ÎNTOARCEREA (fragmente din roman)

30.06.14 by

Toamna, ca de fiecare dată după terminarea muncilor agricole, satul era cuprins de fierbere. Flăcăii din sat trebuiau să plece la încorporare. În ajunul plecării, flăcăii încorporabili, prietenele lor, dar şi flăcăii proaspăt eliberaţi şi alţi tineri din sat se strângeau la căminul cultural şi se distrau până după miezul nopţii.
În acea seară, Valeria a hotărât să participe şi ea, pentru prima dată, alături de ceilalţi tineri. N-avea niciun prieten prin sat, dar simţea şi ea nevoia de a ieşi o dată în lume. S-a îmbrăcat cu o fustă nouă pe care reuşise să şi-o coasă singură dintr-o rochie mai veche a mamei sale, şi-a pus un tricou, o bluză de trening şi a plecat în sat. Tot timpul a stat deoparte şi a privit la cei ce se distrau. N-a dansat şi nici n-a intrat în vorbă cu nimeni. Băieţii erau însoţiţi de prietenele lor. Puţini dintre ei erau singuri. Dumitru Cioroianu era unul dintre ei. Mai tot timpul, el a fost îngrijitor la ferma C.A.P.- ului şi nu s-a prea îngrijit să-şi facă rost de o prietenă. „Cine se uită la mine, că put ca dracu’ şi nu scap de mirosul de bălegar, nici dacă stau în apă o zi întreagă?” Nu-şi făcea prea mari griji din cauza asta. „Să fac eu armata şi atunci, vin ele singure! Acum, când trebuie să plec la armată, cine să se uite la un amărât ca mine?”
În timpul distracţiei, el a stat pe margine şi a privit la cei ce dansau şi-furau, din când în când, câte un sărut, cu multă precauţie, să nu fie văzuţi de cei din jur. În acest timp, Mitică săruta şi el, cu foc, gâtul sticlei plină cu zaibăr. După miezul nopţii, când perechile au început să-şi ia rămas bun şi să se risipească, Mitică s-a trezit în faţa Valeriei.
– Conduci pe cineva la oaste? a întrebat el plin de curaj.
– Eu, nu, privesc numai.
– E frumos, nu?
– Da, este destul de frumos, dar e atât de trist…
– Ai dreptate. Pot să stau şi eu lângă tine?
– De ce, nu?
Băiatul s-a aşezat cu grijă lângă ea, pe bancă. A mai gustat puţin din sticlă, să-şi facă curaj şi i-a întins-o şi ei cu un gest firesc.
– Tu de ce eşti tristă, dacă n-ai nici un iubit care pleacă?
– Aşa, mă gândesc la ei cât le este de greu.
– Ai dreptate. Bea şi tu!
În ciuda aşteptărilor lui, fata a luat sticla, a băut puţin şi i-a înapoiat-o, fără să zică nimic. A mai băut şi el şi din noi i-a întins sticla.
– Nu, mulţumesc! Nu mai pot bea. Nu sunt obişnuită. Nu vreau să mă ameţesc.
– Numai din atât? Nu ţi se întâmplă nimic. Mai bea.
Fata a mai gustat o dată din sticlă.
– Ştii că şi eu plec, nu? a întrebat-o el.
– Îhî!
Muzica a atacat ultimele acorduri şi distracţia s-a terminat. Ultimele grupuri se răspândeau pe uliţele satului. Valeria s-a ridicat şi ea şi a pornit spre ieşire. Mitică a venit după ea.
– Mergem împreună, nu?
– Dacă vrei, poţi merge cu mine o bucată de drum.
Au pornit în tăcere. Băiatul a sorbit şi ultima picătură de băutură din sticlă şi a aruncat-o pe marginea şanţului. Era stăpânit de stări confuze. La răspântia, unde trebuiau să se despartă, Mitică s-a apropiat de ea, a prins-o în braţe şi a sărutat-o cu sete. Fata n-a avut timp să se ferească şi nici să protesteze. Gura lui flămândă îi sorbea respiraţia. S-a lăsat cu totul pradă manevrelor lui. Băiatul a condus-o pe marginea şanţului şi s-au aşezat pe iarba uscată. Mâinile lui i-au pipăit pulpele, le-au dezvelit şi au urcat ameţitor spre vintre. Aici, a zăbovit preţ de câteva clipe, apoi, s-a descheiat la pantaloni şi-a trecut trupul peste ea, sărutând-o prelung. A mai mângâiat-o o vreme şi înainte de a începe, a întrebat-o:
– Ai mai făcut?
