Între „homo ludens“ şi corn de melc, sau „ludos Apollini facere“

10.11.14 by

Volumul Diavol cu coarne de melc (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003), de Spiridon Popescu (născut în zodia Fecioarei, la 4 septembrie 1952, în localitatea Ohaba-Bălăneşti, judeţul Gorj, Dacia, absolvent / bacalaureat al Liceului Pedagogic din Târgu-Jiu*), înmiresmează „priveliştea logosabilă“ cu o lirică de „jucăuş“ leu arămiu, în „mişcări viclene“ – cum ar zice autorul Necuvintelor –, în cheie baladesc-villonescă veridică, dar şi cu ştiinţa rafinată a marcării unui inconfundabil „teritoriu poetic“, desigur, „la jumătatea distanţelor“, mai exact spus, la intersecţia diagonalelor pătratului cu unghiurile în „Everesturi“ ale poeziei noastre naţionale / universale: Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu.

ggg

Spiridon Popescu la expertizarea durerii de împunsătură de corn de melc.

De dincolo măiestria de „a da jocuri publice în cinstea lui Apollo“ (Făt-Frumosul Pelasgimii > Valahimii, fiind Apollo), ori, ca pe sacra limbă latină a antichităţii, ludos Apollini facere (expresie ce-a stat, mai mult ca sigur, şi în „atenţia“ de titlu şi de substanţă a lui Johan Huizinga, pe când a redactat celebra-i lucrare, Homo ludens), al cincilea volum de versuri al lui Spiridon Popescu, Diavol cu coarne de melc (ivit, în ordine cronologică, după admirabilele volume de poezii de aceeaşi factură: Oglinda dintre noi – Târgu-Jiu, Editura Spicon, 1991, marcându-i debutul editorial, desigur; după 21 de grame de suflet – Piteşti, Editura Zodia Fecioarei, 1996; după Supliment de existenţă, Târgu-Jiu, Editura Punct, 1997; şi după volumul bilingv de poeme-eseuri > „poeseuri“, în valahă şi în franceză, Eseu despre glorie / Essai sur la gloire – Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 1998), relevă nu numai o irepresibilă sete de joc lirico-semantic, ci şi „jocul secund“, ori învârtejirile ens-ului înspre autenticitatea priveliştii fiinţei; această aserţiune a noastră este susţinută chiar de poet printr-o serie de inspirate ode (dar nu „în metru antic“) „la maeştri“:

(1) lui «Eminescu» :

El s-a născut din dorinţa noastră de-a fi, / … //
Prinţul acesta, căci era un prinţ,
Putea să-nveţe-orice pe dinafară,
Un singur lucru n-a putut nicicând:
Să-nveţe de la oameni cum să moară. ;

(2) geniului din Mărţişorul „psalmic“ – «Argheziană» :

…Încearcă, ispitit de apogeu,
Să-l pipăie c-un braţ pe Dumnezeu… ;

(3) geniului onirico-paradoxist, „tatăl“ deja-vestitului Om-Fantă / Fant-Om: «Vis cu Nichita Stănescu» :

Cum să te dai morţii la cincizeci de ani,
Când e cea mai dulce viaţă şi, se ştie,
Necuvântul „moarte“ nu face doi bani, // […] //
„…Doar îmi ştii povestea: mi-am pierdut în luptă
Ochiul drept şi-n locu-i port acum un zeu“ ;
etc.

Comentatorii poeziei cultivate de Spiridon Popescu au remarcat, pe lângă „startul din autenticitate“, şi un anume «sentiment năvalnic», o «cruditate existenţială», ori «expresia fără ocol», «naturaleţea tăioasă», „oglindirea-i“ în «acea nebunie solemnă a vântului, a ploii, a furtunii» (Gh. Grigurcu), surprinderea receptorului prin calitatea spaţiului oniric, «autorul fiind nu numai visător, tandru, ci şi inventiv» (Alex Ştefănescu), cât şi «arta compoziţiei pe spaţii scurte, arta de a resuscita banalul din degradarea sa semantică» (Geo Vasile), fapt care se observă chiar şi în „întregul“ acestui «Autoportret»:

Prea semănam cu Dumnezeu –
Să nu se mai işte confuzii,
Prietenii mi-au mâzgălit sufletul
Cu vopsea neagră.

