Între acceptare și excludere

30.05.13 by

Consider că nu este exagerat să precizez, încă de la bun început, faptul că lucrarea despre care fac referire în aceste rânduri este nu numai una captivantă și angajantă pentru cititor, ci de-a dreptul fascinantă prin complexitatea și amploarea informațiilor cuprinse în paginile sale. Cartea „Biserică, societate și cultură în Transilvania secolului al XVI-lea: între acceptare și excludere” (Editura Academia, București, 2012) redă cu fidelitatea detaliului deținut doar de finii cunoscători ai istoriei locului, traiectoria religioasă, socială și culturală a Transilvaniei secolului al șaisprezecelea, „un spațiu de interferență”, așa cum este caracterizează geografia descrisă în lucrare. Cuvântul de bază al cărții este diversitatea, zămislită prin îmbinarea stilurilor arhitecturale diferite și a varietății lăcașelor de cult. Autorul Ioan-Aurel Pop construiește, utilizând tehnica păpușilor matrioshka, ubicuitatea diversității acestui spațiu, considerând că nu doar suma lor, ci și elementele definitorii care construiesc Transilvania, fiecare în parte, pulsează diversitate. Relevantă este, în acest sens, ideea exprimată în nenumărate rânduri de către autor (chiar și în afara spațiului pus la dispoziție de cartea analizată) conform căreia universitatea „Babeș-Bolyai” este, la rândul său, „o Europă în miniatură”.
Lucrarea debutează prin construirea unei scheme la scară largă a istoriei Transilvaniei, pornind, asemenea unei lecții de istorie bine fundamentată, prin descrierea originii, a denumirii și a locuitorilor zonei. Acest prim capitol ar putea servi la fel de bine ca incipit și unei cărți despre istoria românilor, datorită abundenței detaliilor cu care autorul își răsfață cititorii. Acesta clarifică încă de la bun început că romănii din Transilvania nu se deosebesc cu nimic de cei aflaţi la sud şi la est de Carpaţi pentru că fac parte, cu toţii, din „popoarele romanice şi vorbesc o limbă neolatină, la fel ca italienii, francezii, spaniolii, portughezii, catalanii etc.”, fiind singurul popor romanic de confesiune ortodoxă, datorită influenței Primului Țarat Bulgar, care temporar își extinsese stăpânirea chiar până la nord de Carpați. Observație pe care au făcut-o și restul europenilor, care în momentul redescoperirii românilor din cele trei principate, i-au prezentat „invariabil” drept urmași ai romanilor.
Lucrarea duce cititorul metodic prin perioada în care Transilvania avea statutul de voievodat în cadrul Regatului Ungariei, trecând apoi la perioada în care a funcționat ca principat autonom, iar în final sub Habsburgi, stăruind asupra situației Transilvaniei din secolul care face obiectul cărții. Diversitatea Transilvaniei este permanent scoasă în evidență pe parcursul cărții, fie când autorul se referă la cele trei națiuni recunoscute în cea de-a doua parte a secolului al XVI-lea, fie când face referire la cele patru confesiuni din sistemul religios transilvan (calvină, luterană, unitariană și catolică).
Fascinația cărții nu se traduce doar prin faptul că reușește să concentreze un volum titanic de informații într-un număr relativ restrâns de pagini, ci și pentru că celebrează diversitatea într-un mod cu totul original: fără a-l atenționa asupra acestui aspect în prealabil, cartea îi permite treptat cititorului să înțeleagă faptul că scopul ei este, în definitiv, acela de a ilustra viața românilor din Transilvania. Românii ca martori și, mai ales, ca subiecți ai tuturor acestor modificări care s-au succedat într-un timp relativ scurt redus la scara istoriei și care, în plus, nu erau „națiune”, ci erau popor (gens). Am putea chiar afirma că lucrarea este o poveste complexă despre „înălțarea românilor”, așa cum frumos numește chiar autorul puterea de care au dat dovadă românii din acest spațiu în depășirea tuturor vicisitudinilor pe care le-a prăvălit asupra lor istoria.
Însă complexitatea lucrării nu se oprește aici. Planului diversității descrise în interiorul Transilvaniei i se suprapune un plan secund, care inventariază viziunea externă asupra modelelor de viață transilvănene. Strivită de rivalitatea dintre Imperiul Romano-German și cel Otoman, Transilvania devine treptat un loc pe care nu puțini îl consideră interesant, la 1500 existând chiar o tradiție a referințelor italiene despre români. Lucrarea pune în lumină și câteva aspecte despre originea numelui de român, un subiect de mare actualitate astăzi, autorul clarificând că numele românilor vine de la anticii romani.
Spre finalul cărții, aplecarea autorului asupra temelor care îi privesc direct și aproape exclusiv pe români devine din ce în ce mai evidentă. Cultura și educația pe care le primesc românii „tolerați” la confluența dintre bizantin, latin și protestant reprezintă o temă căreia autorul îi rezervă un spațiu generos, făcând referire și la educația iezuită de la Alba Iulia și Oradea (orașe cu tradiție școlară importantă și ținte ale Contrareformei), precum și la fondarea colegiului superior iezuit de la Cluj-Mănăștur. Ultima parte a lucrării prezintă un evantai de informații legate de activitatea profesorilor și a studenților, a bibliotecii și chiar și a reprezentărilor teatrale, considerate importante la acea vreme pentru dezvoltarea calităților spiritual-religioase ale studenților.
În încheiere nu-mi revine decât să reiterez contribuția valoroasă pe care Ioan-Aurel Pop o aduce literaturii preocupate de istoria Transilvaniei și nu numai. Deși cele descrise fac trimitere exclusiv la evenimente demult trecute în istorie, cititorului nu îi este dificil, odată obișnuit cu stilul oarecum tehnic al lucrării, să construiască legături cu realitățile prezentului și să înțeleagă cum înmănuncherea de evenimente ale secolelor trecute își produc încă efectele în acest spațiu în care Occidentul se întrepătrunde cu Orientul și în care jocul dintre acceptare și excludere pare să își rescrie regulile la infinit.
www

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*