– Nu.
– Am auzit că doare, i-a şoptit el la ureche.
– Se poate…
Încurajat, Mitică a continuat explorarea locului misterios, chemător şi necunoscut. S-a lămurit ce trebuie să facă. Şi-a făcut curaj, s-a încordat şi a împlinit chemarea misterioasă, ameţitoare şi dătătoare de fiori.
– Te-a durut? a întrebat el grijuliu, în final, cu respiraţia întretăiată de efort.
– Puţin.
S-au mai odihnit o vreme.
– Păcat că nu mai avem vin. Ar fi fost bun… A tăcut puţin timp şi apoi, a început s-o sărute şi s-o mângâie din nou. Se spune că după asta oboseşti foarte tare. Eu nu mă simt atât de obosit. Tu?
– Nici eu.
– Mai facem o dată?
– Dacă vrei…
S-au despărţit spre ziuă. Mitică s-a grăbit spre casă, năuc de fericirea şi de norocul ce-au dat peste el. „Cine ar fi crezut? N-aduce anul, ce aduce ceasul!” Valeria a ajuns acasă fără sentimente deosebite. Nu regreta şi nici nu se entuziasma de experienţa prin care a trecut. „Tot trebuia să se întâmple şi asta odată! Decât să mă tăvălească cineva pe la C.A.P., prin lanuri, cum li se întâmplă la cele mai multe, mai bine că a fost cu el. Cel puţin e tânăr şi e frumos.”
Băieţii au plecat a doua zi la oraş. Mitică s-a uitat cu teamă, dar şi cu speranţă, în urma lui. Valeria n-a mai apărut.

—————————————————————————————————————–
Pe perioada de iarnă, fabrica îşi restrângea activitatea. Conducerea trimitea acasă majoritatea muncitorilor. În ultima zi de lucru, Valeria lucra în depozit la aşezarea borcanelor în lăzi, pentru a fi stivuite şi livrate în comerţ. Puţin înainte de prânz, în depozit şi-au făcut apariţia mai mulţi şefi, care au inspectat şi inventariat marfa. Gavrilă Mincă, şeful C.T.C. –ului din secţie se tot uita la Valeria. „Mamă, ce trufanda! Unde a fost până acum? Cum de n-am văzut-o mai demult? Nu se poate s-o las să-mi scape!”
– Pe tine cum te cheamă? i s-a adresat el Valeriei.
– Izbiceanu Valeria.
– Lucrezi de mult la noi?
– Nu, de aproape două luni.
– Nu eşti permanentă?
– Nu.
– Hm, bine! Mai vedem…
După ce şefii s-au retras, Gavrilă a reapărut în depozit şi i s-a adresat pe un ton sever:
– Tu, Valeria, vino cu mine!
Fata şi-a întrerupt activitatea şi s-a grăbit să-l urmeze. Acesta a dus-o într-un alt depozit unde nu era nimeni. După ce au intrat, Gavrilă a încuiat uşa şi s-a apropiat de ea. A luat-o în braţe şi a încercat s-o sărute. Fata s-a ferit. A aşezat-o pe nişte lăzi şi a încercat să-i dea jos pantalonii de salopetă.
– Nu, nu vreau! a spus ea, împotrivindu-se, în momentul în care a înţeles intenţiile lui.
– Hai, nu fi proastă! Ne simţim şi noi bine. De ce nu vrei?
– D-aia! Nu vreau şi gata.
– Faci cum crezi, dar eu te-aş putea ajuta să rămâi în fabrică. Te-aş înscrie la cursuri de calificare şi ai deveni muncitor calificat cu contract de muncă permanent. Nu te-ar mai da nimeni afară. Ce zici?
– Nţţţ!
– De ce? Nu-ţi place de mine?
– Nu-i vorba de asta…
– Dar, de ce ?
– Mă minţi!
– Cum poţi să crezi că aş face aşa ceva?
