Interviu relizat de către Adela Ciurel Facultatea de Sociologie Craiova

02.12.11 by

Nume şi prenume: Bălaşa Sorescu Nicolae

Nume complet (înainte de căsătorie şi după, dacă este cazul) Înainte de căsătorie: Bălaşa Nicolae

Anul absolvirii şi specializarea: 2000, Filosofie-Sociologie

Ocupaţie actuală: Inspector în cadrul Consiliului Naţional al Audiovizualului, Bucureşti, România.

Intrebari

  1. Care sunt motivele pentru care aţi ales această facultate? – numiţi-le în funcţie de importanţa lor, de la cel mai important la cel mai puţin important, şi justificaţi răspunsul.

R. Mai întâi trebuie să vă spun că sunt născut la 4 martie 1956, în Bulzeşti, judeţul Dolj, cum s‑ar spune, sub aceeaşi palmă de cer, pe aceleaşi meleaguri, unde a văzut lumina zilei şi scriitorul Marin Sorescu. Studiile primare le‑am făcut în localitatea natală, apoi am absolvit Liceul „Matei Basarab“ din Craiova. Primele studii universitare (Facultatea de Utilaj Tehnologic) le‑am absolvit la Bucureşti. Susţinerea tezei de licenţă mi-a asigurat, prin repartiţie guvernamentală, un loc de muncă la Întreprinderea de Utilaj Greu Transport din Craiova. Practic, asemeni tatălui meu, am lucrat trei ani pe şantierele din Craiova, Segarcea, Calafat, Turnu‑Severin,, în aceleaşi condiţii grele în care a muncit şi el. Diferenţa dintre noi a constat în faptul că, dacă el a răbdat cu stoicism aproape treizeci de ani noroaiele şi înjosirea socială, din partea activiştilor vremii, eu nu prea. La sfârşitul stagiaturii, m-am transferat la Întreprinderea Mecanică de Utilaj Greu din acelaşi oraş. Acolo, am rămas aproape 12 ani, parcă doar pentru a simţi viaţa dură şi dispreţul activiştilor faţă de intelectuali, uneori chiar dispreţul muncitorilor îndoctrinaţi cu ideea luptei de clasă,. Expresia „noi vă ţinem în spate“ încă îmi dăinuie în suflet şi în minte.

După 1989, am încercat o mică afacere. Nu a mers. Nu am reuşit ! Din vina mea sau a sistemului de-a valma, fără o direcţie. Ideea de dinainte de 1989, „c.a.p-ul e un rai, fură dacă vrei să ai“ (cap = Cooperativa Agricolă de Producţie din vremea comunismului) a fost, la început, aproape literă de lege pentru cei care şi-au încercat norocul. Din fericire, nu sunt în stare să fur. Nu am fost în stare să fiu nici membru de partid (membru PCR), dar asta este o cu totul altă discuţie. Un soi de idealism interior, structurat mai ales în dorinţa de a-mi contura mai bine o imagine despre lume, despre viaţă şi existenţă, m-a dus, după ’89, la Facultatea de Filosofie şi Sociologie din cadrul Universităţii din Craiova.

Simplificând lucrurile, am vrut să fac doar câteva chestiuni în viaţă:

1) Să fiu pilot, pentru că, de când mă ştiu, m-a incitat ideea de zbor, ideea de nemărginit şi de a fi aici şi oriunde, oricând. Cu alte cuvinte, libertatea, în sensul larg şi nobil al cuvântului, face parte din structura mea. Nu am putut fi aviator pentru că, atunci când am susţinut probele fizice, premergătoare examenului de admitere la Şcoala de Pilotaj de la Buzău, am fost respins pe bună dreptate. În urma unui test, la ieşirea din cabină, m-am dezechilibrat şi comisia mi-a sugerat Academia Militară sau Institutul de Marină şi nu aviaţia.

2) Să studiez dreptul şi să ştiu ce a gândit omenirea. Este, dacă vreţi, tot un fel de zbor, unul în interiorul fiinţei umane, în mintea şi sufletul omului. Pentru a face acest lucru, la vremea când am terminat eu liceul (1975), în anii de plin avânt al comunismului în România, îmi tre­buia o recomandare de la secretarul de partid din loca­litatea în care mă născusem. Cum tatăl meu nu a vrut să înscrie pământul la c.a.p de bună voie, şi pentru că făcuse, din acel motiv, opt luni de puşcărie, documentul de care aş fi avut nevoie nu a fost scris niciodată.