Principalele reliefuri lirice din volumul Diavol cu coarne de melc, de Spiridon Popescu, bineînţeles, relevate în continuarea celor din volumele anterioare (supra), ori, de aflat, mai mult ca sigur, şi în viitoarele-i cărţi de poeme, printr-o sporire a procesului de cristalizare în adâncime, sunt:

(I) baladescul „în cratere“ de sugestie villonescă, unde un eu-pandur se învolburează până la Dumnezeu:

Doamne, mi-ai înveselit
Pasărea chiar sub cuţit.
Şi, deşi muream de foame,
N-am putut s-o mai tai, Doamne,
Căci ar trebui să fii
Dus cu sufletu-n pustii
Să retezi viaţa cuiva
Tocmai când i-e drag de ea.
(«Baladă», p. 60);

ori, mai la vale de „găina cu bile de aur“ şi mai la deal ceresc de „Cloţa cu Pui“, unde erou-i liric vrea să (se) perpetueze cosmic, să fertilizeze nu mallarméene nimfe («ces nymphes, je les veux perpétuer» – Stéphane Mallarmé), ci câte-o stea mai focoasă:

Doamne, mult mi-ar mai plăcea
Să fac dragoste c-o stea,
Steaua să rămână grea
Şi să nască altă stea,
Iar eu, ca un tată bun,
Pe copilă să mi-o-ndrum
Să nu fie căzătoare
Nici la nunta cea mai mare !…
(«Baladă», p. 61);

(II) o „depresiune-Spiridon-Popescu“ foarte accesibilă pentru „turismul liric“, „depresiune“ obţinută prin „decupări“ din trene „cometiforme“ – argheziană, bacoviană, stănesciană, soresciană etc. –, apoi prin „răsucirea“ / „stivuirea“ acestora într-un soi de „diguri sigure“, „nemuritoare“:

(a. „pieziş-argheziană:)

Mi-ar fi plăcut să fiu o brută, Doamne,
Femeile m-ar fi iubit mai mult,
Aş fi avut în jurul meu prieteni
Şi câte, Doamne, n-aş mai fi avut !…
(«Mi-ar fi plăcut să fiu o brută…»);

(b. cu o Evă „bacovian-barbară“:)

Sunt mai bacovian ca tine, Doamne,
Tristeţea-n mine umple-un vas mai mare,
Femeia care-mi cântă-i mai barbară
Decât femeiea ta, şi-n felinare
Lumina mi-e aşa de slabă-ncât
Nu pot să scriu „Lacustră“, de urât.
(«Scrisoare către George Bacovia»);

(c. „athanoric-eminesciano-stănesciană“, tot Evă:)

Nu fi rea, că n-ai temei,
Dă-mi mai bine doi pe trei
Din frumoşii ochi ai tăi.

Dacă vei încuviinţa
O să-ţi dau şi eu ceva:
Trei pe cinci din viaţa mea.
(«Cântec»);

(d. „stănesciano-soresciană-’65“:)

Poeţii, soldaţi neinstruiţi, confundând
Gurile tunurilor cu nişte găuri de şobolani
Umplură câmpul de luptă cu pisici negre.
Acestea,
Simţind probabil cât sunt de naivi,
Tocmai când se pregăteau de asalt,
Le tăiară calea.