– Ştiu eu! Nu sunt chiar aşa de proastă cum credeţi voi. Tu îţi faci mendrele şi eu rămân ca proasta. Nu ţi-ai găsit omul. Caută pe altcineva şi, te rog, să descui uşa, că încep să ţip.
– Nu, te rog să mă crezi! Îţi dau cuvântul meu de onoare! Chiar azi te trec pe listă. Vrei?
– Dacă nu-mi dai drumul, ţip!
– Crede-mă, eu sunt un om de cuvânt. Pot face chestia asta. Altfel, n-aş promite. Ai să vezi!
Fata s-a dus lângă uşă. Era clar că nu-i dispusă să cedeze şi Gavrilă a bătut în retragere. A venit lângă ea şi a descuiat uşa.
– Hai, să scrii o cerere şi să facem dosarul de angajare definitivă. Ai să vezi că sunt un om serios. Eu o să te protejez de acum încolo. Vei fi angajată permanent şi vei câştiga mult mai bine.
Valeria nu se putea hotărî pe loc. „Dacă e tot o capcană sau o şmecherie de-a lui?” Nu se îndura nici să-l refuze. „Un angajament definitiv m-ar scuti de multe necazuri. M-aş muta la oraş şi aş scăpa de sărăcie. Cine nu şi-ar dori acest lucru?” Amintirea întâlnirii ei cu Mitică era confuză. Nu ştia dacă este cazul să repete acel gest sau nu. S-a întors la lucru. Colegele au luat-o în primire:
– Ce-a vrut?
– A, mai nimic! Am aşezat nişte cutii în depozitul celălalt.
Toată ziua s-a gândit numai la prostia ei de a-l fi refuzat pe Gavrilă. La terminarea schimbului, când trebuiau să-şi predea marfa şi echipamentul, s-a trezit cu Gavrilă.
– Uite dosarul tău. Semnează actele şi fugi cu el la personal. Eu m-am ţinut de cuvânt. Am fost şi la director pentru aprobări. Acum e rândul tău. Te aştept după program, lângă depozit.
Uluită de întorsătura pe care au luat-o lucrurile, Valeriei nu-i venea să creadă. S-a uitat la dosar şi, pentru că se apropiau şi alte femei din secţie, a pornit într-o fugă în pavilionul administrativ, unde se afla serviciul personal. A depus dosarul şi s-a strecurat din nou în curtea fabricii, adăpostindu-se să n-o vadă cineva, lângă depozitul unde se văzuseră de dimineaţă. A aşteptat o vreme, până ce s-a întunecat de-a binelea. „Se poate ca el să nu mai poată veni. Poate că l-au oprit şefii la vreo şedinţă.” În cele din urmă a venit şi Gavrilă. Au intrat în depozit şi pe aceleaşi lăzi, aşezate ca un pat, Gavrilă a posedat-o cu brutalitate.
——————————————————————————————————————-

Într-o noapte, la porţile casei s-au auzit bătăi şi strigăte:
– Deschideţi!
Au deschis şi în curte au năvălit soldaţii.
– Toată lumea să se îmbrace şi să vă faceţi bagajele.
– Ce s-a întâmplat? Unde mergem?
– O să vedeţi voi, când veţi ajunge acolo. Nu vă gândiţi să luaţi tot ce aveţi prin casă. Luaţi numai atât cât puteţi duce. Nu stă nimeni să vă care bagajele.
Lumea era năucită. Nimeni nu ştia ce să facă. Înfricoşaţi, copii au început să plângă.
– Mai repede! Nu mai pierdeţi timpul de pomană!
S-au îmbrăcat, după cum era sezonul. Nimeni nu le-a spus cât timp vor fi plecaţi de acasă. Au început să-şi încropească un mic bagaj în nişte geamantane de carton. Câteva haine, nişte pături, ceva lenjerie şi puţină mâncare. Deruta era generală. Ce poţi să iei cu tine, în câteva minute, atunci, când nu ştii unde pleci şi pentru cât timp?
– Fiţi tari, nu plângeţi, îi îmbărbăta Dumitru, deşi, el însuşi se abţinea cu greu să nu plângă.
În graba mare, au fost scoşi în stradă şi urcaţi în camioanele cu prelată ale armatei. Erau din ce în ce mai mulţi. Unii plângeau înăbuşit, alţii încercau să afle ce se întâmplă.