3) Să studiez pianul. Lipsa banilor „mi-a înfundat“ urechile pentru totdeauna. Fără a condamna pe nimeni (în primul rând părinţii), cred totuşi că, din cauza vremurilor tulburi şi a dezorientării umane, produse de naţionalizare şi colectivizare, atunci, la anii copilăriei mele, nimeni nu a avut timp să vadă ce aptitudini am şi nici ce îmi doresc. Am trecut, cu sau fără voia mea, dintr-o zi în alta, îndrumat după anumite reguli, de către pedagogii (de cele mai multe ori îndoc­trinaţi politic sau oameni ai securităţii). din căminele şcolare.

În consecinţă, după ’89, ideea de a explora măcar adâncurile fiinţei umane mi-a reîncolţit. Aşa cum am spus anterior, m-am înscris la Facultatea de Filosofie şi Sociologie din cadrul Universităţii din Craiova. După nici măcar un semes­tru, m-am simţit iarăşi ca la 20 de ani şi m‑am confundat cu cei care îmi erau colegi, toţi nişte copii. Pe parcursul studiilor, am început să cred că mi se împlineşte una dintre dorinţe. Însă, dacă cineva m-ar întreba acum, după ce am făcut şi un doctorat în domeniu : „ce a gândit omenirea ?“ (Istoria filosofiei sau a ideilor sociologice este, în mare, o istorie a gândirii şi a acţiunii umane), nu cred ca aş putea spune mai mult decât Socrate : „ştiu că nu ştiu nimic !“. Însă expreia înseamnă mult.

 

 

  1. Ce înseamnă sociologia pentru dvs. acum? Ce însemna atunci când eraţi student (ă )?  Răspundeţi printr-o frază şi prin asocieri cu anumite cuvinte, de exemplu sociologie= visare (minimum trei astfel de asocieri)

R.

Sociologia acum, sociologia când eram student?! Înainte de toate, trebuie să precizez faptul  că îmi place aproape tot ce este de calitate, (poezie, filosofie, sociologie, romanul, ca poveste, pictura, muzica etc.), tot ce reprezintă valoare sau ceea ce reprezintă antici­pare. Omenirea, din primordii, din diverse motive, şi-a anticipat viitorul, uneori în formă fatalistă (să nu uităm Apocalipsa după Ioan ! ) O face şi acum ! Sociologii parcă dau o mână de ajutor. Sper să o facă însă cu mai multă înţelepciune şi mai multă blândeţe. Propaganda, mutată în fantastic prin intermediul statisticilor, devine ridicolă, dacă luăm în calcul zecile de canale prin care poate fi reali­zată. Spun asta, gândindu-mă, pe de o parte, la răz­boaiele din trecutul istoric, pe de altă parte, la arsenalele de bombe atomice existente, arsenale ce pot distruge fiinţa, omul. Iar fără OM, cel puţin din perspectiva mea ca pământean, nici universul nu mai are sens. Dincolo de orice, cred într-o lume mai bună, dar şi mai simplificată. De altfel, lucrurile, complicate  şi tensionate, ţin de sfera interesului meschin. Şi mai cred în faptul că există loc pe pământ pentru toţi şi pentru toate, inclusiv pentru poveste, pentru poezie, de altfel printre puţinele semne profunde ale existenţei noastre sensibile.

Revenind, nu pot trece peste formularea sociologilor extremişti care consideră sociologia  inginerie socială. Nu sunt de acord cu ei. Aş putea argumenta, însă nu este aici locul şi nici momentul. În altă ordine de idei, nu am fost niciodată un dezlănţuit. Şi atunci când am visat (de cele mai multe ori mi-am impus visul), am făcut-o cu ochii deschişi pe concepte, adică pe repere. Veşnic am văzut lumea cu o luciditate stranie, de aici, pesimismul din mine. În consecinţă, sociologia, alături altor ramuri de graniţă, este mijloc de cunoaştere, dar, în parţialitatea sa, şi scop. Până în prezent, ştiinţele, nici separat şi nici împreună, nu au putut da un răspuns final la întrebările lui Kant. Iar câtă vreme la întrebarea: ,,ce este omul?’’, bâjbâim, la cea  de a doua: ,,ce este lumea?’’, cădem rău în beznă. Asta dacă suntem zdraveni la cap.