Şi, astfel,
Poeţii, soldaţi neinstruiţi,
Pierdură Victoria.
(«Poeţii, soldaţi neinstruiţi»); etc.;

(III) „laicizarea“ psalmului, a rugăciunii etc., prin „plămădeli“ paradoxiste („substituirea“ Demiurgului cu Omul) pentru spaţiul virgin al utopiei :

(a. „scoatere la pensie“ a Purităţii – „ninsoarea degeaba“, ori a Atoatecreatorului:)

Nu mai ninge, Doamne –
Nu vezi că nu te-ascultă nimeni,
Îţi răceşti ninsoarea degeaba.
(«Psalm»);

(b. „dinamitarea“ mitului biblic al Genezei / Facerii , prin excelenţă, principiu estetic al paradoxismului:)

«Va veni vremea când noi vom locui cerul şi dumnezeu pământul, când noi vom fi atotputernici, şi, dumnezeu va ridica biserici şi se va închina la icoanele noastre. Atunci femeile noastre se vor sfinţi, rămânând fecioare, în timp ce Maria – Preacurata Maria !!! – se va destrăbăla precum ultima târfă. Din înălţimea cerului, îl vom auzi pe dumnezeu înjurând-o: „Oamenii mă-ti, de târâtură !“ / Şi vom gândi: ne trebuie un iad pentru sufletele acestea. // P. S. / Mulţumesc lui dumnezeu că a dispărut Inchiziţia / Altfel, / Pentru poemul acesta aş fi fost ars pe rug.» – Utopie;

(IV) „delta“ autopersiflării / autoflagelării eului, sinelui, până la „autoepigramă“:

(a. „autocunoaştere“ / „conştientizare“ la „neisprăvitul“ / „nemernicul“ erou liric:)

Sunt un neisprăvit, vecine,
Nu merit stimă şi iubire:
Cerui să mă-ntâlnesc cu mine,
Dar nu venii la întâlnire.

Sunt un nemernic, domnişoară:
Deşi m-am anunţat şi-n scris
Că merg să mă conduc la gară
Plecai tot singur. Ăsta mi-s !
(«Fragment de autobiografie»);

(b. „luarea urmei“ lui Nichita Stănescu, al cărui erou liric „şlefuieşte“ / „scliviseşte“ cu ochiul lui Homer – cf. Lecţia despre cub: «se lustruieşte cu ochiul lui Homer, / se răzuieşte […], / până cubul iese perfect» –, dar din originale „unghiuri de fugă poematică“:)

Am luat ochii lui Homer şi i-am ascuns sub zăpadă
Să nu mai vadă.
Fiindcă lumina lor mă deochea
Şi mă făcea să am dureri de stea.
(«Poem»);

(c. paradoxista „săritură“ din Dumnezeu în sinea-i:)

Nu sunt normal, iubito: deşi cunosc prea bine
Ce riscuri presupune sportul acesta dur,
Tot nu mă pot abţine şi,-uimind pe cei din jur,
Mă urc în Dumnezeu şi sar în mine.
(«Artă poetică»). Etc.

Şi prin volumul Diavol cu coarne de melc, Spiridon Popescu dovedeşte că este un autentic poet al întâmpinării ludic-ironice / autoironice a „banalului“ cosmos, chiar şi cu puterea unui „zâmbet prezidenţial“ (cf. Tristeţe), desigur, dublat de un alchimist ce stăruie de-o viaţă în rugăciunea către lumină spre a trece prin geamul afumat (cf. Dacă mă-ntrebi), prefăcându-se a uita să apeleze la sfatul armăsarului în a cărui ureche privighetoarea şi-a ascuns înrăzăritul cântec, fără a fi deranjată de realul în ebuliţie, ori de uşurinţa cu care „al rapsodului rob“ oferă lumii veritabila poezie.
(O variantă a cronicii Între „homo ludens“ şi corn de melc, sau ludos Apollini facere, de I. P.-T., a fost publicată în revista Rostirea românească – Timişoara, ISBN 1224-0478, redactor-şef: Anghel Dumbrăveanu –, anul al X-lea, nr. 1–2–3 / ianuarie–februarie–martie, 2004, pp. 64 – 66.)
____________________