– Lăsaţi vorba! Mergem în linişte.
– Unde mergem? a întrebat careva.
N-a primit răspuns. Însoţitorii lor erau prea ocupaţi să împingă oamenii spre camioane, să-i lovească pe cei ce se împotriveau şi să-i târască pe jos, pe cei care nu mai aveau putere să meargă singuri. Au ajuns la gară şi au fost îmbarcaţi în nişte vagoane pentru vite. Acum, mulţi dintre ei au început să înţeleagă că vor fi deportaţi şi că nu se ştie dacă se vor mai întoarce vreodată la casele lor. Disperarea îi cuprindea şi pe cei mai curajoşi. Experienţele naziste, din timpul războiului, se repetau şi aici, la mai bine de cinci ani de la încheierea crâncenei conflagraţii. „Cu ce am greşit?” Se întrebau toţi, fără să găsească un răspuns plauzibil.
În cele din urmă, au aflat că erau chiaburi şi că, trebuiau să meargă în alte locuri, să ajute la ridicarea economică şi a acelor meleaguri. Îi mutau din gospodăriile lor, pentru că erau prea pricepuţi şi trebuiau să-i înveţe şi pe alţii. În realitate, s-a dorit exterminarea acestei clase. În vagoane, au fost înghesuiţi şi transportaţi în condiţii greu de descris. Fiecare s-a aşezat, cum a putut, printre bagaje, în vagonul înţesat. A doua zi, au primit doar apă într-un bidon de tablă şi un hârdău pentru necesităţi fiziologice. Erau trataţi mai rău ca animalele. A doua zi li s-a aruncat nişte pâine cu marmeladă şi, ce lux, li s-a servit un ceai. Într-o staţie, Ileana, care privea pe ferestruica cu gratii a vagonului, a văzut în trenul, care trecea pe lângă ei, figura luminoasă a bunicului. „Nu se poate să fie o întâmplare!”
– Bunicule, bunicule! a început ea să strige.
– Linişteşte-te, draga mamei, i-a spus Aurora, nu poate fi bunicul! El este acasă. Acum se odihneşte şi are grijă de gospodărie împreună cu Ion.
După o călătorie de câteva zile, au coborât la gară, la Călăraşi şi au fost îmbarcaţi în camioane ale armatei. Peste două ore au fost coborâţi în câmp. S-au strâns laolaltă şi au privit în jur. Nu era nici ţipenie. Pe marginea drumului, era bătut un stâlp cu un număr pe el.
– Aici veţi locui. Numărul acesta este adresa voastră. N-aveţi voie să plecaţi. Cine părăseşte locul, va fi împuşcat. Deplasările în zonă se fac numai cu aprobarea comandantului.
Oamenii s-au uitat unii la alţii, nevenindu-le să creadă. De jur împrejur erau postaţi soldaţi de pază cu armele îndreptate spre ei. Istoviţi, după un drum obositor, efectuat în condiţii inumane, flămânzi şi suferind de frig, oamenii s-au grupat să-şi tragă sufletul. S-au chinuit până a doua zi. Au înţeles că trebuie să lupte pentru supravieţuire. Nu era timp de odihnă. Se anunţa vremea rea şi ei erau fără adăpost. S-au apropiat de un şef şi l-au întrebat:
– De unde putem procura nişte materiale?
– Aveţi bani?
– Ce să facem? Nu putem sta sub cerul liber.
– Vom cere să vi se aducă.