Uneori, ca trăitor în secolul XXI, mă simt umilit  când mă gândesc la faptul că expresia de pe templul de la Delphi, de peste 2500 de ani, („Cunoaşte-te pe tine însuţi!”), este mai actuală ca oricând, dar nu am ce face.

 

  1. Cum v-a influenţat sociologia (în viaţa profesională şi personală)?

 

R. Ca să fiu consecvent, sociologia, atât în viaţa profesională, cât şi personală,  este, în mare, cam pe aceeaşi linie cu tot ce m-a ajutat să cunosc, chiar dacă ea oferă mai puţine concepte, să zicem, în comparaţie cu filosofia. Sociologia compensează la nivelul cunoaşterii practice sub umbrela acţiunii  deşi, dacă privesc în jur, am şi la acest nivel rezerve. Ceea ce mă împinge spre o astfel de stare, sunt rezultatele cercetării ştiinţifice. Orb să fii şi tot ai să vezi că, la fiecare zece ani, vechile adevăruri ştiinţifice sunt abandonate sau modificate.  Ori de aici, la prima vedere, destructurarea! În realitate, însă în această situaţie omul (de ştiinţă, în special) nu ia câmpii, ci îşi mută trăirile în spiritul, în speranţă, acceptând emergenţa şi limita, plastă în context. Doar  nebunii cred că după ei nu se mai poate pune nici măcar o virgulă.

 

  1. Care sunt cele mai plăcute amintiri din anii studenţiei?/ Neplăcute

R. Anterior, în răspunsul la o întrebare, lăsam să se înţeleagă faptul că, în genere, dacă aş putea să prind cu fiinţa mea totul axiologizat şi axiologizant, acest tot ar fi pe placul meu. De el, de acest tot, depind amintirile. Şi ca să fiu scurt: orice clipă petrecută alături de Oameni a fost şi rămâne, nu doar amintire, ci imanenţă pe pânza acelor ani. Din nefericire, atunci ca şi acum, Oameni, mai puţini. Nu degeaba căuta Diogene, în toiul zilei, cu lumânarea aprinsă, prin Atena, un om! Credeţi că Universitatea din Craiova face excepţie?

 

  1. Descrieţi orele sau profesorii favoriţi şi modul cum şi-au pus amprenta asupra

evoluţiei dvs. spirituale sau profesionale?

 

R. Când m-am înscris la la Facultatea de Filosofie şi Sociologie din cadrul Universităţii din Craiova, aveam deja o experienţă intelectuală.  Studiile universitare cu profil tehnic, din Bucureşti, mi-au prins bine. Pe de o parte, m‑au structurat şi ordonat, iar pe de alta, mi-au oferit şansa de a cunoaşte oameni cu o cultură deosebită. În plus, Capitala mi-a oferit teatrele şi bibliotecile al căror abonat am devenit din primele zile de şcoală. Pe de altă parte, chiar şi la   acea vârstă, ceea ce m-a făcut să-mi găsesc un loc în lume a fost scriitura. Am învă­ţat repede (fără a exagera, imediat după ce am ştiut să citesc şi să ascut cititul), că perspectiva asupra lumii se deschide din interiorul cuvântului, şi am crezut cu tărie că măreţia omului stă în puterea de a povesti şi a se lăsa povestit (aşa cum am scris, ani de zile mai târziu, pe coperta a patra a romanului Mătăniile Alexan­drei). Din punctul meu de vedere, „povestea noastră“, adică puterea logosului nostru (a gândirii noastre) şi al generaţiilor din care facem parte, este singura formă posibilă de imanenţă pe pânzele vremurilor. Restul este  deşertăciune.

Înainte de a păşi, ca student, pe culoarele Universităţii din Craiova, aveam deja câteva romane scrise. Două dintre ele, Blesteme şi Pe apa sâmbetei, fuseseră, imediat după `89, publicate. Totuşi, sunt conştient de faptul că structurarea cunoştinţelor acumulate în timp, cunoştinţe la care s-au adăugat cele din timpul studiilor craiovene, m-au făcut, ,,o idee mai deştept’’. Altfel nici nu mi-aş putea explica prezenţa mea la Universitatea din Cluj- Napoca, Babeş Bolyai, şi apoi la Facultatea de Filo­sofie, Ştiinţe Politice şi Ştiinţe ale Comunicării din Timişoara, în cadrul unui doctorat. Şi asta imediat după susţinerea licenţei în sociologie, la Craiova. Patru ani mai târziu, am susţinut teza de doctorat în filosofie, teză cu titlul „Comunicare şi Înţelegere“. Lucrarea are ca noutate abordarea triadică a comunicării (comunicare-înţelegere-acţiune), convins fiind de faptul că nu există comunicare fără scop, şi nu există comunicare dacă nu a produs cel puţin o mişcare a spiritului. În demersul meu, stinţifico-argumentativ, pe parcursul tezei am insistat şi asupra necesităţii în a include în cadrul analizei comu­nicării, subiectivitatea, repudiată (după eşecul kantian al adevărurilor subiective cu caracter universal) de foarte mulţi.