* Cronicar-paginatorul Istoriei literaturii valahe de mâine oferă două fotografii-document (infra) Distinsului Receptor de Poezie, „însetat“, desigur, şi de cunoaşterea „adevărurilor“ despre Poeţi, fotografii datând din anii de „tinereţe absolută“ a poeţilor Spiridon Popescu şi Ion Pachia-Tatomirescu, atestându-le dac-pandurismul lor de pe meleagurile filişano-floreştene.

nnn
Fig. (fotografia) 1. Cinci poeţi (învăţători, profesori, jurnalişti), aflaţi pe urmele lui Eminescu (de la stânga la dreapta) la Floreşti-Gorj: Vasile Gogonea, C. Vâlceanu, Tudor Voinea, Ion Pachia-Tatomirescu şi Spiridon Popescu; fotografia îi surprinde pe „buza“ de cărămidă a unei gropi despre care floreştenii spun că ar indica locul unde odinioară a fost marea „pivniţă boierească“ avută de conacul Bălcescu-Mandrea, din Câmpul Cerbului, marginea-i de sud-est, conac ale cărui ruine se aflau sub brazdele trase de tractoare pentru culturile de porumb ale Coopperativei Agricole de Producţie din satul Floreşti, com. Ţânţăreni, jud. Gorj.
Această fotografie datează din 16 iunie 1978, de la dezvelirea plăcii de marmură, care atestă „popasul“ poetului Mihai Eminescu la Floreşti, şi a aparţinut arhivei poetului Spiridon Popescu până în 6 februarie 2004, când i-a dăruit-o lui Ion Pachia-Tatomirescu.
Duminică, 16 iunie, 1978, s-au împlinit o sută de ani de când Mihai Eminescu şi-a petrecut câteva luni în „Câmpul Cerbului“, la conacul Bălcescu-Mandrea, din Floreşti-Gorj.
În Părculeţul „Mihai Eminescu“ din Floreşti-Gorj, amenajat între Biserica ridicată pentru floreşteni de Barbu Bălcescu şi ruinele Conacului Bălcescu-Mandrea, din iniţiativa inimoasei învăţătoare sexagenare, Antoneta Păunescu (infra, în fotografie, lângă taburet), sprijinită de cadre didactice de la Şcoala Generală Floreşti (având ca director pe prof. Constantin Maria), s-au adunat fonduri financiare ce au permis ridicarea unui soclu / „piedestal“ (pentru o viitoare statuie a lui Mihai Eminescu), pe care a fost fixată o placă de marmură în amintirea verii anului 1878, vară petrecută de creatorul «Luceafărului» printre floreşteni.
Pe placa de marmură este incizat textul: «În acest loc a fost conacul junimistului Nicolae Mandrea, în care a locuit şi a creat – în lunile iunie şi iulie 1878 – marele poet român, Mihai Eminescu».

ppp
Fig. (fotografia) 2. Cei cinci dac-panduri din fotografia / fig. 1 pot fi identificaţi cu uşurinţă şi în fotografia / fig. 2 (supra), între participanţii la „dezvelirea“ plăcii de marmură (Spiridon Popescu este aşezat sub placa de marmură, cu caietul deschis, pe genunchi, ca, în caz că vreo literă / vocală din inscripţie este împunsă de vreun corn de melc nărăvaş, aceasta să aibă unde plonja, să nu sară în vid; Ion Pachia-Tatomirescu este al treilea, de pe ultimul rând, de la stânga la dreapta, cel „cu ochelari de soare“).
www.omniscop.ro

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

ERROR: si-captcha.php plugin: GD image support not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable GD image support for PHP.

ERROR: si-captcha.php plugin: imagepng function not detected in PHP!

Contact your web host and ask them to enable imagepng for PHP.