Au cumpărat nişte scânduri şi nişte stâlpi mai groşi. Toată lumea a trecut la treabă. Au înfipt adânc stâlpii în pământ, la distanţă unul de celălalt, în formă de dreptunghi. Deoparte şi de alta a fiecărui stâlp, au pus scândurile, ca un fel de tipar şi între ele au bătut pământ amestecat cu paie, cu un mai de lemn improvizat. Aşa au ridicat pereţii unor adăposturi primitive, în care au locuit. Casa, dacă i se poate spune aşa, avea două camere şi un antreu, care servea şi de bucătărie şi de sufragerie. Bucătăria, propriu zisă, era făcută în curte. Ea consta dintr-o groapă, în care era un cuptor în care se cocea pâine şi se mai şi gătea pe timp de vară. Au cumpărat uşi şi ferestre şi au acoperit bordeiele cu stuf. Au confecţionat paturi din scânduri peste care au pus paie şi aşa au dormit. Copii adunau de pe câmp scaieţi, ciulini, balegă uscată şi resturi vegetale pentru foc. Când acestea s-au terminat, au început să smulgă din pământ resturile de la cocenii de porumb. Le scuturau de ţărână şi le puneau să se usuce pentru a putea fi puse pe foc. Din nefericire, în vagonul văzut de Ileana, erau chiar bunicul şi bunica. Familia s-a întregit în acest decor de coşmar. În fiecare seară, fiecare se minţea, pentru că se culca cu speranţa că a doua zi va fi mai bine.
Bunica era o perfecţionistă. Ea a preluat în mod autoritar conducerea.
– Dragele mele, pereţii ăştia arată groaznic. Trebuie să-i zugrăvim.
Uşor de spus, dar greu de făcut! Au strâns cojile de ceapă. Au fiert cojile şi au obţinut o vopsea maronie. Au destrămat un ciorap de lână şi au vopsit cu el pereţii.
– Culoarea e foarte plăcută, a concluzionat bunica. Trebuie să dezinfectăm şi să igienizăm locuinţa. Aici, sunt mulţi microbi şi din lipsă de var, trebuie să spoim pe jos.
Nu aveau podele, ci doar pământul bătătorit. Au plecat pe câmp să caute balegă de cal şi au strâns-o într-un sac improvizat. Au amestecat balega cu apă şi cenuşă şi au spoit pe jos. Aşa a fost „duşumeaua” în casa lor, din Bărăgan.
În timp ce aceşti proscrişi se luptau să supravieţuiască, localnicii se adunau la marginea satului improvizat şi mâncau seminţe de floarea soarelui, scuipând cojile spre ei. Oamenii locului veneau să privească la ei ca la menajerie. În faţa unui asemenea spectacol, simţeai cum te cuprinde disperarea.
Nu era timp pentru lacrimi. Cei slabi au început să cadă. S-a amenajat un cimitir special pentru proscrişi. În satul proaspăt încropit, lumea a început să se cunoască. „Vom supravieţui aici, atâta vreme cât vom avea bani să cumpărăm produse la negru.” Pentru că nu se găsea pâine, făceau turte din mălai şi le coceau în cenuşa cu jar de pe vatră. O grijă majoră a lor nu era numai mâncarea, dar şi apa. Ea li se aducea cu o cisternă. Distribuirea ei era un chin. Lumea trebuia să se aşeze în linie cu găleţile în faţă. Un distribuitor trecea cu un furtun şi turna din mers, cu mare viteză, apa în găleţi. Dacă era prea lung şirul, ultimii puteau să nu mai primească şi trebuiau să aştepte până a doua zi.
– Numai de nu ne-am îmbolnăvi! se ruga bunica.
– Nu mai ştiu ce să spun. Călin s-a îmbolnăvit în armată şi a scăpat de deportare, i-a răspuns Aurora.
– Doamne, fereşte! Nu vă gândiţi să scăpaţi în acest fel. Ne vom lupta atâta timp, cât vom trăi.
Singura speranţă care le-a mai rămas a fost în Dumnezeu.
– Aici veţi locui definitiv de acum încolo. Vă veţi gospodări ca la voi acasă. Aţi fost buni gospodari, acolo, unde îi exploataţi pe cei săraci. Vremurile acelea au trecut. Acum să vă văd! Gospodăriţi-vă singuri! Veţi avea tot sprijinul de la Gospodăria Agricolă Colectivă din apropiere, unde veţi lucra.
——————————————————————————————————————-
Într-o zi, Fănică s-a trezit, la terminarea programului de lucru, cu doi indivizi care l-au invitat să meargă cu ei. După statură şi înfăţişare, Fănică şi-a dat seama de unde vin băieţii şi unde-l duc. „Eu credeam că am scăpat de ei şi de „obligaţiile” pe care le aveam faţă de instituţia lor. Se vede că am greşit. Ăştia nu te lasă în pace, nici după ce mori.” Spre deosebire de alte „convocări”, de această dată se simţea mult mai liniştit. „Acum, chiar că n-am de ce să mă tem. N-am făcut absolut nimic. Despre Vener nu mai ştiu nimic, pentru că este plecat. Cât despre mine, îşi pierd vremea de pomană.”