Una peste alta, în timpul studiile universitare, atât la prima facultate cât şi la cea de-a doua, am avut şansa să fiu în preajma profesioniştilor, chiar dacă nici agiamiii  nu au lipsit.

 

 

 

 

  1. Care a fost evoluţia profesională până în prezent (dupa terminarea facultăţii)? – joburi, concursuri importante, funcţii obţinute, stagii în străinătate etc. Împărtăşiţi-ne detaliat evenimentul/ experienţa de care sunteţi cel mai mândru.

R. Vă spuneam anterior că am făcut un doctorat. În 2005, am publicat Comunicare şi înţelegere, o variantă a tezei susţinută în faţa comisiei. Anterior, publicasem Organizarea şi funcţionarea sistemului mass-media în Oltenia. Deşi puţi, totuşi, două (2) cărţi cu caracter ştiinţific. În anii următori, am revenit la dragostea dintâi, literatura. Aici, am dat culoare cuvântului şi am performat. Şapte romane publicate nu e de colea. La ele se adaugă o piesă de teatru şi un volum de eseuri.  Unsprezece (11) cărţi cu titlul de autor, e puţin? Fiţi liniştiţi, e doar începutul!

 

  1. Ce v-aţi dori să se schimbe pe viitor la această facultate ?

 

R. Mentalităţile. Se pare însă că la noi, la români, fără a schimba totul din rădăcini, nu se poate!

 

 

  1. Ce aţi apreciat cel mai mult la această facultate?

 

R. Începutul.

 

  1. Descrieţi practicile de specialitate.

 

R. Când te mişti zilnic ,,între Dumnezeu şi neamul tău’’, vorba lui Ţuţea, a gândi devine formă de a fi. Îmi vine, uneori, să cred că sunt studentul într-o veşnică practică.

 

  1. Descrieţi promoţia voastră, legăturile colegiale şi legăturile cu profesorii- mediul, ambianţa, atmosfera, evenimente care v-au rămas in memorie.

 

R. Promoţia mea? Una atomizată, stăpânită de orgolii, de mărunţişuri de cele mai multe ori ridicole. Mai schimb, din când în când, mesaje cu Bianca, puştoaica ce mi-a fost colegă de bancă. Pentru cei ce vor să ştie, ea e bine. La cei 10 ani de la înfiinţarea facultăţii, nici unul dintre cei ce am terminat în 2000, ca a doua promoţie de absolvenţi, nu au fost invitaţi la festivităţi. Cât despre profesori, ambianţă, atmosferă, nu vă trebuie studii la Sorbona, fie şi numai contextual, puteţi trage concluzii!

 

  1. Transmiteţi gândurile voastre şi sfaturile pe care credeţi că ar trebui să le urmeze viitoarele generaţii de sociologi craioveni!

 

R. Dacă la teminarea unei facultăţi, indiferent de structura şi profilul  ei, nu eşti pus corect pe linia vieţii (adică nu  eşti făcut să tinzi spre profesionalism şi spre statutul de intelectual, de om de cultură), ai pierdut timpul cheltuind banii părinţilor, cu tot felul de tâmpenii, pe o idee de acelaşi fel: diploma, bună la nimic. Sloganul lui Lenin ,,învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!’’, pe care nu vi-l mai spun profesorii de teamă că vor fi etichetaţi drept neocomunişti sau mai grav (…!), are încă actualitate.

 

  1. Transmiteţi un mesaj pentru Şcoala sociologică de la Craiova la împlinirea frumoasei decade şi jumătate de activitate.

 

R. Fără demnitate, profesionalism, într-un cuvânt, identitate, nu se poate! Povestea cu creanga tăiată de sub picioare este atemporală şi, evident, apersonală. În consecinţă, concept  valabil pentru oricine. Deci, atenţie!

Related Posts

Tags

Share This

Leave a Comment

*