţia mea, Beatrice Silvia Sorescu, am aşezat în jurul unei mese de bucătărie, într-o sufragerie de bloc, din apartamentul în care locuiesc şi astăzi, apartament din Craiova, strada Nicolae Iorga, nr. 134, bl. A32, sc1, ap 13, tocmai la etajul 4, pe Eugen Simion, D.R. Popescu, Maya Simionescu, regretatul Grigore Vieru, Cătălin Ţîrlea, Ioana Drăgan, Tudor Nedelcea, Tudor Gheorghe, George Sorescu…

Se împlinea un an de când murise Marin Sorescu. Să vă mai amintesc faptul că unii au savurat momentul încetării lui din viaţă?! Nu e, cel puţin acum, cazul! Probabil am să revin, am să nuanţez, am să mă întorc undeva, în timp, înainte de 89 şi, imediat, după aceea… Când însă mă gândesc că cei ce îşi lingeau degetele atunci când Sorescu era pe catafalc, ei erau deja, cadavre ambulante, că erau morţi de dinainte (paradoxal, un fel de morţi mergători!), parcă îmi vine să o las baltă! Voi vedea eu cum şi în ce fel voi face! Subiectul e încărcat de mizerii umane până dincolo de limite. Repet, voi vedea!

Revenind, la un an după moartea scriitorului, Primăria Craiova, Consiliul Local împreună cu Teatrul Naţional, ce astăzi îi poartă numele, au organizat prima manifestare sub genericul „Zilele Sorescu”. S-a dat şi un premiu, pe care l-a primit dramaturgul D.R. Popescu. Seara, după spectacol, domnul Emil Boroghină, la vremea aceea, directorul teatrului, din toată sărăcia, a pus pe masă, în sala bibliotecii, de la etajul 1, câteva castronele cu fasoale bătută, pâine, niste suc, apă… Şi cam atât! Sărăcie mare la noi, şi atunci, ca şi acum! Vorba lui Creangă! Nu o mai amintesc pentru că abia am terminat cu înjurăturile pe ziua de astăzi. Parcă văd momentul: nişte actori mai tineri, chemaţi de la Bucureşti să recite din opera poetului, au înghiţit în sec. În acel context, ştiind că acasă am o oală cu sarmale, fasole pregătită de nevastă-mea (Dinescu, în privinţa asta, ar trebui să ia lecţii de la ea), precum şi carne şi cârnaţi rămaşi de la Crăciun, i-am invitat la mine. Nu, n-am uitat: vinul, cei ce mi-au trecut pragul casei, îl ştiu. Şi alb, şi roşu, o minune! Astăzi, după atâţia ani, ar trebui să-i mai cer scuze domnului Academician, Eugen Simion, pentru faptul că mai mult de ½ dintr-o sticlă, deja spumată peste măsură, la deschidere, i-am turnat-o pe sacou. E, asta e! În ultimă instanţă, şi întâmplarea cu pricina a făcut parte din spectacolul prelungit al serii. Vârful distracţiei s-a conturat în jurul momentului în care toţi cei prezenţi, înfometaţi, aşteptau să îi aşez, cumva, la masa în jurul căreia nu puteau sta mai mult de patru persoane. Acum, când scriu, şi mi-i aduc sub priviri, îmi dau seama câtă disperare, lipsa mesei! Forţat de împrejurări, pe la miezul nopţii, am scos o uşă din balamale, şi, în sfârşit, am improvizat o masă de cel puţin 12 persoane. Seara (pentru exactitate), noaptea s-a sfârşit cum trebuia. S-a mâncat şi s-a băut bine! Şi bine că a fost aşa, pentru, că a doua zi, în post, invitaţi la masă, (Eugen Simon, D.R. Popescu, Grigore Vieru, Tudor Nedelcea şi eu, Nicolae Bălaşa), la Mitropolie de către Î.P.S.,Nestor Vornicescu, am fost serviţi cu nu mai ştiu câte feluri de mâncăruri de urzici. Domnilor, credeţi-mă, atunci, nu am putut să o spunem, dar parcă până şi vinul ni s-a oprit în gât.

Ca să închei: un an de la moartea lui Sorescu, Eugen Simion stropit de viu cu vin, la mine acasă, în jurul unei mese improvizate, personalităţile neamului (de aici şi de dincolo de Prut), Platon, Kant, pagina de internet şi ,,Prelipcenii şi Hodorodnicenii, „Local de întâlnire al celor ce se cheamă Prelipcean”! Sună ca prost! Numai că ăsta e, cu siguranţă, felul de a bate cu graţie câmpii (în termeni literari de acum, se cheamă eseu). Mai diplomat spus, întrebări şi mirări la masa trecutului, câtă vreme viitorul încă îţi mai curge din podul palmei, pe linia vieţii, prin vârful degetelor.

24. 03. 2011

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*