Spre surprinderea lui, nu se îndreptau spre niciunul dintre sediile cunoscute ale temutei instituţii. Au trecut prin oraş şi tocmai se pregătea să-i întrebe, unde anume îl duc, când maşina a virat pe un drum de ţară şi s-a oprit în curtea unei case arătoase, ascunsă după un gard viu, într-o cochetă grădină, destul de bine întreţinută.
A coborât din maşină şi a început să privească cu interes în jur, când a fost întrerupt brutal şi invitat să intre în clădire. Casa, un fost conac boieresc din apropierea oraşului, era în administrarea gospodăriei judeţene de partid. Potentaţii vremii se întâlneau aici pentru serbări intime, feriţi de privirile indiscrete şi aflaţi în deplină siguranţă. Fănică a fost condus într-o cameră de la subsol şi invitat să aştepte. Camera servea drept magazie, dar avea, în mijloc, o masă şi câteva scaune. Fănică s-a oprit nedumerit lângă masă şi a luat loc pe un scaun. Pe masă se găseau împrăştiate nişte cuie ruginite, nişte scule de lăcătuşerie şi nişte scândurele pentru confecţionat lădiţe din lemn pentru zarzavaturi. Era clar că aici nu aveau loc petreceri. Într-un târziu, de sus, au început să răzbată nişte zgomote. Se cânta şi se ciocneau pahare. „E clar că au uitat de mine. Ei petrec şi eu leşin de foame.”
În timpul petrecerii, unul dintre ce-i ce l-au adus pe Fănică şi-a făcut apariţia discret în cameră şi i-a făcut un semn lui Şuţă. Acesta a dat din cap , în semn că a înţeles mesajul şi i-a făcut semn să se retragă. După ce amicii s-au încălzit bine cu ţuică de prune şi cu vin de Sâmbureşti şi au devorat cu multă poftă preparate culinare la grătar, Şuţă şi-a anunţat amicul.
– Vrei să-l vezi?
– L-aţi adus? De ce nu spui aşa, tovule? Cum să nu vreau să-l văd? Sunt nerăbdător să mă întâlnesc cu el. Mâncai-aş ochii, ce dor mi-a fost de el!
– Merg şi eu.
– Nu, tu aşteaptă-mă aici!
– Bine, dar să nu faci vreo prostie! Ai grijă, acţionează cu băgare de seamă! Aici eşti pe teritoriul meu. N-aş vrea să…
– La-s pe mine! Dă-mi şi sticla aia cu vin. Vreau să petrecem ca doi buni amici. Doar am trăit amândoi aceeaşi femeie, nu?
A luat o sticlă cu vin de pe masă şi a coborât în camera unde aştepta Fănică.
– Oo, salut! Vezi ce mică-i lumea? Ne întâlnim din nou. Ultima dată când ne-am văzut erai în momente fericite. Stăteai cu ţâţa-n gură, cu… şi cu ochii la televizor. Cine mai era ca tine?! Ghinionul tău a fost că pe acolo mai treceam şi eu, din când în când. Bei ceva?
– Nu beau, mulţumesc!
– Ia, mă, şi bea, nu fi neam prost! Te roagă omul şi tu îl refuzi categoric. Ce, vrei să mă superi? Bea!
Locotenentul i-a întins o sticlă de un litru, aproape plină cu vin. Fănică n-a îndrăznit să-l mai refuze şi a doua oară. „E deja cam afumat şi poate că devine violent la beţie.” A luat sticla şi a închinat spre Buţă.
– Noroc!
– Noroc! Bea, bea mai mult, nu te opri la prima înghiţitură! Vin este destul. Bea, în cinstea amantei tale! E femeie bună, nu-i aşa? E darnică. Mulţumeşte şi pe unul şi pe altul. Se… bine, nu-i aşa? Ei, e drept că mie a vrut să mi-o coacă. Aţi plănuit împreună?
– Ce să plănuim?
– Hai, nu mai face pe niznaiul! V-aţi gândit împreună la asta. Se vede că vă iubiţi, porumbeilor! Bea, nu te jena! Este vin destul. Stai, să spun să ne mai aducă! Mariane, mai adu, mă, nişte vin! Ce ne ţii aici pe uscat? Noi avem de stat, o vreme, de vorbă. M-am întâlnit cu rivalul meu, să sărbătorim marea păcăleală. Păcăleala pe care el şi cu târfa de Valeria vroiau să mi-o tragă. Ei credeau, că eu sunt atât de tâmpit, încât să recunosc, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, că am lăsat-o borţoasă. Aşi, şi-au găsit fraierul! Cum de m-a ales ea, dintre atâţia hăndrălăi cu care a trăit, direct pe mine? A fost şcoală, ce mai! Nu te încrunta! Bea!
– Nu mai vreau să beau! Eu nu ştiu despre ce vorbiţi. Ştiu că aţi venit într-o noapte şi m-aţi scos afară din casă. Nu era cazul să… V-aţi comportat într-un mod nedemn.
– Ce, mă, voi vă dădeaţi în bărci şi eu să stau pe la uşă? Nu, puiule! Tu n-aveai ce căuta la ea, nu eu! Noi eram prieteni vechi. Ne iubeam de multă vreme. Te-ai băgat tu cu scula ta mare de cioban, să-mi strici mie ploile pe acolo. N-a ţinut. Trebuia să ştii că eu sunt şeful. Ai auzit, bă, bolovane! Ia şi bea!
– Nu mai beau.
– Dacă nu mai bei, te bat de te … pe tine. M-ai înţeles? Bea!
Fănică a vrut la început să se împotrivească, dar n-a rezistat presiunii mai viguroase a locotenentului şi, pentru a nu fi udat cu vin, a deschis gura şi l-a lăsat pe Sever să-i toarne lichidul dulceag direct în gură. A înghiţit, cât de repede a putut, şi i-a făcut semn că nu mai reuşeşte să înghită.
Sever s-a oprit şi l-a lăsat să-şi tragă răsuflarea. Între timp, i-au mai venit de sus nişte sticle pline.
– Vezi că se poate? Aşa mai merge! Încă o dată şi mai începem o sticlă. Marian ne-a aprovizionat din belşug. Cu mine nu e de glumit. Faci ce-ţi spun eu sau te ia mama dracului. Cale de mijloc nu există.
– Domn’ şef. Nu mai pot să beau. Mi-e rău. Dacă vrei să mă omori, omoară-mă! N-am nicio vină. Femeia m-a vrut şi eu, la vârsta mea, n-am putut s-o refuz.
– Ce spui, mă? Hai, că-mi placi! Tu n-ai vrut. Ea te-a violat. E bună! Mai bea!
Fănică s-a supus şi a terminat sticla.
– Bravo! Acum, s-o deschidem pe asta! Stai că beau şi eu, că mi s-a făcut sete. Ia, şi tu şi nu te opri până nu ajungi la fund.
Fănică s-a conformat. La terminarea sticlei, era clar că nu mai rezistă. S-a ridicat să protesteze, dar a căzut lângă scaun. Cantitatea mare de alcool şi lipsa alimentaţiei în ultimele opt ore şi-au spus cuvântul.
– Ce faci, mă… ai căzut sub masă. Ute-te, domnule, cine se pune cu mine! Stai, să te ajut!
L-a luat pe Fănică de piept şi, cu greu, a reuşit să-l pună pe scaun. A mai căutat băutură şi a băut o vreme de unul singur, apoi, amintindu-şi, parcă, de partenerul lui de chef, i-a dat să bea. Jumătate din lichid s-a scurs pe pieptul lui Fănică. În timp ce acesta se chinuia să înghită, Sever îl urmărea cu ochii îngustaţi de ură. S-a pipăit prin buzunarele de la piept şi a scos un pachet de ţigări Snagov şi o brichetă. Şi-a aprins cu greu o ţigară şi a tras cu putere fumul în piept.
– Te dai mare, hai, credeai că tu eşti bicul comunal şi că nimeni nu-i ca tine. Ce vroiai să-mi faci, mă? Să o iau de nevastă, să-i cresc un copil făcut cu nu se ştie cine? Asta-ţi doreai?
– Eu… nu…
– Bă, măcar, e ceva de tine? Ia, să te văd şi eu!
Fănică, în acele momente, nu putea înţelege ce i se cere. Locotenentul a insistat.
– Hai, descheie-te! Nu te ruşina! Vreau să te văd şi eu mai bine. Ce vrei să te ajut eu?
– Domn… eu… nu…
– Du-te în… mă-tii! Descheie-te odată!
Fănică nu mai era în stare să-şi controleze mişcările. A schiţat nişte gesturi confuze şi a renunţat. Sever a luat iniţiativa, l-a descheiat la pantaloni şi i i-a tras în jos. Reacţia lui Fănică a fost nulă. Era clar că nu mai e capabil să înţeleagă ce se petrece cu el.
– Ptiu, neisprăvitule! Cu aşa scule ieşi tu la bătaie? Te-n… pe mă-ta de prăpădit!
Probabil că, indignat că-i fuseseră înşelate aşteptările, Sever i-a aplicat un upercut la plex. Fănică a rămas fără aer. A clipit des din ochi şi a alunecat jos de pe scaun, moale ca un sac cu făină. Sever nu a încercat să-l mai ridice. Nici n-a încercat să vadă dacă-şi revine. L-a lăsat să zacă acolo pe duşumeaua murdară. S-a aşezat jos, lângă el. A luat sticla şi a mai băut din ea de câteva ori. În cele din urmă, i-a aruncat , în treacăt, o privire cercetătoare spre vintrele lui. A simţit o arsură la degete a mucului de ţigară şi l-a strivit cu putere pe scrotul dezvelit al lui Fănică. Acesta a scos un răcnet sălbatic şi a încercat să-şi acopere cu mâna locul vătămat. Sever a aprins o nouă ţigară. S-a ridicat de lângă Fănică şi i-a tras, pe neaşteptate, un şut puternic în stomac. Acesta s-a încolăcit de durere şi a început să vomite. Locotenentul s-a aplecat spre el şi l-a întrebat:
– Ce ai, ţi-e rău?
Băiatul nu putea vorbi. A îngânat câteva cuvinte neinteligibile.
– Nu … nimic… de ce ?
– D-asta! a mai spus Sever şi i-a mai aplicat un şut în vintre.
Băiatul a leşinat. Locotenentul l-a întors cu faţa în sus, s-a aplecat din nou lângă el, a luat ţigara din gură şi a stins-o cu meticulozitate în acelaşi loc de mai înainte. Fănică a scos un nou ţipăt de durere. Nemulţumit de rezultat, Locotenentul a văzut pe masă o scândurică. A luat-o, a frânt-o în două şi partea mai ascuţită şi plină de aşchii, a înfipt-o în rana lăsată de ţigări. S-a ridicat, l-a mai lovit odată între picioare cu vârful pantofului şi s-a îndreptat spre ieşire. Răcnetele victimei s-au auzit de sus. Marian Şuţă a alergat în grabă, să vadă ce se petrece acolo.
– Ce s-a întâmplat? l-a întrebat el pe Sever.
– Nimic. Porcul ăla s-a îmbătat. Duceţi-l acasă.
Marian a chemat ajutoare. În cameră se răspândise un miros dulceag de carne friptă. Băieţii de serviciu au intrat în atribuţii. L-au privit cu dispreţ pe băiatul căzut pe jos. I-au ridicat pantalonii şi l-au închis la curea, fără să ia seama la rănile lui. L-au dus în maşină şi au plecat spre oraş.
– Miroase îngrozitor a vin. Unde-l ducem?
– Acasă. Unde să-l ducem?
– Da ce, noi suntem pe post de dădacă? Păi, nici nu ştim unde stă.
– Nu-i nimic. Îl ducem pe şantier, de unde l-am luat.
– E mult mai bine aşa.
Au ajuns pe şantierul unde lucra Fănică. L-au dus lângă un bloc în construcţie şi l-au pus jos.
– Lasă-l aici!
– Nu-l ducem undeva mai la adăpost?
– Dă-l în mă-sa! A băut ca un porc şi nouă nu ne-au dat nici măcar să gustăm .
Cu satisfacţia misiunii împlinite, cei doi s-au îndreptat spre maşină.
——————————————————————————————————————-

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*